Arborele de cacao

1. Arborele de cacao Arborele de cacao aparține genului Theobroma, familia Malvaceae. Acest gen cuprinde 20-22 de specii de arbuști ce ating 4-8 m înălțime, cu frunza verde tot timpul anului, care cresc în pădurile tropicale din America latină. Denumirea științifică a plantei a fost dată de naturalistul sudez Carl von Linné. Este un arbust mic (4-8 m ), iniţial a fost sălbatic. Seminţele sale sunt folosite pentru a face pudra de cacao şi ciocolata. Arborele este astăzi gasit crescând şi in salbaticie de la poalele Anzilor la altitudini de aproximativ 200 - 400 m, precum şi în bazinele fluviilor Amazon şi Orinoco, dar şi în mari plantaţii îngrijite de om. Are nevoie de un climat umed cu precipitaţii regulate şi sol bun. Frunzele sunt mari, necomestibile, umplute cu un lichid lăptos, cremos si gust picant, neplăcut. Astăzi praful de cacao este folosit foarte mult în produsele alimentare, în foarte multe combinaţii, dar şi în fabricarea unor medicamente.

2. Arborele de struguri Jabuticaba ( numit şi arborele de struguri ) creşte în Brazilia, Argentina, Paraguay şi Bolivia. Dar patria lui este considerată Brazilia. Fructul este violaceu spre negru, cu un miez de culoare albă, semitransparent şi cu un gust bun. Fructele pot fi consumate crude sau pot fi folosite pentru a face jeleurile şi băuturi (suc simplu sau vin). Pomul are o creştere lentă, preferă solurile uşor acide, umede. Este foarte uşor adaptabil, dezvoltându-se în mod satisfăcător şi pe solurile de tip alcalin, atâta timp cât acestea este îngrijit şi irigat. Florile sale sunt albe şi cresc direct pr trunchi. În mod natural copacul poate înflori şi face fructe doar o dată sau de două ori pe an. Daca este suficient irigat poate rodi tot anul. Sucul este un antioxidant puternic, de aceea este folosit şi ca medicament pentru vindecarea unor boli( astm, diaree, amigdalita). Comune în pieţele din Brazilia, jaboticabas sunt în mare parte consumate proaspete. Popularitatea lor a fost comparată cu cea a strugurilor în SUA. Fructele proaspete pot începe să fermenteze în 3-4 zile după recoltare, astfel încât acestea sunt adesea folosite pentru a face gemuri, tarte, vinuri tari, şi lichioruri. Acest mod ciudat de aşezare a fructelor, direct pe trunchi, se pare că ajută la înmulţirea copacilor. Astfel, multe animale care se caţără mai greu reuşesc să ajungă la fructe şi să le mănânce. Seminţele sunt eliminate întregi, astfel ca ele sunt răspândite pe sol la mari distanţe, dând naştere unor alte plante.

3. Plantele cartita S-a demonstrat că plantele pot trăi în medii de viaţă deosebit de ostile: secetă, temperaturi scăzute sau foarte ridicate, sol sărac în substanţe hrănitoare.Dar iată că există o plantă care, asemeni cârtiţei trăieste în pământ. Este vorba despre planta numită popular Muma Pădurii ( Lathraea squamaria ) care, din cele 12 luni ale anului, 10 şi le petrece sub pământ, timp în care sapă cu perseverenţă solul cu ajutorul rizomilor săi albi. Tulpinile subpământene sunt cărnoase şi acoperite cu un fel de solzi foarte deşi, care seamănă cu tentaculele unui animal neobişnuit. Ramificaţiile acestor tulpini capătă forme neobişnuite, pe măsură ce cresc dând naştere la fantastice figuri care formează adesea intersecţii caracteristice în formă de cruce, intersecţii de la care provine şi denumirea rusească a acestei „cârtiţe vegetale” („Crucea Sf. Petru").

