Herpesvirusuri

1. Herpesvirusuri

2. Cuprinde numeroase virusuri cu tropism uman sau pentru animale. • La om, determină o serie întreagă de sindroame care variază de la leziuni muco-cutanate banale, la infecţii ce ameninţă viaţa bolnavului; • unele dintre ele au fost implicate în etiologia diferitelor cancere.

3. O importantă proprietate a acestor virusuri este abilitatea lor de a determina infecţii latente care, ulterior, se pot reactiva. • Termenul de herpes înseamnă ”târâtor” subliniind modul de apariţie şi evoluţie ulterioară a leziunii herpetice.

4. Diametrul este cuprins între 120 - 200 nm. • Învelişul lipidic este vizibil în ME în coloraţii negative, ca o structură pleomorfă ce prezintă numeroşi spiculi glicoproteici. • Morfologia caracteristică presupune prezenţa a patru structuri distincte: învelişul, tegumentul, capsida şi miezul.

6. Familia Herpesviridae cuprinde opt membri ce afectează organismul uman, grupaţi în 3 • Subfamilii: • Alphaherpesvirinae • Gammaherpesvirinae • Betaherpesvirinae

7. Alphaherpesvirinae • Aici au fost incluse: VHS1 şi VHS2 (genul alfa 1) şi virusul varicela-zoster (VVZ) sau genul alfa 2, cunoscut şi ca virusul herpetic tip 3. • Caracteristici: cultivă pe o multitudine de CC, au un ciclu de creştere scurt, se răspândesc cu rapiditate, având efect distructiv asupra celulelor şi sunt neurotrope, fiind capabile să inducă o infecţie primară latentă la nivelul ganglionilor senzitivi.

8. Betaherpesvirinae: • Virusul citomegalic uman - VCMU (beta 1) sau virusul herpetic 5, • virusul herpetic uman tip 6 – VHU6 (genul beta 2) şi • virusul herpetic uman tip 7 – VHU7 (beta 3).

9. Au un spectru de gazde limitat şi un ciclu reproductiv mai lung în CC, cu răspândirea virusului cu viteză redusă. • Frecvent, celulele infectate se măresc şi cultura devine cronic infectată (purtătoare de virus). • Virusurile pot deveni latente la nivelul glandelor secretorii sau celulelor limforeticulare.

10. Gammaherpesvirinae: • virusul Epstein-Barr (VEB), gamma 1 sau virus herpetic 4 şi • virusul herpetic asociat sarcomului Kaposi (gamma 2) sau virusul herpetic uman tip 8 (VHU8).

11. Aceste virusuri determină boli limfoproliferative la gazdele naturale sau infectează celule limfoblastoide în CC. • S-au semnalat infecţii litice pentru unele celule epiteliale sau linii fibroblastice. • Virusurile au tropism pentru limfocite T şi B, pe care le pot infecta fără a determina producţia de virioni progeni, iar uneori induc o infecţie latentă la nivelul ţesuturilor limfoide. • Pentru aceste virusuri a fost descris termenul de virusuri “limfotrope” deşi nu este corect în întregime, limfocitele fiind doar semipermisive.

12. Structura: genomul • In centrul vironului, dens, ca un mosor, de natură proteică, este înfăşurat acidul nucleic. • Genomuleste DNA d.c., având între 125–240 kbp (85-160 x 106 daltoni). • Genomul codifică trei tipuri de proteine: • glicoproteine de înveliş, gpD şi gpB, corelate cu infectivitatea; • gpC care se leagă de C’; gpE ataşabilă de porţiunea Fc a IgG; gpG care conferă specificitate de tip, gpH şi gpI; • proteinele capsidale: VP5 (viral protein), component al capsomerelor, VP21 şi VP22, componente interne şi alte trei VP (VP19, VP23 şi VP24); • proteinele tegumentului diferă în funcţie de virus.

13. Capsidaare simetrie icosaedrică şi 100 nm diametru. • Prezintă 162 capsomere • Un material electronodens vizibil între anvelopă şi capsidă, este “tegumentul”, care este o masă amorfă, granulară, care conţine numeroase proteine globulare şi înveleşte practic capsida. • Învelişul lipidiceste trilaminar (majoritatea sunt fosfolipide derivate din membrana nucleară internă), pe suprafaţa lui predominând spiculi scurţi, constituiţi din cel puţin 10 glicoproteine.

14. Caractere biologice comune: • sunt virusuri dermo- şi neurotrope; • determină infecţii acute dar şi persistente, recurente; • majoritatea au potenţial oncogen; • posedă numeroase enzime ce intervin în replicare; • prezintă un spectru extins de gazde şi determină o gamă largă de îmbolnăviri.

