Download
1 / 94
E N D
“Istoria nu este o ştiinţă şi nu are prea multe de aşteptat de la ştiinţe; ea nu explică şi nu are metodă, mai mult încă istoria despre care se vorbeşte mult de două secole încoace nu există. Atunci, ce este istoria? Ce fac de fapt istoricii de la Tucidide la Max Weber sau Marc Bloch după ce-şi scot capul din documente şi trec la “sinteză”?...De 2200 de ani de când urmaşii lui Aristotel au găsit răspunsul la întrebare, el nu s-a schimbat deloc: istoricii povestesc evenimente adevărate, în care actor este omul, istoria este un roman adevărat” (Paul Veyne, Cum se scrie istoria?, p. 6)
“Ce este istoriografia? Nimic altceva decât istoria discursului unor oameni despre trecutul lor, un discurs scris şi care se pretinde veridic. Căci istoriografia este dovada cea mai bună a existenţei unor culturi azi dispărute, a existenţei propriei noastre culturi, presupunând că ea continuă să fiinţeze şi că amnezia parţială de care pare atinsă nu e semnul unei dispariţii totale şi definitive. O societate nu se pune niciodată mai bine în lumină ca atunci când e însoţită de proiecţia în trecut a propriei sale imagini” (Charles Olivier Carbonell, Istoriografia, Bucureşti, 2006, p. 6)
Thucydides- Războiul peloponeziac Subiect • istoria războiului dintre Sparta şi Atena (431- 404) considerat de autor cel mai important eveniment al vremii prin forţele implicate, prin impactul asupra lumii greceşti şi nu numai • subiect delimitat- istoria polisului grecesc • istorie imediată, istorie trăită • istorie politică- analiza politicii războiului, democraţiei şi imperiului Cauzalitate • pluralitate de cauze care se întrepătrund: politice, economice, psihologice • zeii nu influenţează niciodată în mod direct cursul evenimentelor umane Metodă • preocupat de ideea de imparţialitate- referirile despre sine sunt la persoana a treia • critică miturile, legendele • A folosit metoda analogică- a descris Grecia arhaică apelând la caracteristicile pe care le mai păstrau în secolul al V-lea oraşele-cetăţi mai puţin evoluate3 Stil • introduce discursurile aşa cum au fost rostite, cum ar fi trebuit să fie rostite sau cum ar fi putut fi rostite; acceptă deci inventarea discursurilor; rolul lor- de a descrie situaţii şi a dezvălui motivaţii într-o manieră atrăgătoare
Istorie şi retorică (sec. IV- III î.e.n) • Pierderea libertăţii polisurilor a influenţat istoriografia: naraţiunea a devenit nesinceră, laudativă, elaborată pentru a persuada şi nu pentru a cerceta • Isocrates- scopul istoriei este de a da importanţă lucrurilor meschine şi grandoare celor mai puţin importante; în consecinţă, se acordă importanţă performanţelor stilistice şi mai puţin acurateţei istorice • Istoria pătrează memoria faptelor petrecute la curţile marilor regi Reprezentanţi: • Ephorus (c. 405- 330 î.e.n)- Istorii- subiect- istorie universală • Ctesias din Cnidos-Persica, Indica • Theopompus din Chios-Epitome din Herodot, Hellenica şi o lucrare dedicată personalităţii lui Filip • Timaeus din Tauromenion (Sicilia) (c. 350- 260 î.e.n.)- Istoria Siciliei (din cele mai vechi timpuri până în 289/288, Războaiele lui Phyrrus (răzoaiele cu Roma), Cronologie; figură aparte între istoricii timpului său prin erudiţia sa, dorinţa de cunoaştere; a fost cel dintâi care a atras atenţia asupra Romei
Lumea elenistică: Regatul ptolemeilor (albastru închis), Imperiul Seleucid (galben), Imperiul macedonean (verde), Epir (roz); zona portocalie adesea în dispută după 281 (regatul lui Lysimah; regatul Pergamului)
