Autori : Ana Bal ( coordonator ) Mihaela Luţaş Octavian Jora Vladimir Topan

1. Scenariiprivindevoluţiilecomunitareîndomeniulcompetitivităţiişipoliticii de coeziuneeconomicăşisocială(de dezvoltareregională) Autori: Ana Bal (coordonator) MihaelaLuţaş Octavian Jora Vladimir Topan

2. SUMAR Cap. 1. Tendinţe în evoluţia unor politici comunitare Cap. 2 Contribuţia politicii de coeziune la realizarea convergenţei pe ansamblul UE Cap. 3 Complementaritatea dintre fondurile structurale şi politicile naţionale în atingerea obiectivelor de dezvoltare şi de coeziune economică  Concluzii şi recomandări

3. Scenariile privind evoluţia politicii de coeziune Politica de coeziune este subiectul unor dezbateri contradictorii încă de la începuturile sale, ca politică de dezvoltare regională. Întrebările majore care se pun în prezent privitor la aceasta sunt: • Mai este ea o necesitate în continuare; dacă da, ce orientare să fie dată fondurilor structurale şi de coeziune, având în vedere sfidările majore cu care se confruntă UE în prezent? • Ce mod de articulare să fie construit între nivelul comunitar, cel naţional şi cel regional? • Ce rol să aibă politica de coeziune în guvernanţa UE?

4. Scenariile privind evoluţia politicii de coeziune • 1. Prima întrebare, reformulată, ar suna astfel: trebuie să fie coeziunea economică şi socială un obiectiv comunitar şi în prezent, în condiţiile în care competitivitatea este preocuparea centrală a statelor lumii? Nu sunt oare cele două obiective contradictorii(coeziune versus competitivitate), şi, în această situaţie, urmărirea obiectivului de coeziune ar submina atingerea celuilalt obiectiv, de creştere a competitivităţii? Controversa „coeziune vs. competitivitate” contrapune două concepţii extreme şi oarecum reducţioniste, formulate sintetic astfel: a). raţiunile politicii de coeziune sunt prioritar (pentru unii exclusiv) sociale (menţinerea coeziunii sociale prin exprimarea solidarităţii) şi politice (compensarea unor pierderi ale unora dintre ţările membre, ca urmare a adâncirii integrării economice). b). orice alocare de fonduri centralizată şi orientată programatic către anumite obiective este ineficientă (la nivel comunitar sau naţional), fiind de fapt o risipă de fonduri şi o sursă de distorsionare a deciziilor agenţilor economici şi a mecanismelor de piaţă. Funcţionarea pieţelor libere ar conduce în mod automat şi la convergenţă reală între ţări şi regiuni, nu doar la creşterea competitivităţii. Fiecare dintre aceste poziţii extreme are limitele sale, unele menţionate şi în studiu. Pt. a) vulnerabilităţile politicii de dezvoltare regională (existenţa unor disparităţi insurmontabile sau a unora asumate, riscul de hazard moral şi a haosului calculaţional asociate alocării de fonduri pe această cale ş.a.), iar pt b) existenţa eşecurilor pieţelor (în oferirea de bunuri publice, în atenuarea inegalităţilor sociale ş.a.).

5. Scenariile privind evoluţia politicii de coeziune (2) În prezent, acest tip de abordare ce opune competitivitatea coeziunii e considerat „depăşit şi steril”. Binomul „competitivitate-coeziune” nu mai este considerat a fi o antinomie ci un tandem de obiective indisociabile şi interdependente. Argumentaţia economică în favoarea politicii de coeziune devine tot mai consistentă: a) ţările de coeziune şi, respectiv, regiunile defavorizate au o lipsă cronică de capital şi nu pot mobiliza în regiunile defavorizate investiţii private; b) obiectivele de coeziune sprijină mai buna funcţionare a Pieţei Interne; c) regiunile devin entităţi teritoriale distincte de abordare a competitivităţii în condiţiile globalizării; d) fondurile comunitare au reprezentat instrumente de difuzare a raţionalităţii economice şi de reducere a întârzierilor structurale în unele ţări de coeziune.