4. Curiozitati despre cactusi • ... există peste 1000 de specii de cactus, dar asupra acestui număr specialiştii nu au căzut de acord, pentru că este foarte greu de realizat o clasificare exactă a tuturor formelor de cactus. • ... cactuşii Cereus ajung până la o înălţime de 20 de metri. Se aseamănă cu nişte candelabre, trunchiurile lor se lăţesc treptat, dar de la mijloc se îngustează din nou. De departe par netezi, dar de fapt ei au ţepi puternici. • ...ţepii îi feresc de erbivorele care, altfel i-ar mânca cu mare plăcere.... antilopele au inventat o metodă de a se hrăni cu cactuşi. Ele iau în gură o frunză mai groasă de la altă plantă,cu ajutorul căreia îşi protejează botul, apoi caută locuri de unde ar putea rupe din gustosul cactus.

5. Plante carnivore-Roua cerului • Plantele carnivore reprezintă adevărate curiozităţi ale naturii, excepţiile de la regulă, care i-au fascinat pe oamenii de ştiinţă, prin comportamentul lor deosebit. Au devenit şi subiectele unor filme ştiinţifico-fantastice, filme în care apar devorând animale sau oameni. În realitate aceste plante se hrănesc doar cu insecte mici, care ajung întâmplător în "capcanele" pe care le au aceste plante ( frunze lipicioase, păroase, ţepoase sub formă de săculeşi adânci etc.). • La noi în ţară cresc puţine plante de acest fel. În Delta  se găseşte otrăţelul de baltă (Utricularia vulgaris) sau Adrovanda vesiculoasa, o planta acvatică cu înfăţişarea unei tufe plutitoare şi cu frunze ale căror modificari constituie veritabile capcane, fara nicio iesire pentru animalele acvatice mici. • Dar cea mai cunoscută este Roua cerului, sau Drosera  rotundifolia. Face parte din categotia plantelor ocrotite de lege. • Ea creşte în zonele muntoase, în turbării. Ca şi multe alte surate ale ei, Drosera  rotundifolia prezintă numeroşi perişori lipicioşi. În zborul lor, micile insecte poposesc şi pe frunzele acestei plante. dar nu o mai pot părăsi pentru că se lipesc de acei perişori. Aceeaşi perişori secretă o substanşă care ajută la digerarea "pradei". Se spune că o astfel de plantă devorează cam 50 de insecte pe an. • Planta are organele obişnuite. Rădăcina este mai slab dezvoltată. La baza plantei se află o rozetă ce are diametrul de aproximativ 4 cm. Din această rozetă pornesc frunzele. . Din rozeta de frunze se înalţă tulpina, lungă de aproximativ 25 cm. Pe această tulpină se află dispuse florile, care au culoarea albă-roz sau violet. Frunzele au peţiolul lung, fiind acoperite cu perişorii despre care am mai vorbit. Substanţa lipicioasă şi incoloră secretată de perişori seamănă cu picăturile de rouă, de aici şi denumirea plantei. Atinge circa 10-80cm inaltime. Îi place umiditatea, nu suportă lumina puternică. • Este folosită şi ca plantă medicinală. În acest scop se recoltează ăn perioada de înflorire ) iulie-august ). Roua cerului are efecte benefice pentru bronsită şi tuse convulsivă.  Are efect antispastic, emolient şi expectorant.