Polybios- un grec care a scris istorie romană Opere: Istoria universală, Viaţa lui Philopoimen, Tratat de tactică militară Istoria universală: Subiect: Cum a ajuns Roma mare putere în doar 53 de ani? sau istoria Romei între 217/216- 144 î.e.n. istorie universală- s-a considerat întemeietorul acestui gen istoriografic pe care l-a definit prin raportare la istoriile parţiale şi l-a comparat, sub influenţa curentelor naturaliste, cu corpul uman; istoria universală trebuie să aibă o idee unificatoare- în cazul său aceasta a fost politica romană Cauzalitate: - a distins între cauză- pretext şi început, potrivit întrebărilor: cum?, de unde au început? şi cum s-au sfârşit evenimentele? • a considerat că cel care trece sub tăcere cauza răpeşte ceea ce este caracteristic istoriei Metoda istorică: - a introdus conceptul de istorie pragmatică- istoria utilă omului politic, bazată pe experienţa politică şi militară a autorului însuşi • în anchetă partea importantă este autorul, anchetatorul- în funcţie de experienţa sa ştie ce să caute şi ce să întrebe; descoperirea adevărului depinde de abilitatea anchetatorului şi credibilitatea informatorului • Surse- martori oculari sau mărturiile celor care s-au aflat în proximitatea unor personalităţi Scopul istoriei: ghid pentru omul politic dar şi pentru cetăţean în general- îi învaţă pe oameni cum să suporte vicisitudinile fortunei prin examinarea experienţei altora Stilul: - a respins discursurile inventate; discursul trebuia reprodus, în opinia sa, aşa cum a fost rostit pentru că doar astfel poate sluji adevărului istoric şi îşi poate îndeplini funcţia explicativă; discursul nu trebuia să fie o anexă a oratoriei
Istoricii greci târzii Diodorus Siculus (80- 29 î.e.n)- Bibliotheca Historica (40 de cărţi) • Subiect- istorie universală: începe cu relatările mitice ale vechiului Egipt şi Orient şi continuă cu istoria Greciei şi a Siciliei • Metoda- compilaţie • Critică miturile- consideră că repovestirea lor este îngreunată de: vechimea lor (care nu permite testarea lor), varietatea şi multitudinea de eroi şi semieroi (fac povestea dificil de urmărit) şi neconcordanţa dintre diferitele variante; consideră însă că îşi au locul lor în naraţiune deoarece: 1. istoria universală trebuie să cuprindă şi faptele celor dintâi oameni şi 2. tradiţia istoriografică a apelat la ele (Herodot, Thucydides) Publicul istoriei- cetăţeanul care găseşte în ea exemple, modele de comportament în viaţa publică; pasionatul de lectură care găseşte în ea exemple morale şi etice Dionisius din Halicarnas – Arheologia (7. î. Hr.) Subiect: istoria timpurie romană care, în opinia lui, poate explica evoluţiile contemporane Surse: istorici latini: Cato maior, Fabius Pictor, Licinius, Aelius
Începuturile istoriografiei romane. De la mit la poem şi istorie Mituri • Mitul troian- originea greacă- ceramica romană din secolul al IV-lea e împodobită cu imaginea lui Aeneas sau Troia arzând • Romulus şi Remus- legenda era deja răspândită în sec. III î.e.n. Sensul istoriei la romani • “gens” şi “familia”: pentru individul roman trecutul şi prezentul se legau prin memoriile, prin amintirile de familie; laudaţiile funebre- sursă istorică • viaţa colectivităţii-Annales Maximi- alcătuite de “pontifex maximi” - însemnarea zilelor faste şi nefaste, numele înalţilor oficiali, însemnări despre incendii, inundaţii, foamete, bătălii, legi şi tratate; sunt prototipul genului analistic; Cărţile magistraţilor- liste cu numele magistraţilor laici Istoria – subiect al poemelor Naevius- Bellum punicum- a exaltatpatriotismul roman Ennius (239- 169 î.e.n.)– Anale- istoria Romei de la intrarea lui Aeneas în Italia până în vremea sa Primii istorici: Fabius Pictor- membru al unei familii din ginta Fabia, senator, după lupta de la Cannae (216 î.e.n.) a fost trimis în misiune diplomatică la Delphi pentru a consulta oracolul • A scris Înfăptuirile romanilor- în limba greacă, o istorie de la Aeneas până în vremea sa; surse: Timaios din Tauromenion, Hieronymus din Cardia, arhivele familiei Cato Maior- Origini(7 cărţi)- a reluat miturile greceşti ale întemeierilor; a considerat că istoria este înfăptuită de popor şi de aceea nu a dat nume proprii în opera sa.
