I am neither especially clever nor especially gifted. I am only very, very curious.

1. I am neither especially clever nor especially gifted. I am only very, very curious. Albert Einstein

2. Frecvenţele genelor în populaţii • Numărul total de indivizi diploizi din populaţie, N, s-a format din 2N gameţi produşi în generaţia precedentă.Un anumit nr. de gameţi posedau alela A ceilalţi purtau alela a. • Diferitele combinaţii ale gameţilor cu alela A cu gameţii cu alela a au alcătuit populaţia diploidă prin unire în timpul fecundaţiei • Numărul de genotipuri AA, notat n1 s-a format prin unirea unui nr. dublu de gameţi, 2n1, fiecare din aceştia având o singură alelă A. • Heterozigoţii s-au format din 2n2 gameţi, n2, având alela A şi n2 având alela a.

3. Numărul total de gameţi cu alela A implicaţi în formarea indivizilor diploizi este egal cu suma 2n1+n2. Proporţia lor în toţi gameţii populaţiei, notată cu p, este:

4. Proporţia de gameţi cu alela a (notată cu q) poate fi determinată din numărul de gameţi cu alela a care au contribuit la formarea indivizilor Aa şi aa. Prin urmare:

5. Aceste proporţii sunt denumite frecvenţe genice. • Deoarece A şi a sunt considerate singurele alele posibile în locusul A, p+q=1. Deci:

6. Frecvenţele genice pot fi determinate pe baza frecvenţelor genotipice:

7. Într-o formulare mai simplă, frecvenţa genică a alelei A se află adăugând jumătate din procentajul heterozigoţilor la procentajul homozigoţilor AA, iar frecvenţa alelei a se află adăugând jumătate din clasa heterozigoţilor la proporţia de homozigoţi aa. • Pentru a ilustra calculul frecvenţelor genice putem să ne folosim de exemplul grupelor de sânge M-N la om. Acestea sunt determinate de o pereche de alele, LM şi LN, plasate pe un locus autozomal unic. • Cele trei tipuri sanguine, M, MN şi N se disting net şi corespund genotipurilor LMLM, LMLN şi LNLN.

8. În tabelul de mai sus sunt prezentate numărul şi proporţia genotipurilor în eşantioane prelevate din trei populaţii. • Frecvenţele celor două alele pot fi determinate pentru fiecare populaţie folosind fie numărul de indivizi, fie frecvenţele genotipice.

9. De exemplu, frecvenţele genice ale alelelor LM şi LN în eşantionul de 730 băştinaşi din Australia sunt:

10. Populaţia în echilibru, legea Hardy-Weinberg • Până acum am descris o anumită generaţie a unei populaţii. • Ce se întâmplă cu frecvenţele genice şi genotipice în generaţiile următoare? • În generaţia imediat următoare, genotipurile se formează dintr-un eşantion de gameţi produşi de părinţi. • Compoziţia acestui eşantion pe tipuri de gameţi este determinată de mai mulţi factori care influenţează procesul prin care genele sunt transmise de la o generaţie la alta.

11. Fără cunoaşterea acestor factori nu putem răspunde la întrebarea de mai sus. 1. Modul de transmitere ereditară Vom lua în considerare organisme care se reproduc sexuat şi la care adulţii sunt diploizi iar gameţii haploizi. Vom determina în prealabil amplasarea locusului (autozomală sau heterozomală), numărul de alele şi raporturile de dominanţă şi epistazie. 2. Mărimea populaţiei Vom lua în considerare numai populaţii mari, la care schimbările întâmplătoare ale frecvenţelor genice sunt nesemnificative şi pot fi neglijate.

12. 3. Sistemul de reproducere La populaţiile obligat sexuate, sistemul de reproducere cel mai obişnuit se apropie de încrucişarea la întâmplare, în care un individ se încrucişează cu aceeaşi probabilitatecu oricare membru de sex opus din populaţie, indiferent de genotipul său. Esenţial este ca expresia fenotipică a alelelor studiate să nu facă parte din criteriile de alegere a partenerilor (împerechere prefernţială). 4. Mutaţiile şi migraţia Mutaţiile pot transforma o formă alelică în alta. Dacă are loc o mutaţie, frecvenţele genice în eşantionul de gameţi pot să nu le reflecte pe cele din populaţia parentală decât în cazul în care fenomenul mutaţional se produce cu aceeaşi frecvenţă în ambele sensuri, adică numărul de mutaţii “înainte” (A→a) este egal cu numărul de mutaţii de reversie (a →A).

