CANZONIERE (CANŢONIERUL)

1. CANZONIERE (CANŢONIERUL) Petrarca este însă, în acelaşi timp, primul poet liric modern. Canţonierul este, după Divina Comedie, una din capodoperele literaturii universale. Dar dacă opera lui Dante este un poem al universului, opera lui Petrarca este o meditaţie asupra omului. Canţonierul a fost, secole de-a rîndul, exemplul prin excelenţă, al poeziei de iubire şi ca atare a fost imitat. Cunoscut şi sub titlul de Rime sparse („Rime risipite”) sau Rerum vulgarium fragmenta(„Fragmente scrise în limba comună”), Canţonierul este o culegere de trei sute şaizeci de compoziţii poetice. Scrise în limba comună, volgare, compoziţiile Canţonierului i se păreau scriitorului nişte „simple păcate de tinereţe” de a căror faimă el însuşi se mira recunoscând că se citesc mai bucuros decât operele pe care le scrisese „cu intenţii mai serioase şi cu mintea mai adâncă”. Motivul inspirator este Laura, poate aceeaşi cu Laura de Sades, iubita îşi păstrează de-a lungul ambelor cicluri realitatea individuală şi nu se converteşte, ca Beatrice, într-un simbol al filosofiei.

2. CANZONIERE (CANŢONIERUL) Închinate ei, bucuriei iubirii apoi durerii morţii şi în fine îndoielilor şi pocăinţei, Canţonierul este, privit tematic, istoria şi jurnalul unei iubiri care se încheie de două ori dureros: prin moartea iubitei şi prin renegarea iubirii ei în numele credinţei, sub imperiul gândului morţii şi al nimicniciei omului. Început în spiritul unei mari admiraţii a frumuseţii, în sonetele care zugrăvesc concret toate componentele frumuseţii Laurei, într-un portret care anunţă chipurile din Primăvara lui Botticelli, Canţonierul se încheie cu Canţona adresată Fecioarei, cânt de umilinţă şi de renunţare. Dar tocmai străbaterea acestui drum conferă unitate şi structură Canţonierului şi constituie modernitatea lui. Sonetul prim, adresat celor care vor citi „în rime împrăştiate”, cuvintele de suspin ale poetului în tinereasca rătăcire a dragostei, rezumă cursul întreg al experienţei de viaţă cuprinse în Canţonier, de la iubire la căinţă, de la admiraţia frumuseţii omului la reculegerea în gândul morţii. În Dulcele stil nou, iubirea nu generează nici o clipă drama, pentru că se confundă cu filosofia, este ea însăşi cunoaştere şi ca atare nu-l înjoseşte pe om, ci dimpotrivă, face parte din atributele demnităţii lui.

3. CANZONIERE (CANŢONIERUL) În Canţonier, ea îşi păstrează însă natura proprie şi, ca atare, generează conflictul interior care, după ce atinge proporţiile dramei sufleteşti, se rezolvă în pocăinţă şi renunţare. Motivul iubirii îmbogăţeşte aşadar, tematica lirică întrucât angajează problematica omului în întregimea ei; renunţând la sensurile doctrinale ale iubirii, care reduceau poezia la filozofie, Petrarca descoperea şi fructifica toate potenţele poetice ale motivului, extrăgându-le din conţinutul uman al iubirii. Izbitoare este, ca semn de modernitate, conştiinţa dureroasă a vremelniciei bunurilor pământeşti, repetata fixare, prin loc şi timp, a momentelor de fericire. În sonetul care binecuvântează ziua primei întâlniri a Laurei (Benedetto sia il giorno…), determinarea precisă a acelei fericiri încearcă să smulgă timpului, obiectiv şi indiferent, clipa şi trăirea ei omenească. Şi aceeaşi ca anxietate în faţa timpului, indiferent şi străin omului dictează sonetul despre chipul Laurei: Erano i capei d’oro all’aura sparsi, unde enumerarea tuturor elementelor care alcătuiesc frumuseţea ei încearcă parcă să o eternizeze şi s-o smulgă uitării pe care timpul o aduce cu sine fără îndurare.

4. CANZONIERE (CANŢONIERUL) Petrarca ne-o înfăţişează pe Laura cu „părul de aur subţire”, în veşmântul de culoarea ierbii, „sub un verde laur”, şi ne face să-i ascultăm vorbirea, dulcele râs umil şi potolit, cuvintele rostite altfel decât cu un glas omenesc. Fixând amintirea clipelor de bucurie, poetul dă sens propriei lui vieţi, îi găseşte o logică interioară, un punct central care o justifică în întregul ei. Umanismul este prezent în această tenace rezistenţă în faţa timpului, a uitării şi a morţii. Petrarca a creat limbajul liricii moderne a iubirii, a exprimat suferinţa aşteptării şi a depărtării, bucuria speranţei şi a revederii; reluarea multiformă a aceleiaşi teme a iubirii dulci şi chinuitoare va crea la imitatori clişeul petrarchesc. Ostil timpului indiferent, poetul îşi apropie însă natura şi găseşte în ea ecoul sentimentelor lui. Este o natură romantică, confidentă a poetului, aceea a locurilor singuratice unde el se refugiază; dar oricât ar fi de frumoasă, ea nu are sens pentru el decât dacă îi aminteşte „ochii frumoşi şi suavi” ai Laurei. Modernă şi nouă faţă de Dulcele stil nou este iubirea Laurei cântată de poet. Chipul ei nu mai este comparat cu un chip divin, dare este socotit fără seamăn şi nu există în ceruri modelul pentru ea. Perspectiva este inversată faţă de Dulcele Stil nou, căci divinitatea Laurei stă în umanitatea ei, în unicitatea ei pământească, model pentru chipurile divine concepute de om.

5. CANZONIERE (CANŢONIERUL) Dar admiraţia frumuseţii, componentă principală a Umanismului, întrucât afirmă viaţa, o iubeşte, este la Petrarca şovăitoare şi precară, străbătută de teama păcatului. Poeziei de iubire i se substituie, aşadar, treptat versurile exprimând căinţa şi aşteptarea morţii. Canţonierul reconstituie, aşadar, în planul poetic, al expresiei sentimentelor, contradicţiile intelectuale ale gânditorului, cu resemnarea finală în credinţa religioasă. Prezenţa în Canţonier a altor teme decât a celor amintite îi lărgeşte semnificaţia. În jurul unei teme centrale a iubirii, tema păcatului şi a morţii domină majoritatea versurilor. Petrarca preumanist este caracterizarea ce se impune pentru definirea scriitorului. Ea ilustrează formaţia de cultură a lui Petrarca, studiile lui filosofice, căutările de manuscrise vechi, afinitatea intelectuală pentru marii prozatori latini, în fine, identificarea cu ei prin folosirea limbii lor. Faţă de Dante, care izbutise să înalţe prestigiul vulgarei folosind-o în operele sale mari şi marcând astfel primul pas însemnat al culturii naţionale a Italiei, Petrarca reprezintă o revenire la conştiinţa de cultură universală a Evului Mediu latin, şi dispreţul pe care-l mărturiseşte faţă de limba omului de rând atestă orgoliul umanist al intelectualului.

6. CANZONIERE (CANŢONIERUL) Lumea lui Petrarca se micşorează în comparaţie cu cea a lui Dante: sferele rotitoare ale cerurilor îi rămân străine şi filosofia se reduce pentru el la etică. Petrarca preumanist reduce lumea la omenesc, ştiinţa lumii la ştiinţa omului sau a istoriei lui.