15. Rezistenţa la agenţi fizico-chimici • Inglobate în ţesuturi nervoase infectate, în soluţie de 50% glicerol, se menţin la 4-8ºC, timp de 6 luni. • Liofilizate, se menţin la 4ºC, ani de zile. • Sunt relativ instabile la temperatura camerei şi, uneori, chiar la - 40 -70ºC (aşa cum se întâmplă în cazul VVZ). • Sunt inactivate de solvenţi lipidici. • Sunt sensibili la acţiunea inhibitorilor sintezei ADN, cum este aciclovirul.

16. Antigenele: • studierea antigenelor este dificilă datorită asemănărilor structurale. • Testele convenţionale, RN şi RFC, identifică subfamiliile, dar pentru a distinge între VHS1 şi VHS2 este necesar testul de adsorbţie încrucişată; • pentru o astfel de identificare sunt necesari anticorpi monoclonali ca şi analiza ADN-ului prin utilizarea endonucleazelor de restricţie. • Studii complete s-au efectuat pentru antigenele VEB.

17. Replicarea: • după ataşare, învelişul viral fuzionează cu membrana celulară. • Virionul trece intracelular, îşi pierde învelişul în citoplasmă şi migrează către nucleu. • Replicarea urmează modelul oricărui virus DNA dublu catenar. • Noile nucleocapside formate în nucleul celulei gazdă, îşi capătă învelişul din membrana nucleară, părăsind celula gazdă ca virion matur, infecţios.

20. Virusurile herpes simplex 1 şi 2 (VHS1, VHS2) • determină, prin persistenţă şi latenţă, manifestări clinice variate, de la forme localizate, la cele generalizate. • Testele iniţiale (RFC, RN, IF, HAP, RIA sau ELISA) nu diferenţiau Ac anti-VHS în funcţie de serotip, ci doar faţă de antigenul specific de grup, respectiv antigenul D.

21. Relativ recent au fost puse la punct teste care diferenţiază între tipurile de virus prin demonstrarea Ac specifici faţă de subgrupul glicoproteinei G al VHS1 (gG1) şi respectiv VHS2 (gG2).

22. Patogenie: • tegumentul şi mucoasele reprezintă porţi de intrare unde virusul se multiplică, determinând lezarea celulelor şi apariţia de vezicule. • La nivelul membranelor, acestea se rup curând pentru a forma ulceraţii superficiale, dar la nivelul pielii rămân intacte pentru mai multe zile, înaintea apariţiei crustelor şi a vindecării.

23. Lichidul clar din vezicule conţine un număr mare de virioni. • In produsul obţinut prin grataj sau pe secţiunea veziculelor există celule care conţin incluzii intranucleare caracteristice, înconjurate de un halou clar; • ele reprezintă sediul replicării virale.

25. Replicarea locală este urmată de răspândirea la nivelul ganglionilor regionali limfatici, după care urmează viremia care, deşi este cu mică semnificaţie, poate fi urmată de răspândirea virusului la nivelul SNC şi evoluţia spre meningite sau chiar encefalite. • Astfel de evenimente sunt totuşi rare; sistemul nervos este implicat printr-un mecanism mult mai subtil care este foarte important în patogenia infecţiei cu VHS.

26. Curând după replicarea de la nivelul tegumentului sau mucoaselor, virionul urmează calea ganglionilor vianervi senzitivi care inervează zona respectivă. • Infecţiile primare de la nivelul ariilor orofaciale şi genitale afectează trigemenul şi calea nervilor lombosacraţi dorsali. • Astfel, virusul devine latent la nivelul ganglionilor într-o manieră incomplet elucidată.

27. Odată stabilit la nivelul ganglionului, reactivările pot surveni după aceea la intervale de săptămâni sau luni. • Termenul popular “cold sores” sau “fever blister” ilustrează asocierea sa cu o răceală sau altă stare febrilă. • Reactivările pot surveni ca urmare a acţiunii deferiţilor factori: expunere la soare, menstrua-ţia, iradieri terapeutice şi alţi factori cum sunt intervenţiile chirurgicale în zona nervului trigemen.

28. In paralel cu infecţia litică, productivă, VHS1 (ca şi celelalte herpesvirusuri) poate induce şi infecţii de tip latent.

30. Manifestări ale infecţiei cu VHS1 şi VHS2 • Infecţiile oro-faringiene • Infecţia primară cu VHS este cel mai frecvent achiziţionată de către sugari sau precoce, în copilărie, prin contact strâns cu adulţii, mai ales prin sărut, fiind clinic manifestă mai ales la copii sub 5 ani. • Ulterior, multe infecţii sunt asimptomatice.

34. După o incubaţie de 2-12 zile (medie 3-5 zile), boala se manifestă prin: febră, gingivo-stomatită, faringită veziculară şi adenită cervicală. • Se vindecă spontan în 2-3 săptămâni. • Mai târziu, recurenţele se manifestă prin apariţia de leziuni la nivelul gurii, mai frecvent localizate la marginea buzelor. • Cu trecerea timpului, recurenţele tind să fie mai puţin frecvente şi de multe ori încetează complet.

