PSIHOPATOLOGIE OCUPAȚIONALĂ

1. PSIHOPATOLOGIE OCUPAȚIONALĂ

2. Sindromul burnout

3. Principalele semne şi simptome de manifestare, la nivel individual • epuizarea fizică,ce se caracterizează prin inactivitate, lipsă de dinamism, oboseală cronică, slăbiciune, dureri de cap sau spate, tulburări intestinale, somn agitat, inapetenţă sexuală, tensiuni musculare etc.; • depersonalizarea,ce implică stări depresive, neajutorare, lipsa speranţei, disperare, singurătate, descurajare, trecerea din faza de entuziasm la atitudinea de cinism; • sentimentul de nerealizare,care presupune dezvoltarea unei atitudini negative față de propria persoană, de viaţă şi muncă, ce se repercutează negativ şi duce la insatisfacţie profesională şi incompetenţă, sentimente de nerealizare și de eşec.

4. Consecinţele sindromului de burnout, în plan organizaţional • insatisfacţia profesională, persoana renunţând la inițiativă sau neimplicându-se, atât în munca în sine, cât şi în raporturile cu organizaţia; • reacţii nepotrivite faţă de colegii de muncă sau membrii de familie; • deteriorarea randamentului și a productivităţii; • creșterea numărului de concedii medicale; • scăderea iniţiativei în muncă; • accentuarea lipsei de apreciere din partea celorlalţi.

5. Burnout vs. stres • stresul are o extensie a burnout-ului, fiind întâlnit atât în sfera vieții profesionale, cât și în cea a vieții private, extraprofesionale, pe când burnout-ul este specific doar sferei vieții profesionale; • stresul este rezultatul unei tensiuni pasagere, pe când burnout-ul al unei tensiuni continue, permanente. Burnout-ulpoate fi considerat stadiul final al unei rupturi de adaptare, care rezultă dintr-un dezechilibru pe termen lung între exigențe și resurse, deci al unui stres profesional prelungit; • stresul este un concept mai psihologizat, pe când burnout-ul conține mai multe aspecte obiective, sociale. În burnout, caracteristicile și constrângerile reale ale vieții profesionale trec în prim-plan. Burnout-ulapare atunci când individul nu mai face față constrângerilor profesionale; • stresul există independent de burnout, pe când acesta din urma este indispensabil legat de stres.Stresul bine gestionat poate fi depășit. În schimb, stresul incorect sau prost gestionat se transformă în burnout.

6. Tulburările de adaptare

7. În funcție de manifestările predominante, tulburările de adaptare pot fi: • cu dispoziție prevalent depresivă (suferință morală, deprimare, sentimente de vinovăție etc.); • cu dispoziție prevalent anxioasă (neliniște, agitație, nervozitate, panică etc.); • cu dispoziție mixtă - anxioasă și depresivă; • cu perturbare de conduită (violarea drepturilor celorlalți, încălcarea regulilor și normelor sociale, neglijarea responsabilităților etc.); • cu perturbare mixtă a emoțiilor și conduitei; • nespecificate (acuze somatice, izolare socială etc.).

8. Criterii de diagnostic (DSM IV–TR) • apariția de simptome emoționale sau comportamentale, ca răspuns la un stresor identificabil, survenind în decurs de 3 luni de la debutul stresorului (stresorilor); • aceste simptome sau comportamente sunt semnificative clinic, după cum este evidențiat de oricare dintre următoarele: (1) detresă marcată, care este în exces față de ceea ce ar fi de așteptat de la expunerea la stresor; (2) deteriorare semnificativă în funcționarea socială sau profesională; • perturbarea în legătură cu stresul nu satisface criteriile pentru altă tulburare specifică de pe axa I și nu este doar o exacerbare a unei tulburări preexistente de pe axele I sau II; • simptomele nu reprezintă doliul; • odată ce stresorul (sau consecințele sale) a dispărut, simptomele nu persistă mai mult de 6 luni.

9. Sindromul tulburărilor de stres posttraumatic (PTSD)

10. Stresul posttraumatic reprezintă prelungirea unui stres acut, ale cărui manifestări au depășit o lună de zile și se subîmparte în două entități nosologice distincte: stres posttraumatic acut, când simptomatologia se remite în mai puțin de 3 luni și stres posttraumatic cronic, atunci când ea depășește acest interval. Kardiner dă pentru prima dată o descriere complexă a simptomaticii acestui fenomen, astfel: • excitabilitate şi iritabilitate; • reacţie nestăpânită la excitanţi bruşti; • fixare pe circumstanţele evenimentului traumatic; • fugă de realitate; • predispoziţie pentru reacţii agresive necontrolate.