13. De asemenea, frecvenţele genice pot fi modificate prinintroducerea sau extragerea dezechilibrată a unor genotipuri în aşa măsură încât pot duce la schimbări profunde ale generaţiei parentale. Imigrarea în populaţie a unor indivizi străini sau emigrarea unor membrii ai populaţiei modifică frecvenţa tipurilor de gameţi produşi , dacă migranţii au frecvenţe genice diferite de cele din populaţia iniţială. 5. Selecţia Adeseori, expresia fenotipică a diferitelor genotipuri include diferenţe de fertilitate şi de viabilitate. Organismele cu un grad ridicat de viabilitate şi fertilitate sunt cele favorizate de selecţia naturală. Pentru moment vom face abstracţie de forţele de selecţie pentru a nu complica prea mult prezentarea.

14. Vom răspunde acum la întrebarea: care va fi frecvenţa genelor şi a genotipurilor în generaţia descendentă? • Vom considera cazul ipotetic al unei perechi de alele de la un locus autozomal A, în codiţiile în care genotipurile formează o populaţie mare, cu încrucişări la întâmplare şi închisă (fără migraţii) în cadrul căreia nu au loc mutaţii şi nu operează selecţia. • Tipurile posibile de împerecheri se află efectuând permutările femelă mascul pentru toate genotipurile din populaţie; pentru cele trei genotipuri AA, Aa şi aa există nouă asemenea combinaţii posibile.

15. Când un individ îşi alege partenerul la întâmplare probabilitatea ca partenerul său să aibă un anumit genotip este egală cu frecvenţa acelui genotip. • Deci, proporţia în care se produce fiecare combinaţie este egală cu produsul frecvenţelor genotipurilor.

16. Cele trei genotipuri AA, Aa şi aa vor apărea printre genotipurile produse în încrucişările de mai sus; totuşi, proporţiile genotipice în descendenţă pot fi diferite de cele din generaţia parentală. • Presupunând că forţele de selecţie sunt inoperante, numărul mediu de descendenţi produşi de fiecare încrucişare este acelaşi, indiferent de genotipurile implicate în încrucişare. • Deci, proporţia de descendenţi produşi în fiecare încrucişare din cele nouă tipuri posibile poate fi considerată echivalentă cu frecvenţa fiecărei clase de încrucişări.

17. De exemplu, încrucişarea AA x AA are loc cu frecvenţa x2. Descendenţii formaţi în această încrucişaresunt în proporţie de x2 din toţi descendenţii produşi în întreaga populaţie. Fiecare descendent din această încrucişare va avea genotipul AA. • Încrucişările Aa x Aa se produc cu frecvenţa y2. Din descendenţii produşi în încrucişările de acest tip, ¼y2, ½ y2 şi ¼ y2 vor fi AA, Aa şi respectiv, aa. • Aplicând acest procedeu la toate încrucişările putem ajunge la frecvenţa totală a fiecărui genotip descendent.

19. Frecvenţele genotipice x, y şi z din populaţia parentală iniţială devin p2, 2pq şi q2 după o generaţie de încrucişare la întâmplare. • Cunoscând frecvenţele genotipice, putem determina frecvenţele genice în generaţia descendentă. Aşa cu se ştie, proporţia în care se află alela A este egală cu jumătate din frecvenţa heterozigoţilor adunată cu frecvenţa homozigoţilor AA. • Fie p1 frecvenţa genică a lui A în generaţia descendentă; atunci : p1= p2+½(2pq)= p2+pq=p(p+q) şi cum p+q=1, observăm că p1=p

20. Acelaşi lucru este valabil şi pentru frecvenţa alelei a. • Frecvenţele genotipice x, y şi z devin p2, 2pq şi q2 într-o singură generaţie de încruciţare la întâmplare. • Populaţia p2: 2pq : q2 este considerată populaţie în echilibru, deoarece frecvenţele genice şi genotipice rămân neschimbate de la o generaţie la alta. • Acest lucru nu este surprinzător deoarece am omis intenţionat în modelul nostru teoretic toţi factorii care ar cauza modificări ale frecvenţelor genice.