Scipio Africanul cel Bătrân (efigie pe un inel din aur -sf. sec III- încep. sec. II î.e.n)
Evoluţia istoriografiei romane • Istoria enciclopedică : Varro- Antichităţile romane (50 de cărţi) • Istoria ca justificare a omului politic: Caesar- Comentarii despre războiul cu galii, Comentarii despre războiul civil A recurs ladeformarea istoriei pentru a se justifica; a redactat naraţiunea la persoana a treia ca şi cum ar fi aparţinut unui observator impersonal • Istorie şi oratorie: Cicero- De oratore (55 î.e.n)- istoria este o artă şi prin aceasta se apropie de oratorie; istoria este o artă folositoare dacă respectă 3 reguli: 1. istoricul să nu spună ceva fals, 2. istoricul să cuteze să spună adevărul şi 3. să ordoneze faptele în ordine cronologică • Istoria moralizatoare: Sallustius- Conjuraţia lui Catilina, Războiul cu Jugurtha, Istorii genul istoric profesat – monografia scopul istoriei- de a delecta într-o perioadă de deziluzie, de a imortaliza degradarea idealurilor romane stilul- a creat un nou stil în limbajul istoriografic
Sallustius • Războiul cu Iugurtha- portretul lui Jugurtha- fiecare contact cu romanii are în spate conspiraţie şi minciună dar are şi o serie de trăsături romane: “virtus”, inteligenţă, talent militar • un amestec de corupţie şi “virtus” care îl apropie de personaje romane ca Marius, Sulla, Catilina, Caesar • Cartagina- un personaj compozit: prin pericolul reprezentat a ferit pentru un timp Roma de dezintegrarea internă, prin duşmănia sa a făcut posibilă concordia în politica romană, căderea sa a marcat începutul declinului roman • Stilul: cu elocinţa, descrierile pitoreşti, portretele realizate de Sallustius istoria îşi face intrarea în literatură
Titus Livius (57/59î.e.n.- 19 e.n.) • reprezentant al istorieipatriotice - istoric de cabinet- nu a îndeplinit nici o funcţie politică deşi a fost un apropiat al lui Augustus • Ab urbe condita (De la întemeierea cetăţii, 142 de cărţi din care s-au păstrat 35) • subiect- istoria Romei de la întemeiere până în anul 9 e.n. • genul- analistic • scop- glorificarea Romei, relevarea măreţiei cetăţii • construcţia discursului axată pe: viaţa (existenţa politică şi colectivă) structurată pe obiceiuri (mores) şi condusă de bărbaţi (viri) care constituie chintesenţa poporului roman; Paterpatria, paterfamilias, patres conscripti au fot epitetele pe care le-a dat diferiţilor luptători, deţinători de proprietăţi şi oameni de stat care au format inima şi sufletul statului roman • surse- literare, romane cu precădere (Fabius Pictor, Calpurnius Piso, Cato cel Bătrân), legendele despre întemeiere, de arhivă- annales maximi, senatus consulti • cauzalitate- fatum- destinul a dus la creşterea Romei, a pus la încercare virtuţile romanilor astfel încât aceştia să devină stăpânii lumii; fatum şi zeii acţionează prin intermediul oamenilor; cauza cauzelor- moravurile romane • Adevărul: a afirmat uneori realitatea unui fapt („est”), altădată încrederea lui în fapt („credo”), altădată doar rumoarea, zvonul despre el („dicitur”, „fama est”)
Publius CorneliusTacitus (55/58- 120 e.n.) Agricola- biografie dezvoltată dintr-o laudaţie funebră Germania (98e.n)- monografie etnografică- germanii prezentaţi ca modele de virtute Istorii- criza anului 69 şi domniile celor din dinastia Flavia Anale – evenimentele împăraţilor din dinastia Iulia- Claudia concepţia istorică- istoria să fie scrisă “fără ură şi părtinire” (“sine ira et studio”) cauzalitate- uman- psihologică; programul cauzal cuprinde trei elemente: situaţia (status), starea de spirit, mintea (mens) şi atitudinea, ţinuta (habitus)