35. Infecţii cutanate: infecţia primară a pielii, panariţiul herpetic, este o leziune a degetelor, foarte dureroasă dar care se vindecă spontan. • Nu se incizează, deoarece există riscul diseminării infecţiei. • Persoanele cu eczeme sunt mai predispuse la infecţiile cutanate cu VHS, în urma suprainfectării acestora apărând eczema herpeticum, o boală gravă şi rară cu sfârşit posibil letal.

36. Infecţiile genitale • La bărbaţi, se prezintă ca un “buchet” de vezicule la nivelul penisului; • leziunile pot să apară şi la nivelul meatului urinar, determinând disurie. • Proctita herpetică este uneori întâlnită la homosexuali. • La femei, leziunile sunt la nivelul labiilor, vulvei, şi perineului, uneori extinzându-se la nivelul suprafeţei interne a coapsei. • Au mai fost semnalate şi cervicite cu leziuni veziculare.

38. Limfadenopatia inghinală este pronunţată atât la bărbaţi cât şi la femei, fiind frecvent însoţită de febră şi indispoziţie. • Rar, mai ales la homosexuali, au fost semnalate cazuri de meningită.

39. La copii, vulvovaginitele herpetice pot indica un abuz sexual sau pot fi consecinţa autoinoculării.

40. Infecţiile oftalmice sunt aproape întotdeauna cauzate de VHS1. • Keratoconjunctivta herpetică este relativ frecventă. • Complicaţii: keratită disciformă şi iridociclitele. • Atacuri recurente pot surveni şi în cazul keratitelor şi keratoconjunctivitelor, care, netratate, pot cauza leziuni importante ale ochilor cu afectarea corneii şi pierderea vederii.

41. Keratita herpetica

42. Meningite şi encefalite • Pot fi complicaţii ale localizărilor genitale. • Encefalitele sunt complicaţii grave, care survin la orice vârstă şi sunt, de regulă, determinate de VHS1; simultan pot exista semne de infecţie cu alte localizări, dar cel mai frecvent apare fără semne de avertisment.

43. Infecţiile neonatale sunt cel mai frecvent (70%) cauzate de VHS2 şi sunt dobândite in utero, intra- sau postpartum. • Mortalitatea variază între 85% (în absenţa tratamentului) şi 25% (prin aplicarea terapiei antivirale). • Se recomandă naşterea prin cezariană la mamele cu herpes genital primar sau recurent şi herpes oral.

44. Infecţii la gazda imunocompromisă • Infecţiile cu VHS, uneori severe şi persistente, sunt frecvente la pacienţii a căror imunitate celulară a fost afectată de afecţiuni maligne sau terapie citostatică. • Sunt frecvente şi la pacienţii cu SIDA, care pot prezenta infecţii perianale severe.

45. Relaţia între infecţiile herpetice şi cancerul cervical este posibilă. • Certă este corelaţia între incidenţa celor două afecţiuni, iar argumentul implicării VHS în carcinogeneză este reprezentat de evidenţierea secvenţelor ADN/VHS în celulele canceroase. • Mulţi alţi factori pot fi implicaţi: fumatul şi infecţiile cu alte microorganisme, în special cu papilomavirusuri.

46. Răspunsul imun: status-ul imun este dificil de apreciat deoarece, în pofida răspunsului imun celular puternic, este imposibil de studiat răspunsul imun faţă de cele peste 70 de proteine codificate de virus, la care se adaugă dificultăţile ce ţin de tehnicile folosite.

47. Iniţial apar Ac IgM, apoi cei IgG şi IgA. • IgG persistă indefinit; • s-au evidenţiat Ac IgG faţă de cel puţin 30 polipeptide. • Glicoproteinele de suprafaţă, cel puţin 10, sunt cele mai imunogene. • Pe primul loc este glicoproteina D, titrul Ac anti-gpD se corelează cel mai bine cu titrul Ac neutralizanţi din ser.

48. Ac materni protejează copiii în primele 6 luni de viaţă; 90% dintre infecţii se înregistrează la copii de 7 luni - 4 ani. • In general, Ac apar la 1-3 săptămâni şi sunt de tip neutralizant, fixatori de C’ şi inhibitori ai hemaglutinării. • Scăderea eficienţei imunităţii mediate celular se corelează cu recurenţele bolii. • Datele privind recurenţele sunt contradictorii deoarece ele se însoţesc de scăderea IFN.

49. Diagnosticul de laborator • Produse patologice: sânge (ser), lichid vezicular, LCR.

50. Diagnosticul direct • Cultivarea este frecvent folosită. • Virusul este sensibil la uscăciune şi, de aceea, tamponul cu care s-a prelevat proba trebuie obligatoriu introdus în mediu de transport şi cultivat cât mai repede posibil.