21. Populaţiile cu frecvenţe genice identice nu au obligatoriu şi frecvenţe genotipice identice. • Deşi au frecvenţe genotipice diferite, cele patru populaţii din tabelul de mai jos, vor ajunge la aceeaşi stare de echilibru 0,36AA: 0,48Aa: 0,16aa, după o singură generaţie de încruucişare la întâmplare sau va rămâne în starea de echilibru ca în cazul populaţiei II.

22. Populaţiile în echilibru vor continua să producă rapoarte genotipice neschimbate de la o generaţie la alta. • Acest concept al constanţei rapoartelor genotipice în populaţiile cu încrucişare la întâmplare, când frecvenţele genice sunt în mod specific constante, poartă numele de legea Hardy-Weinberg, în cinstea celor doi oameni de ştiinţă care au formulat-o independent în 1908. • Ea a reprezentat piatra de temelie în dezvoltarea geneticii populaţiilor.

23. Analiza probelor dintr-o populaţie • Să ne întoarcem la exemplul grupelor de sânge M-N la om şi să vedem dacă proporţiile găsite în proba de băştinaşi din Australia corespund celor ale unei populaţii panmictice în echilibru, conform principiului Hardy-Weinberg. • Dacă cei 730 indivizi formează o probă reprezentativă şi populaţia este în echilibru, atunci frecvenţele genice estimate (p=0,178 şi q=0,822) ar trebui să reprezinte proporţiile reale din fondul de gene; frecvenţele genotipice calculate, determinate prin ridicarea la pătrat a frecvenţelor genice, după principiul Hardy-Weinberg sunt:

24. (0,178LM + 0,822LN)2 = 0,0317LMLM + 0,2926LMLN + 0,6757LNLN. • Numărul de indivizi aparţinând fiecărui genotip în proba de 730 de indivizi şi numărul calculat, admiţând panmixia sunt:

25. Deoarece frecvenţele genice au fost estimate prin analiza unei probe, ele sunt supuse erorilor datorate extragerii de probe, adică ele pot să nu reprezinte valorile reale din populaţia întragă. • De obicei, pentru a măsura gradul de concordanţă dintre valorile observate în probă şi cele calculate pe baza ipotezei se foloseşte matoda chi-pătrat; în cazul nostru, chi-pătrat are valoare de 0,083 cu un singur grad de libertate (probabilitate de 76%), ceea ce indică o concordanţă foarte bună. • Dacă valorile observat şi cele calculate nu arată o concordanţă satisfăcătoare, cauza trebuie căutată fie în lipsa panmixiei, fie în acţiunea unor factori precum mutaţia, migraţia sau selecţia.

26. Grupele de sânge M-N oferă un exemplu excelent pentru evidenţierea echilibrului unei populaţii deoarece heterozigoţii MN sunt diferenţiabili şi pot fi folosiţi pentru estimarea frecvenţelor genice. • Când caracterul studiat este controlat de o genă recesivă, heterozigoţii se aseamănă cu homozigoţii dominanţi, formând cu aceştia o singură clasă fenotipică. • În acest caz, estimarea frecvenţelor genice poate fi făcută folosind numai proporţia de homozigoţi recesivi şi presupunând echilibrul genetic (z=q2).

27. De exemplu, fenilcetonuria se întâlneşte la om cu o frecvenţă aproximativă de 1 la 40 000. • În condiţii de echilibru, frecvenţa indivizilor afectaţi, 1/40 000, trebuie să fie egală cu q2, iar frecvenţa alelei recesive, q, este rădăcina pătrată a frecvenţei genotipice, adică 1/200. • Frecvenţa alelei dominante este 1-q sau 1-1/200=199/200. • Proporţiile genotipice de echilibru pot fi calculate dezvoltând binomul frecvenţelor genice (p+q)2.

28. O comparaţie directă a valorilor observate cu cele calculate nu poate fi făcută, iar încrucişarea la întâmplare nu poate fi pusă în evidenţă, deoarece pentru pentru obţinerea frecvenţelor genice echilibrul a fost presupus ca premisă. • Prin acest exemplu se mai poate demonstra şi un alt fapt: când o alelă este rară, majoritatea indivizilor care o poartă sunt heterozigoţi.

