Imperiul Otoman

1. Imperiul Otoman

2. ProvinciiLa maximul întinderii sale, Imperiul Otoman avea 29 provincii (pasalâcuri), trei principate tributare (printre care Tara Româneascã si Moldova) si Transilvania, un regat care a jurat credintã portii.

3. Istoria Imperiului Otoman se întinde pe mai multe de 7 secole. Există mai multe împărţiri în diferite perioade istorice, aşa cum este cea făcută din perspectiva cuceririlor/pierderilor teritoriale. Împărţirea de mai jos priveşte lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, în care elementulele economice şi politice sunt tratate ca fiind la fel de importante ca şi cele militare.

4. Originile Imperiul Otoman îşi are originile în Uç Beyliği din Satul selgiucid al Anatoliei de la sfârşitul secolul al XIII-lea, care până atunci fusese el însuşi un stat marionetă şi vasal al Ilhanatului. Conform tradiţiei, în 1299, Osman I si-a proclamat statutul de Beilik independent. Imperiul Otoman a fost un stat Turcesc din Orientul Apropiat care includea Turcia, parte din Asia de sud-vest, Africa de Nord, si sud-estul Europei, între secolele XIV si XX. A fost întemeiat de un trib de Turci Oguz în Anatolia de vest. Imperiul Otoman a fost printre cele mai puternice state ale secolului XVI si XVII, când natiunile Europei se simteau amenintate de avandarea în Peninsula Balcanicã. Era cunoscut si ca un Califat, adicã un stat islamic. Imperiul a fost fondat de Osman I (în Arabã Uthmān, de unde numele de Otoman). Era cunoscut în cercurile diplomatice ca "înalta Poartã" sau simplu ca "poarta", datoritã cermoniei de primire a ambasatorilor strãini la Poarta Palatului. De asemenea, se refera si la Imperiul Otoman ca fiind o poatã între Europa si Asia. Din 1453, capitala a devenit Constantinopol, cunoscut în Turceste ca Istanbul

5. SultaniSultanul era singura conducãtor al imperiului, cel puþin oficial. Dinastia se numea Osmanli. • Osman I (1299-1326) • Orhan Gazi (1326-1359) • Murad I Hudavendighiar (1359-1389; sultan din 1383) • Baiazid I Ildârâm (Fulgerul) (1389-1402): Ascensiunea (1299–1453) Chiar şi dacă statul otoman a existat şi mai înainte de domnia lui Osman I, el este considerat fondatorul imperiului, cel care i-a dat numele şi fiind primul bei care i-a proclamat independenţa. El a extins graniţele statului spre cele ale Imperiului Bizantin, în timp ce alte beylikuri turceşti se măcinau în lupte interne. În timpul lui Osman I, capitala otomană a fost mutată la Bursa şi a fost bătută prima monedă, demonstrând forţa economică şi politică a noului stat independent. În timpul secolelor care au urmat, numele lui a fost mereu pomenit în urări: "Să fii la fel de bun precum Osman".

6. Mehmed al II-lea avea doar 12 ani atunci când a devenit sultan şi avea reputaţia de a fi fost un soldaterudit. Priceperea lui militară a fost demonstrată când a cucerit Constantinopolul. (Vezi Căderea Constantinopolului). Mehmed s-a bucurat de sprijinul tuturor celor din imperiu, angajându-se în reorganizarea structurii statale şi militare. Era de propăşire a Imperiului Otoman poate fi împărţită în două perioade caracteristice. Prima dintre ele era una de creşteri teritoriale şi cuceriri constante, de la cucerirea Constantinopolelui din 1453 până la moartea lui Soliman Magnificul din 1566. Aceasta a fost o perioadă de realizări nemaipomenite pentru Imperiul Otoman. După cucerirea capitalei Imperiului Bizantin, otomanii au pus capăt puterii Serbiei prin bătălia de la Kosovopolie, victorie care a deschis poarta expansiunii către inima Europei. Sultanul Selim I (1512–1520) a extins frontierele estice ale imperiului după ce a învins PersiaSafavidă în Bătălia de la Chaldiran şi a pus bazele unei flote a Mării Roşii. Succesorul lui, După ce a cucerit Belgradul, Suleiman a dat o lovitură mortală Ungariei în bătălia de la Mohács (1526). Suleiman a continuat atacul asupra Austriei, dar în bătălia de la Viena a fost nevoit să se recunoască învins. La scurtă vreme, Transilvania, Valahia şi Moldova au trebuit să se recunoască principatele tributare Imperiului Otoman.