6. Floarea de colt I se mai spune şi în alte feluri, după tradiţia locală: albumeală, siminic, floarea-reginei, steluţă. Planta este o adevarata minune a naturii. De aceea este căutată şi culeasă uneori nechibzuit. Floarea-de-colţ sau floarea reginei (Leontopodium alpinum) este o specie de plante erbacee, perenă.Odinioară, floarea-de-colţ împodobea şi pajiştile de pe culmile domoale ale Bucegilor şi Făgăraşului, dar a fost culeasă fără cruţare. Azi o mai întâlnim sus, pe cetăţile de calcar,în Munţii Maramuresului, Haghimasului, Vrancei, Ciucas, Fagarasului, Bucegi, Căpăţânii, Retezat, Ţarcu, Godeanu, Bihorului, Cozia si Ceahlau. Numai în puţine locuri, ca în Munţii Apuseni, coboară pînă la 600 m. Tendinta excursioniştilor de a o recolta a facut ca existenţa florii de colţ să fie pusa în pericol, de aceea, celor care o întâlnesc le amintim recomandarea acad. Emil Pop, valabilă, de altfel, şi pentru multe alte flori: «Aviz stăruitor celor care, cu toată opreliştea oficială, nu-şi vor birui ispita: să rupă ori să taie numai partea aeriană, să cruţe organul din care va renaşte floarea; păcatul lor va fi mai mic.» Floarea-de-colţ este o plantă de stepă, venită de departe, din ţinuturile Asiei, unde pe alocuri creşte înaltă şi deasă ca iarba. De altfel, «straiele» ei din pâslă au menirea s-o apere de căldură şi vântul ce suflă prin locurile ei de baştină. Are tulpină subţire, frunze liniare şi flori grupate în inflorescenţe înconjurate de nişte frunze pâsloase, ce-i dau aspect de steluţă. Intreaga planta este acoperita cu peri catifelaţi, argintii, care îi dau un aspect deosebit. Are in pamant un rizom cilindric, acoperit cu resturi de frunze negre-brune.La suprafata pamantului formeaza o rozeta de frunze, din mijlocul carora se ridica tulpina scurta de 5 - 20 cm, uneori chiar şi de 30 cm, ce poarta oinflorescenţa , de forma unui disc, in care sunt grupate, în mod normal, florile. Inflorescenta este îmbracata la varf cu frunze paroase, unele mai mari, altele mai mici, luand forma de stea, conferindu-i o nota aparte de gingasie si frumusete. A fost declarata monument al naturii si este ocrotita prin lege.

7. Garofita-Pietrei Craiului Face parte din familia Caryophyllaceae. Meşter neîntrecut în descrierea naturii, Ion Simionescu o prezintă astfel: «Petalele, răsfrânte larg, sunt de un roşu şters. Pe ele sunt trase dungi, în lung, de un roşu mai aprins, iar spre lăuntrul florii, o rotiţă de dantelă fină cu ochiuri mici, de aceeaşi culoare mai închisă. Urmează apoi un cerc alb, cu raze iarăşi roşii, iar în mijloc, un joc de verde şi de alb neîntrerupt...» Tulpina nu este înaltă, aproximativ de 5 - 10 cm înaltime. Ea poarta la varf o singura floare cu corola de cca. 3 cm în diametru, formata din 5 petale late, la vârf dinţate, de culoare roşie-carmin, la baza cu o pata purpurie, împestriţată cu alb şi cu peri mătăsoşi, stralucitori. Interesant este inelul din centru, purpuriu pestriţ. Pe dos, petalele sunt albe-verzui, iar frunzele, care sunt înguste şi alungite de 2 - 4 cm lungime, sunt asezate în perechi. Acum vreo 150 de ani planta nu era cunoscută. A fost descoperită pe crestele prăpăstioase ale Pietrei Craiului, de doi botanişti transilvăneni. Apariţia ei a produs senzaţie şi nedumerire în lumea ştiinţei. La momentul respectiv, ea nu mai fusese găsită în niciun alt loc din lume, şi nici măcar pe vreuna din culmile muntoase vecine Pietrei Craiului. Pe de altă parte, această garofiţă nu seamănă cu garofiţele cunoscute. Se pare că originea ei nu este cunoscută nici astăzi. Supravieţuirea ei în Piatra Craiului s-ar explica prin poziţia oarecum izolată a masivului. Dar şi aici se găseşte mai ales pe culmea vestică a masivului, dinspre valea Dâmboviţei, la limita dintre etajele subalpin şi alpin, ori rătăcită prin iarba ce acoperă stâncăriile din partea inferioară a zonei alpine. Aşadar, o floare rară, care se pare că ar creşte doar într-un singur loc pe planeta noastră — Piatra Craiului. Înfloreste în luna august. Popular i se mai spune "Garoafa Craiului". Este o planta monument al naturii si este ocrotita prin lege.