29. Există de 398 de ori mai mulţi purtători ai alelei fenilcetonuriei (heterozigoţi) decât indivizi afectaţi (homozigoţi recesivi). • Raportul între indivizii purtători şi cei afectaţi e şi mai mare în cazul unor caractere recesive care se întâlnesc şi mai rar decât fenilcetonuria. • De ex. alcaptonuria se întâlneşte cu o frecvenţă de 1 la 1 milion; frecvenţa alelei recesive este de cca. 1/1000, iar raportul dintre heterozigoţi şi homozigoţi recesivi este de 1998 la 1. • Acest fapt subliniază constatarea că alelele rare se găsesc mai ales în stare heterozigotă.

30. Alele multiple • Principiile echilibrului Hardy-Weinberg rămân neschimbate dacă luăm în considerare cazul alelelor multiple, toate celelalte condiţii rămânând aceleaşi ca şi până acum. • Fie alelele A1, A2 şi A3 cu frecvenţele p, q şi respectiv r, unde p+q+r=1. • Genotipurile A1 A1, A1 A2, A1 A3, A2 A2, A2 A3şi A3 A3apar într-o populaţie în echilibru în următoarele proporţii:

31. p2(A1A1) + 2pq(A1A2) + 2pr(A1A3) + q2(A2A2) + 2qr(A2A3) + r2(A3A3) care formează pătratul sumei frecvenţelor genice gametice (p+q+r)2. • Principiul instalării echilibrului într-o singură generaţie la o populaţie neechilibrată se confirmă şi în cazul alelelor multiple cu condiţia respectării condiţiilor impuse (populaţia să fie mare, panmictică, să nu acţioneze mutaţia, migraţia sau selecţia). • Frecvenţele genice ale alelelor multiple pot fi estimate uşor pe baza frecvenţelor genotipice dacă genotipurile sunt distincte fenotipic unul de altul.

32. Frecvenţa homozigoţilor pentru oricare din alele se însumează cu jumătate din mărimea fiecărei clase de heterozigoţi ce implică alela respectivă. • Deci în cazul a trei alele: p = p2 + pq +pr q = q2 +pq +qr r = r2 +pr +qr • Uneori, dintr-o serie de alele prezintă interes numai una singură. În aceste cazuri, un grup de alele multiple poate fi tratat ca o pereche de alele, considerând numai frecvenţa uneia dintre ele, de ex. A2 (reprezentată de q) şi frecvenţa totală a celorlalte, 1-q. Binomul HardyWeinberg devine în acest caz: [q+(1-q)]2 = q2 + 2q(1-q) + (1-q)2

33. Populaţiile în echilibru şi sexul • Legea Hardy-Weinberg presupune identitatea frecvenţelor genice la cele două sexe. • Dacă într-o populaţie, masculii şi femelele au frecvenţe genice diferite, populaţia atinge echilibrul numai după două generaţii: într-o generaţie are loc egalizarea proporţiilor alelice la cele două sexe, iar genotipurile ajung în echilibru în următoarea generaţie. • În cazul genelor plasate pe cromozomii sexului, alelele sunt repartizate inegal, fiind localizate pe cromozomi existenţi în proporţii diferite la cele două sexe.

34. Vom considera cazul cu femele homogametice (XX) şi masculi heterogametici (XY). • Femelele poartă două treimi din alele, iar masculii numai o treime. • Să considerăm cazul unei singure perechi de alele A şi a cu următoarele genotipuri şi frecvenţe: Femele Masculi Genotipuri AAAaaaAa Frecvenţe x y z m n

35. În determinarea frecvenţelor genotipice şi genice în cazul alelelor legate de sex, fiecare sex se tratează ca subpopulaţie separată. • Frecvenţele genice la femele se determină în acelaşi mod ca în cazul unei gene autozomale, adică:p♀= x +½y, iar la masculi frecvenţele genice sunt identice cu frecvenţele genotipice, p♂ =m şi q♂ = n. • Populaţia este în echilibru sau ajunge în echilibru într-o singură populaţie de panmixie, dacă q♂ =q♀. • Când în populaţie există acelaşi număr de masculi şi femele, frecvenţa genică a alelei a în întreaga populaţie, qT, este:

36. qT= ⅔q♀+ ⅓q♂ • Dacă q♀şi q♂ sunt inegale, populaţia nu este în echilibru. • În acest caz, nu se atinge echilibrul într-o singură generaţie de panmixie, şi nici în două, ci populaţia se apropie de acest echilibru în mai multe generaţii. • Frecvenţele genice separate la cele două sexe (q♀şi q♂) oscilează de la o generaţie la alta, datorită faptului că q♂ dintr-o anumită generaţie este egal cu q♀ din generaţia precedentă, iar q♀ dintr-o generaţie dată este echivalent cu ½ q♀ + ½q♂ din generaţia precedentă.