11. Criterii diagnostice (DSM IV-TR) • existenţa în antecedente a unui eveniment traumatic care implică atât iminenţa sau ameninţarea cu moartea sau cu vătămarea importantă, cât şi un răspuns intens de frică, neajutorare sau groază; • retrăirea persistentă a evenimentului traumatic prin intermediul amintirilor intruzive, a flashback-urilor disociative, a viselor chinuitoare recurente şi/sau a reactivităţii psihologice sau fiziologice în expunerea la unele activităţi sau situaţii care amintesc trauma; • evitarea stimulilor asociaţi evenimentului sau o paralizare a responsivităţii generale, incluzând eforturile făcute de a evita gânduri sau sentimente legate de traumă, eforturi de a evita activităţi sau situaţii care trezesc amintiri ale traumei, pierderea interesului pentru activităţile importante, detaşare de alţi oameni şi/sau tocire emoţională;

12. Criterii diagnostice (DSM IV-TR) • existenţa unor simptome persistente ale unei stări de hiperactivare vegetativă ca, de exemplu, hipervigilenţă, tulburări de somn, iritabilitate sau izbucniri de furie, tulburări de concentrare şi/sau o reacţie de surpriză exagerată; • tulburarea are o durată de cel puţin o lună; • efectele tulburării produc o suferinţă clinică semnificativă sau o afectare în funcţionarea socială, ocupaţională sau în alte domenii importante.

13. Etapele dezvoltării tulburărilor posttraumatice de stres • o perioadă de timp, până la o lună, după terminarea influenţei factorului stresant, persoana trăieşte o stare acută de stres traumatic; • dacă influenţa situaţiilor traumatizante asupra persoanei continuă şi după acest termen, ea trece în starea de stres posttraumatic, fapt ce face mai dificilă adaptarea ei la condiţiile normale de viaţă şi conduce la apariţia unor diverse forme de comportament dezadaptativ; • în această fază are loc dezvoltarea propriu-zisă a sindromului tulburărilor de stres posttraumatic.

14. Mobbing-ul

15. Criterii identificare de a mobbing-ului • frecvența de apariție a acțiunilor agresive – mai mult de o dată pe săptămână • durata de manifestare – pe o perioadă mai mare de 6 luni (Leymann, 1990) Factorii care determină apariția mobbing-ului • organizarea muncii – supraîncărcarea cantitativă a postului, subîncărcarea calitativă, lipsa unor reguli clare, interferența atribuțiilor etc. • conceperea sarcinilor – monotonia, subsolicitarea • coordonarea și controlul angajaților – rigiditatea stilului managerial, inabilitatea managerului de a gestiona conflictele

16. Fazele mobbing-ului • Faza divergențelor de opinie, a conflictelor, luptei pentru putere etc. • Conturarea elementelor „psihoterorii” – echilibrul victimei este afectat, încrederea în sine este destructurată, apar primele simptome ale angoasei • Intervenția organizației – de obicei managerii pornesc de la idea preconcepută a vinovăției victimei • Excluderea de pe piața muncii – stigmatizare, izolare socială, înlăturarea victimei de la locul de muncă

17. Workaholism-ul

18. Workaholism – nevoie incontrolabilă de a muncii (Wayne Oates, 1971) • este încadrat în rândul fenomenelor de adicție, satisfăcând următoarele criterii fundamentale: • imposibilitate de a rezista impulsului de realizare a comportamentului respectiv • stare de tensiune ridicată în momentul care precedă comportamentul în cauză • satisfacție/ușurare pe durata comportamentului adictiv • senzație de pierdere a controlului în timpul desfășurării comportamentului • durata mai mare de o lună a sindromului respectiv

19. Caracteristicilor fundamentale li se adaugă cel puțin 5 din următoarele 9 criterii: • preocupări frecvente cu privire la comportamentul în cauză • importanța cunoscută a intensității și duratei episoadelor, în comparație cu planificarea inițială • tentative repetate pentru a reduce, controla sau abandona comportamentul respectiv • acordarea unui timp special pentru pregătirea și parcurgerea episoadelor • apariția bruscă a episoadelor atunci când subiectul trebuie să îndeplinească o serie de activități (profesionale, sociale etc.) • sacrificarea activităților recreative, în favoarea comportamentului în cauză