7. În est, Suleiman Magnificul a cucerit Bagdadul în 1535 din mâinile perşilor, asigurând controlul deplin al turcilor Orientul Mijlociu. Otomanii au atins "Vârsta lor de Aur" în timpul domniei Suleiman Magnificul. Încetarea cuceririlor în Europa au marcat sfârşitul celor 230 de ani de creştere. Asediul Vienei nu a fost parte a extinderii otomane în Germania. Turcii au reacţionat la intervenţia Habsburgiloraustrieci în Ungaria. Acţiunea aceasta a îndepărtat pe unii dintre aliaţii otomani, iar pe alţii i-a întors împotriva turcilor. Papa a abandonat interesele lui seculare pentru a agita spiritele pentru o nouă cruciadă împotriva otomanilor. În deceniile care au urmat, Imperiul Otoman nu a fost nu numai o forţa de ocupaţie, a devenit un instrument în politica europeană. Bătălia de la Viena a adus o perioadă lungă de stagnare şi a fost un punct de cotitură în lupta de 300 de ani a regatelor din Europa Centrală împotriva otomanilor. Mai înainte de asediul Vienei, nu era subiect al obiceiurilor diplomatice normale, nici nu a recunoscut dreptul la existenţă al statelor creştine, care erau consideraţi inamici toleraţi. Eşecul din faţa Vienei a început un proces de medievalizare a statului otoman, de timp ce regulile islamice care guvernaseră viaţa imperiului au început să fie înlocuite de contracte financiare şi civile în toate domeniile, (în relaţiile externe, recrutările pentru armată, organizarea administrativă, etc).

8. A urmat o listă lungă de sultani capabili, dar nici pe de parte la fel de capabili ca Mehmed al II-lea, Selim I şiSuleiman I. În această perioadă de stagnare, imperiul a fost slăbit de războaie neîntrerupte, în special cu Imperiul Persan, Uniunea polono-lituaniană, Imperiul Rus şi Austro-Ungaria. Expansionismul rusesc a fost reprezentat de o serie de 10 războaie duse împotriva otomanilor în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea. Imperiul Otoman a fost foarte rezistent în faţa acestor atacuri purtate de-a lungul multor ani. Până în cele din urmă, după ce regele polonezJan al III-lea Sobieski l-a învins pe Kara Mustafa în bătălia de la Viena din 1699, turcii au început să piardă din poziţia dominantă din Europa. După înfrângerea în războiul cu Liga Sfântă din 1699, pentru prima oară de-a lungul istoriei sale, odată cu semnarea tratatului de la Karlowitz în 1699, otomanii au fost nevoiţi să accepte că Imperiul Austriac ajunsese la un stadiu de dezvoltare care să-i permită să trateze termenii unei păci de la egal la egal cu turcii. Austriecii au început din acest moment să cucerească teritorii care fuseseră sub stăpânirea otomană de secole. Înfrângerea ruşilor în campania de pe Prut din 1712 şi tratatul de la Passarowitz au produs o scurtă perioadă de pace între 1718–1730. Otomanii au reuşit să-şi revină, reuşind să-i învingă pe autrieci în 1736, Tratatul de la Belgrad consfinţind recuperarea unora dintre teritoriile pierdute în 1699. Mai târziu, în timpul războiului Crimeii, Imperiul Otoman a intrat în război împotriva Rusiei avâdu-i ca aliaţi pe britanici şi francezi.

9. Armata Armata otomană era un sistem complex de recrutări şi serviciu local. În armata otomană, cavaleria uşoară era înima armatei, şi era formată din militari cărora li se ofereau feude în schimbul obligaţiilor militare numite timar. Cavaleriştii foloseau arcurile şăi săbiile scurte şi foloseau tactici similare cu cele ale mongolilor nomazi. În vremurile vechi, armata otomană se număra printre cele mai avansate forţe de luptă din lume, fiind prima care a dotat infanteria cu muschete. Corpul ieniceresc era corpul de elită al armatei şi asigura garda personală a sultanului. După secolul al XVII-lea însă, armata otomană a încetat să mai fie o armată modernă datorită lipsei reformelor, în special datorită corupţiei în cadrul corpului ienicerilor. Desfiinţarea corpului ienicerilor din 1826 nu a rezolvat problemele armatei turceşti, iar în războiaele care au urmat cu Rusia, armata otomană a resimţit din plin lipsa tehnologiilor şi armelor moderne. Modernizarea Imperiului din secolul al XIX-lea a început cu armata. Armta a fost prima care a angajat experţi străini şi care a trimis ofiţeri tineri pentru instruire în ţările Europei Occidentale. Au fost importate noi tehnologii şi arme din Germania şi Anglia, aşa cum au fost tunurile, avioanele sau navele de luptă moderne. Totuşi, armata otomană era mult rămasă în urma forţelor militare ale puterilor europene.