37. Variabilitatea genetică în populaţii • Variabilitatea genetică din populaţii este importantă din mai multe motive: • Determină potenţialul schimbărilor evolutive şi adaptării; • Furnizează date despre importanţa forţelor evolutive deoarece unele dintre ele cresc nivelul variabilităţii, altele o scad; • Modul în care apar noi specii depinde de nivelul variabilităţii genetice din din interiorul populaţiilor. • Din aceste motive este importantă măsurarea variabilităţii genetice în încercarea de a înţelege forţele evolutive, modul şi direcţia lor de acţiune.

38. O genă sau o trăsătură fenotipică este polimorfă în populaţie dacă există mai mult decât o formă a genei sau mai mult decât un fenotip pentru acel caracter. • În unele cazuri apropape în întreaga populaţie există doar o formă a genei sau a caracterului şi doar în mod excepţional apar indivizi cu o altă formă. • Forma comună este denumită, forma sălbatică spre deosebire de forma mutantă, extrem de rară. • În alte cazuri, două sau mai multe forme ale genei sau caracterului sunt frecvente în populaţie şi este greu de spus care este forma sălbatică.

39. Observarea şi măsurarea variabilităţii Polimorfismul proteinelor • Un exemplu de astfel polimorfism în populaţia umană este cel din sistemul HLA de antigeni celulari, implicaţi în compatibilitatea grefelor de ţesut. • Se apreciază că sunt doi loci importanţi, fiecare cu câte 5 alele care vor putea genera 25 de forme diferite de homozigoţi şi 300 forme diferite de heterozigoţi; • Nu toate genotipurile sunt fenotipic diferite, putând fi observate doar 121 de fenotipuri.

40. Variaţia în secvenţa de aminoacizi a unei proteine poate fi detectată prin secvenţierea ADN-ului care codifică acea proteină la un mare număr de indivizi. • Această metodă poate fi folosită dacă se doreşte cunoaşterea exactă a aminoacidului care variază, dar e o metodă care necesită mult timp şi este costisitoare dacă ne gândim la secvenţierea unui mare număr de gene. • Există însă o alternativă practică la secvenţarea ADN şi anume electroforeza proteinelor, metodă care poate detecta formele diferite ale unei proteine (substituţia unui aminoacid alterează încărcătura electrică şi deci mobilitatea electroforetică), fără a pemite însă cunoaşterea aminoacidului care variază.

41. Secvenţierea ADN ca şi electroforeza proteinelor diferă fundamental de alte metode de analiză genetică permiţând studiul genelor care nu apar ca variabile în populaţie. • Cu aceste metode s-a stabilit că o treime din genele ce codifică proteine sunt polimorfice iar media de heterozigoţi într-o populaţie este de cca. 10%. • Aceasta înseamnă că: • una din 10 gene ale unui individ este în stare heterozigotă, fapt ce se reflectă în secvenţa de aminoacizi a proteinei; • o treime din toate genele au două sau mai multe alele care segregă în populaţie

42. Deci, potenţialul de variabilitate pentru evoluţie este imens. • Dezavantajul tehnicii electroforetice este acela că ea reflectă doar variabilitatea de la nivelul secvenţelor codificatoare ale genelor în timp ce variabilitatea de la nivelul regiunilor reglatoare sau a intronilor nu poate fi detectată pe această cale. • Analiza ADN face posibilă examinarea variabilităţii în structura genomului atât la nivelul indivizilor dintr-o specie cât şi între specii. • Analiza ADN poate fi efectuată la trei nivele:

43. Examinarea variaţiei numărului şi morfologiei cromozomilor furnizează o imagine de ansamblu a reorganizărilor de la nivelul genomului. • Studiul variaţiei la nivelul situsurilor recunoscute de enzimele de restricţie oferă o imagine a variaţiei perechilor de baze. • Secvenţierea ADN-ului permite observarea variaţiei fiecărei perechi de baze. • Deşi cariotipul este privit ca fiind distinct şi caracteristic pentru fiecare specie, la numeroase specii cariotipul este polimorf ca număr şi morfologie a cromozomilor.