Ammianus Marcellinus (c.330- 400e.n.)- “istoricul singuratic” • 354- “protecor domesticus” al generalului Ursicinus • a trăit în apropierea împăraţilor Constantius şi apoi a lui Iulian • istoric păgân într-o epocă creştină • Opera: Res Gestae (s-au păstrat 18 cărţi cuprinzând evenimentele dintre 354- 378, de la Caesar Nerva la moartea lui Valens) • Compoziţie: sezoanele campaniilor militare şi modul analistic- a ordonat informaţiile în funcţie de consulate • Surse: Herodot, Thucydides (l-a numit “cel mai distins”) Polybios; modelul stilistic principal- Sallustius • Cauzalitate: “virtus”, “fortuna”, “fatalis ordo” (a acordat importanţă manifestărilor divinului: oracole, sacrificii, prevestiri, vise) • Adevăr şi verosimilitate: “Am spus, după părerea mea, în această operă numai adevărul, neîndrăznind să-l deformez cu bună ştiinţă prin tăcere sau minciună” Adevărul e echivalent cu “fides historica”
Istoriografia creştină • Analiza critică a fost înlocuită de alegorie şi simbolism; se distinge între sacru şi profan • Se afirmă o nouă concepţie despre timp- timpul este linear, are un scop- mântuirea oamenilor • Genurile literaturii creştine: 1. predici (influenţate de oratoria antică), 2. comentariul de text (al Bibliei), 3. apologii (Apologetica lui Tertulian), 4. patristica (Tertulian, Despre subterfugiul ereticilor), 5. biografia (Ieronim din Bethleem, De viris illustribus) • istoriografia: cronologia comparată – Sextus Iulius Africanus (Cronografia, 5 cărţi) istoria ecleziastică- Eusebius din Caesareea a creat şi a definit genul; trebuie să cuprindă: 1. succesiunile episcopale în marile scaune apostolice din Alexandria, Roma, Antiohia şi Ierusalim, 2. istoria celor mai importante personalităţi ale timpului (episcopi, scriitori, eretici), 3. istoria evreilor din timpul lui Isus până la Hadrian şi 4. istoria persecuţiilor de la Nero la Diocleţian filosofia istoriei- Augustin (De civitate Dei)
Istoriografia medievală Moştenirea istoriografiei creştine: • ideea despre solidaritatea vremurilor, dintre trecut şi prezent • exegeza providenţialistă Istoricul medieval a fost desemnat cu următorii termeni: • “scriptor” (copist) • “compilator” - termen tot mai des utilizat în sec. XII, implică corecturi şi comparaţia dintre manuscrise, indică interesul celui care scrie istorie pentru a citi şi a îmbina pasaje din cât mai multe lucrări; compilaţia- desemnată prin titluri ca “Flores historiarum” (Flori ale istoriei), “Flores chronicorum” Autori de istorie: • Grégoire de Tours (c. 538- 594), episcop de Tours; a scris “10 cărţi de istorie” numită mai târziu Istoria francilor sau Faptele francilor (Gesta Francorum); cinci dintre cărţi cuprind istoria vremii sale, istoria merovingienilor • Beda (c. 672- 25 mai 735), călugăr benedictin; a scris Historia ecclesiastica gentis Anglorum (Istoria ecleziastică a poporului englez) o istorie politică şi ecleziastică a Angliei de la Cezar până în 731 • Eginhard (775- 840), educat la Fulda; a scris o biografie a lui Carol cel Mare către 830 avându-l ca model pe Suetonius