10. Cultura Cultura otomană acoperă activităţile expresive şi structurile simbolice care se aflau sub umbrela Imperiului Otoman. Acest lucru este valabil pentru toate formele de manifestare ale grupurilor etnice şi culturale din imperiu. A existat o interacţiune culturală care s-a manifestat în special printre elitele otomane care nu erau monolitice, ci erau compuse din oameni de diferite religii şi origini etnice. Studiile cercetătorilor din zilele noastre arată că în imperiu exista o viaţâ culturală foarte bogată şi colorată. În ciuda unor păreri foarte larg răspândite, deşi erau purtătorii unei culturi nomadică, otomanii au interacţionat armonios cu culturile cu care au intrat în contact. La origini, otomanii aparţineau culturii central-asiatice. Otomanii au asimilat mai târziu cultura persană şi bizantină în felul lor de viaţă în loc să fie asimilaţi din punct de vedere cultural de către aceste culturi superioare. Dacă luăm în considerare folclorul turcesc sau arta elitelor otomane, vedem că ele au conservat culorile şi simbolurile pe care le-au moştenit de la înaintaşi. Elitele otomane foloseau limba persană pentru a-şi exprima lumea lor interioară. Viaţa curţii imperiale otomane era o combinaţie armonioasă dintre ob ieceiurile turceşti şi persane, dar existau şi numeroase influenţe bizantine şi europene. Această perspectivă multiculturală otomană s-a reflectat în propria lor politică. Unul dintre motivele pentru care Imperiul Otoman a rezistat aşa de mult a fost acela al politicii tolerante faţă de late etnii datorită moştenirii lor nomadice. Această afirmaţie trebuie comparată cu politica asimilatoare din statele medievale, atât cele occidentale cât şi cele din răsărit. Statul otoman s-a ghidat tot timpul după nişte politici multiculturale şi multireligioase. Când se vorbeşte despre toleranţa otomană, se iau în consideraţie structurile care cuprindeau diversele perspective. Un exeplu bun este sistemul judiciar otoman. Un altul poate fi cel al guvernatorilor aleşi dintre localnicii regiunilor pen care urmau să le conducă. În mişcarea lor către vest, chiar liderii otomani absorbeau unele elemente culturale ale regiunilor nou cucerite. Căsătoriile interculturale au făcut ca noi valori să se adauge la ceea ce poate fi numită cultura elitelor otomane.

11. Prima perioada a istoriei Imperiului Otoman era caracterizata de expansiune teritoriala aproape continua, timp in care dominatia turca a pornit de la un principat Anatolian nord-vestic spre a cuceri mare parte din sud-estul Europei si Anatoliei. Institutiile politice, economice si sociale ale clasei imperiilor islamice au fost amestecate cu cele mostenite de la Imperiul Bizantin si de la marile imperii otomane din Asia centrala si au fost restabilite in noi forme care sa integreze acea zona in timpuri moderne In fazele initiale de expansiune, otomanii erau liderii razboinicilor turci pentru credinta islamica, cunoscuti sub numele de ghazis, care au luptat impotriva micsorarii Imperiului Crestin Bizantin. Predecesorii lui Osman I, formatorul dinastiei, au fost membri ai tribului Kay, care au patruns in Anatolia impreuna cu o masa de turci nomazi oguz. Acesti nomazi, fugind de mongolul Gighis Khan, au distrus Bizantul dupa lupta de la Manzikert (1071), au ocupat Anatolia centrala si de sud in timpul secolului al XII-lea. Ghazisii au luptat impotriva Imperiului Bizantin si apoi impotriva mongolilor, care invadasera Anatolia, urmand hotararea Imperiului Il–Khanid din Iran si Mesopotamia in ultima jumatate a secolului al XIII–lea. Odata cu dezintegrarea puterii Seljuq si inlocuirea cu suzeranitatea mongola, impusa direct de ocupatia militara a majoritatii Anatoliei de est, principatele turce independente – dintre care unul are condus de Osman – au aparut in ramasitele Anatoliei. 37563myg17xdv3f