8. Sangele-voinicului • O cunoscută legendă populară spune ca un voinic se lupta cu un balaur fioros. În timpul luptei, «O picătură din sângele voinicului ce lupta cu balaurul-cu-şapte-capete a căzut pe o floare fără de culoare. De atunci floarea a devenit purpurie...» Aşa au imaginat oamenii naşterea acestor gingaşe flori, întâlnite prin pajiştile alpine, pe coastele abrupte şi acoperite cu iarbă, ori printre stâncării însorite. • Florile, care sunt sub forma unor inflorescenţe conice, par rubine strălucitoare în bătaia soarelui. Este o plantă din familia Orchidaceae, cu tulpina dreaptă, înalta de 8 - 15 cm, cu numeroase frunze înguste, îndreptate în sus. Florile, foarte mici şi numeroase, sunt strânse la varful tulpinii intr-un ghem oval, de culoare roşie - purpurie întunecata. Au un miros deosebit, asemănător cu vanilia. Acest miros este atât de pătrunzător, încât prezenţa podoabei sângerii poate fi simţită de la distanţă. Rădăcina este formată din doua umflaturi cărnoase (tubercule), spintecate. • Înfloresc începând din luna mai până prin august. Sunt de două feluri: unele inflorescenţe sunt mai rotunde şi bat în negru (Nigritella nigra), altele sunt mai lunguieţe şi mai trandafirii (Nigritella rubra). • Este destul de rară, fiind culeasă fără cumpătare, a început să dispară şi nu mai poate fi întâlnită decât prin anumite zone: este localizată în locuri ierboase, însorite, mai ales în pajistile şi pe branele nepăşunate. Raspandire în tara: Carpatii Orientali si Meridionali. • Este o planta monument al naturii si este ocrotita prin lege.

9. Papucul doamnei Papucul-doamnei este o floare de o deosebită frumuseţe. «Cînd o vezi pentru întâia oară, te opreşti în faţa ei ca în faţa unui tablou vestit, dorit să-1 vezi aievea. Deodată, nu-ţi dai seama: e o bijuterie de safire, rubine şi diamante, cum pare când picătura de rouă se opreşte în corola ei, sau un fluture rar, ori vreun colibri rătăcit prin plaiurile noastre.?» Aceasta este descrierea pe care i-a făcut-o savantul român Ion Simionescu gingaşei orhidee, cunoscută sub numele de papucul-doamnei.

10. Rafflesia-cea mai mare planta Prin 1819, botanistul olandez R. Arnold străbătea desişurile nepătrunse ale Insulei Sumatera, însoţit de câţiva servitori malaiezi. Pe atunci insula era colonie olandeză şi colonialiştii voiau să-i cunoască mai în amănunţime bogăţiile naturale. Scopul Expediţiei Arnold era tocmai descoperirea şi inventarierea lor, în vederea exploatării. Întîmplarea a făcut ca Arnold să găsească în pădurea ecuatorială cea mai mare floare cunoscută pe Pământ. Ea a primit numele de Rafflesia Arnoldi, după numele exploratorului.

11. Nufărul Victoria regia Nufarul Victoria regia are frunze cu un diametru de 1-2 metri, cu marginile ridicate in sus. Aceasta frunza poate sustine o greutate de 35 kg. Modelul frunzei uriase a fost folosit de vestitul arhitect Sir Joseph Paxton la constructia vestitului Palat de Cristal din Londra.