Istoriografia medievală • William of Malmesbury (c. 1080/1095- 1143)- Gesta regum Anglorum (Faptele regilor Angliei) scrisă către 1120 cuprinde intervalul de la 449 până în 1120; o a doua ediţie, dedicată contelui Robert de Gloucester, continuă până în 1127; Historia Novella, cronică în 3 cărţi a istoriei contemporane, dintre 1128- 1142 • Geoffroy of Monmouth (c. 1100- 1155)- originar probabil din Monmouth, Ţara Galilor; a studiat la Oxford; a scris Historiaregum Britanniae (Istoria regilor Britaniei, 1135- 1138) lucrarecare s-a bucurat de un deosebit succes; a influenţat literatura cavalerească; legenda lui Arthur, poveştile despre regele Lear şi profetul magician Merlin îşi au originea în scrierile lui • Vincent de Beauvais (c. 1190- 1264?), călugăr dominican la Paris (între 1215- 1220) şi la mănăstirea dominicană din Beauvais fondată de Louis IX; autorul unei enciclopedii, o oglindă a cunoştinţelor umane pentru alcătuirea căreia a frecventat toate bibliotecile importante din Franţa bucurându-se de suportul lui Louis al IX-lea. Speculum Maius a fost structurată în 3 părţi: Speculum Naturale, Speculum Doctrinale, Speculum Historiale. O a patra parte Speculum Morale a fost adăugată în secolul al XIV-lea
Abaţia Malmesbury (fondată către 676 ca măn. benedictină)
Istoriografia umanistă renascentistă • Etapa anticarilor: istoriaeste pentru autori o magazie de accesorii din care îşi iau subiecte, personaje; etapa literaţilor, a colecţionarilor de monede, manuscrise, inscripţii Petrarca- primul modern - a distins între “aetas antiqua” (perioada de dinainte de Constantin), vârsta luminii şi “aetas nova”, vârsta întunericului - poemul Africa- reconstruire imaginară a Romei din timpul lui Scipio • De la colecţionari la istorie Poggio Bracciolini (1380- 1459) a înregistrat rămăşiţele ruinelor romane Cyriac din Ancona (1381-c. 1485) a adunat inscripţii Flavio Biondo (1388- 1463) a scris Roma illustrata, Roma instaurata şi Roma triumphata şi Italia restaurată (terminată în 1453); surprinde faptul că oraşele sunt produsul oamenilor, au o istorie, se dezvoltă şi se schimbă în timp; a influenţat curentul numit “Renaşterea geografică” dezvoltat în Germania în sec. XVI şireprezentat de Conrad Celtis (Germania ilustrată); în Anglia a fost un model penru William Camden (Britannia)
Istoriografia umanistă renascentistă • Perioada criticismului Lorenzo Valla (1405- 1457) a stabilit o relaţie între istorie şi filologie, a considerat că limbajul este un produs istoric şi a demonstrat acest lucru când a analizat falsitatea Donaţiei lui Constantin conceptul “vera historia”= imitarea modelului antic prin teme (tema oraşului- stat, a războiului), prin structură (împărţirea pe cărţi), prin compoziţie şi stil (introducerea discursurilor); modelele perfecte au fost Sallustius şi Titus Livius Rucellai în Istoria invaziei franceze arespectatîndeaproape aceste norme. Scopul istoriei: de a demonstra loialitatea faţă de un conducător, de a stimula mândria civică Surse: documente ale cancelariilor, istoriile predecesorilor, priorista (liste ale membrilor unei familii care au deţinut funcţii înalte), ricordi (memorii, jurnale