44. O cale rapidă şi necostisitoare de a observa nivelul general de variaţie în secvenţele de ADN constă în digestia lui cu enzime de restricţie. • Se cunosc numeroase enzime de restricţie; fiecare dintre ele recunoaşte o secvenţă diferită de nucleotide şi taie ADN-ul la nivelul acestei secvenţe. • Vor rezulta două fragmente de ADN a căror lungime este dată de localizarea situsului de restricţie din molecula originaşă, netăiată. • O enzimă de restricţie care recunoaşte o secvenţă de şase nucleotide, va recunoaşte secvenţa adecvată odată la 46 =4096 perechi de baze de-a lungul moleculei de ADN.

45. Dacă pentru una din cele şase baze ale situsului de acţiune a enzimei există polimorfism în populaţie, enzima va recunoaşte şi va tăia ADN-ul numai acolo unde secvenţa nu este modificată. • Ca urmare, în populaţie va apărea deci un polimorfism al lungimii fragmentelor de restricţie (RFLP). • Folosind, să zicem, 8 enzime diferite care taie ADN la o secvenţă de 6 baze, specifică fiecăreia, vom analiza la fiecre 4096/8≈500 pb pentru un astfel de polimorfism.

46. Dacă vom folosi enzime ce recunosc o secvenţă de 4 baze, atunci va exista un situs de tăiere la fiecare 44 = 256 pb, iar dacă folosim 8 astfel de enzime putem “scana” genomul odată la 256/8 = 32 pb de-a lungul moleculei de ADN. • Pe lângă modificările la nivelul unei pb care distrug situsul de acţiune al unei euzime de restricţie, aceată tehnică permite şi identificarea deleţiilor sau inserţiilor, unor grupuri de nucleotide, care au loc între situsurile de acţiune a enzimelor de restricţie. • Analiza fragmentelor de restricţie poate releva şi o altă formă de variaţie a secvenţelor de ADN care rezultă ca urmare a secvenţelor repetate în tandem.

47. Aceste secvenţe sunt cunoscute sub numele de: număr variabil de repetări în tandem (VNTRs). • Numărul de repetări poate varia de la 12 pâna la cc. 100 la nivelul genomurilor diferiţilor indivizi ai unei populaţii. • Dacă enzima de restricţie taie secvenţa ce flanchează ambele capete ale unei secvenţe repetate în tandem, fragmentul care rezultă va avea o mărime proporţională cu numărul elementelor repetate. • Fragmentele de dimensiuni diferite vor migra cu o rată diferită într-un gel de electroforeză.

48. Polimorfisme ale nucleotidelor, la nivelul întregului genom pot fi detectate cu ajutorul unei tehnici numite RAPD (Random Amplified Polymorfic DNA), o tehnicǎ bazatǎ pe PCR. • In principiu, RAPD foloseşte o singurǎ amorsǎ oligonucleotidicǎ cu secvenţǎ arbitrarǎ, spre deosebire de PCR standard, care foloseşte o pereche de amorse, de secvenţǎ specificǎ. • Rezultatul amplificǎrii cu o amorsǎ de secvenţǎ arbitrarǎ este cǎ unul sau mai multe fragmente de ADN cu secvenţǎ anonimǎ vor fi amplificate.

49. Deoarece ordinea bazelor dintr-o amorsǎ este întâmplǎtoare nu este necesarǎ cunoaşterea prealabilǎ a secvenţelor fragmentelor care vor fi amplificate. • De altfel, ceea ce intereseazǎ nu este secvenţa fragmentelor amplificate ci existenţa amplificǎrii şi dacǎ aceasta existǎ, care este profilul benzilor formate în gel de produşii de amplificare. • Amplificarea cu aceeaşi amorsă la două sau mai multe genomuri diferite, poate releva diferenţe ale profilului de benzi, diferenţe care pot consta în absenţa unor benzi sau prezenţa unora suplimentare comparativ cu profilul cu care se face comparaţie.

50. Săgeţile reprezintă multiple copii ale amorsei (toate au aceeaşi secvenţă). • Direcţia săgeţilor indică sensul în care are loc sinteza ADN-ului; • Numerele reprezintă situsurile de la nivelul ADN-ului la care se ataşează amorsele; • Aşa cum se poate observa, amorsa nu se mai poate ataşa la secvenţa 2 şi deci produsul de amplificare A nu va mai apărea.