20. perpetuarea comportamentală, în ciuda faptului că subiectul conștientizează agravarea unor probleme recurente sau persistente de ordin social, financiar, psihologic sau fiziologic • toleranță marcantă (nevoia de a crește intensitatea sau frecvența comportamentului pentru a obține efectul dorit sau diminuarea efectului procurat prin intermediul unui comportament de aceeași intensitate) • agitație și instabilitate în cazul imposibilității de a abandona comportamentul respectiv

21. Etapele instalării workaholism-ului • Debutul discret (preocupări excesive legate de muncă) • Perturbări în viața personală (neglijarea relațiilor personale, ulterior chiar evitarea acestora) • Creșterea costurilor psihologice (stres, tulburarea echilibrului personal și familial etc.) • Tulburări somatice (cefalee, ulcer gastroduodenal, hipertensiune arterială), fiind posibilă instalarea și a altor tipuri de dependență chimică (alcool, medicamente, droguri etc.)

22. Tipologie • după gradul de workaholism (Oates, 1971): • workaholici inveterați (perfecționiștii care își iau munca în serios, iar rezultatele lor sunt în continuare conform celor mai înalte standarde) • workaholici convertiți (cei care își stabilesc limite în ceea ce privește orarul de muncă) • workaholici situaționali (muncesc excesiv datorită unei nevoi psihice interioare , fie pentru prestigiu) • pseudo-workaholici (posedă la modul superficial caracteristicile workaholicilor inveterați; sunt orientați spre putere și nu spre productivitate)

23. după varietatea de workaholism (Rohrlich, 1981): • dependentul de muncă ostil (exteriorizează furia și frica de respingere prin muncă compulsivă) • workaholicul rușinat (are stimă de sine scăzută, obținând recunoaștere și aprobare din dependența față de muncă) • workaholicul competitiv (se folosește de muncă pentru a obține succese) • workaholicul defensiv (dependența de muncă este mai puțin cronică și cu un caracter situațional și limitat în timp) • workaholicul singuratic (muncește excesiv pentru a câștiga acceptarea din partea grupului de muncă) • workaholicul culpabil (resimte nevoia puternică de a fi pedepsit cu ore suplimentare de muncă și sarcini dificile) • workaholicul cu porniri homosexuale latente (nutrește dorința homosexuală inconștientă de a fi dominat de un alt bărbat și își hrănește satisfacția din munca prin care el rămâne mereu într-o poziție submisivă față de șef)

24. workaholicul frustrat (folosește munca pentru a-și rezolva diversele frustrări profesionale) • workaholicul narcisic (trăiește un intens sentiment de insecuritate datorită unor experiențe timpurii și este dependent în mod compulsiv de muncă pentru a reduce sentimentul de inadecvare) • workaholicul obsesiv (manifestă o pasiune pentru strictețe, ordine etc.) • workaholicul pasiv-dependent (este dependent în virtutea nevoii sale de a fi protejat , îngrijit și condus prin structura activității de muncă) • workaholicul pre-/postpsihotic (se folosește de muncă pentru a stabili legături și structuri astfel încât să își mențină sensul sinelui intact, întrucât perceperea realității exterioare este precară) • pseudo-workaholicul (privește munca drept o modalitate convenabilă de a scăpa dintr-o situație personală intolerabilă)

25. Stiluri de workaholism (Robinson, 2000): • Stilul bulimic (se angajează greu în muncă, apoi o fac din ce în ce mai intens, până se prăbușesc în epuizare; sunt permanent nemulțumiți de felul în care își fac munca) • Stilul neliniștit (preiau multe atribuții, nu refuză nimic, nu stabilesc priorități, nu deleagă sarcini lucrează repede, fără preocupări pentru detalii; sunt impulsivi, cu o stimă de sine scăzută și dependenți de aprobarea altora) • Stilul hiperactiv (trăiesc la limita haosului, încep multe proiecte pe care nu le finalizează) • Stilul epicurian (sunt lenți, metodici, nu se desprind de munca lor, în aceasta găsindu-și liniștea și satisfacția; renunță greu la proiectele vechi și nu încep altele noi din tema că nu l-au realizat perfect pe cel vechi)