Istoriografia umanistă renascentistăIstoria politică • Niccolò Machiavelli (1469- 1527) Discursuri asupra primelor zece cărţi din Titus Livius Principele (1513)- modelul a fost Cesare Borgia; cartea a fost dedicată lui Lorenzo de Medici Istoriile florentine (1520- 1525) la cererea cardinalului Giulio Medici • Francesco Guicciardini (1483- 1540) a scris Istoria florentină ( între 1508- 1510) cu scopul de a analiza efectele concrete ale diferitelor forme de guvernământ; a căutat în istorie criterii ale unei bune guvernări; a considerat investigaţia istorică drept un instrument prin care se desprind legile politicii Istoria Italiei –afirma că şi-a propus să arate prin exemple instabilitatea treburilor umane; a prezentat evenimentele din Italia în relaţie cu cele din Germania, Anglia, Franţa şi Spania
Istoriografia umanistă franceză Philippe de Commynes (1447- cca. 1511) a expus în Memorii rivalitatea dintre state şi dinastii: Franţa versus Anglia, Anglia versus Scoţia, Spania împotriva Portugaliei, Aragon împotriva dinastiei de Anjou. Claude de Seyssel (cca. 1450- 1520): în Monarhia Franţei a descris sursele forţei şi grandorii Franţei. Lucrarea reprezintă un soi de testament politic al regelui Francisc I fiind similară cu aproape contemporana lucrare Principele a lui Machiavelli. Robert Gaguin (1433- 1501). Umanist, universitar, s-a preocupat de originile francilor. Devotat tradiţiei naţionale, urmând îndeaproape cronicile de la Saint Denis, a dorit să scrie adevărul şi a criticat relaţionarea francilor cu mitul troian. Investigaţiile sale filologice, etnografice şi topografice au fost culese în Gallica antiquitas (1487). Jean du Tillet (?- 1570), secretar regal şi arhivist. A făcut o analiză critică a originilor franceze şi a alcătuit un inventar comprehensiv al consemnărilor legislative, ecleziastice şi diplomatice despre monarhie. A alcătuit, după cum semnala el însuşi prima „colecţie de documente pentru a servi istoriei Franţei”. Guillaume Budé (1467- 1540). A reprezentat deopotrivă tradiţia italiană a „literelor frumoase” şi tradiţia juridică franceză. Ca oficial public a servit şi monarhia şi oraşul Paris. A fost cel mai mare elenist al timpului său prin Commentarii linguae graecae (Comentarii asupra limbii greceşti) (1529), în care a pus bazele tezaurului de limbă greacă publicat o generaţie mai târziu de Henri Estienne. Estienne Pasquier(1529- 1615), jurist Recherches de la France (1560, primul volum)- subiectul este istoria timpurie a Franţei de la gali; respinge deci originea troiană; a definit Franţa drept un popor distinct prin instituţiile sale; Franţa este un concept de poate fi definit numai prin istorie Jean Bodin (1530- 1596), profesor de drept la Toulouse Methodus ad facilem historiarum cognitionem (Metodă pentru o mai uşoară înţelegere a istoriei)- a distins între istoria naturală, istoria umană ce exprimă voinţa omului, este de neprevăzut şi istoria divină
Istoriografia umanistă franceză • Nicolas Vignier (1530- 1596), calvin (după câţiva ani de exil în Germania a renunţat la protestantism), medicul şi istoricul personal al lui Henri al III-lea Bibliothèque Historiale (4 vol., ultimul publicat postum)- subiect: “natura oamenilor, naţiunilor, oraşelor, monarhiilor şi republicilor ca şi natura religiilor”; este un ghid de literatură istorică • Lancelot du Voisin de La Popelinière(1541- 1608), protestant, a făcut parte din armata regală şi a condus forţele navale în războaiele hughenote L’histoire des histoires (Istoria istoriilor, 1599)- poate fi considerată o primă lucrare de istoriografie L’idée de l’histoire accomplie (Ideea unei istorii perfecte) Le dessein de l’histoire nouvelle des Français (Proiect pentru o nouă istorie a francezilor)