6. Scenariile privind evoluţia politicii de coeziune (3) În această nouă viziune, rolul politicii de coeziune ar fi acela de „a ajuta economiile regiunilor să-şi găsească un loc pe pieţele mondiale şi a încuraja internaţionalizarea lor” viziune împărtăşită de majoritatea ţărilor membre ale UE 27. Analizele empirice susţin această orientare: ele indică, la rândul lor, drept principale surse ale disparităţilor regionale deficienţele structurale la nivelul factorilor care determină competitivitatea (primordial, dotarea insuficientă cu capital fizic şi uman). Comisarul european D. Hubner, a afirmat, la rândul său, caracterul primordial economic al politicii de coeziune şi a indicat ca obiective viitoare majore ale acesteia: • sprijinirea creşterii economice pe termen lung; • crearea şi exploatarea factorilor structurali ai competitivităţii; • facilitarea anticipării schimbărilor generate de forţele pieţei şi adaptarea economiilor regionale la acestea.

7. Scenariile privind evoluţia politicii de coeziune (4) • 2. La a II-a întrebare majoră, privind guvernanţa politicii de coeziune, opiniile înclină către păstrarea actualului sistem, de multiguvernanţă stratificată la nivel comunitar, naţional şi regional, in pofida mai multor racile atribuite nivelului comunitar şi, parţial, celui naţional: birocratizare excesivă, reţetar standardizat de obiective şi instrumente ş.a. Desigur că găsirea raportului optim de centralizare-descentralizare între UE-state, state-regiuni este o problemă delicată, ea fiind influenţată de mai mulţi factori. • 3. În ceea ce priveşte rolul politicii de coeziune în guvernanţa UE, sunt conturate ca idei mai importante: • potenţarea efectelor de sinergie cu celelalte politici comunitare, printr-o mai bună coordonare între politici, pe anumite domenii (de ex.: coridoarele de transport europene ar putea include şi regiuni defavorizate, conexiuni mai bune cu PAC, pe domeniul dezvoltării rurale); • răspunsul mai adecvat al politicii de coeziune la sfidărilor actuale cu care se confruntă UE, cum ar fi şi migraţia, de pildă: urmărirea obiectivului de ocupare în ţările de origine ar reduce presiunile acesteia asupra ţărilor de destinaţie.

8. Conexiunea dintre coeziune şi competitivitate La nivel comunitar Evoluţiile actuale ale mecanismelor instituţionale şi politicilor comunitare indică orientarea primordială către creşterea competitivităţii şi în plan secund, pe această bază, a coeziunii economice şi sociale (chiar şi reforma bugetului sprijină această orientare: bugetul de coeziune, deşi în creştere constantă ca pondere în bugetul comunitar – în 2013 se prevede să atingă o pondere de peste 35% din acesta –, e orientat în proporţie de 2/3 către competitivitate, creştere şi ocupare). Politica comunitară privind concurenţa susţine orientarea către competitivitate prin constrângerile sale referitoare la acordarea ajutoarelor de stat, dar poate şi să susţină reducerea decalajelor dintre regiuni. Ajutoarele de stat către regiunile defavorizate sunt eligibile, conform Art. 87.3 (din Tratat), reprezentând una dintre cele 5 excepţii generale de notificare. La nivelul statelor membre am identificat 2 viziuni diferite privind orientarea ajutoarelor: 2 ţări mari puteri (Germania şi Franţa) şi o ţară de coeziune (Irlanda) concentrează ajutoarele în regiunile defavorizate, în timp ce restul ţărilor, în marea lor majoritate, le orientează spre centrele de creştere.

9. Conexiunea dintre coeziune şi competitivitate (2) La nivel naţional Toate ţările europene au elaborat Programe de Reformă Naţionale, prin care urmăresc înfăptuirea unor reforme structurale, având drept scop realizarea obiectivelor Noii Agende Lisabona, care sunt centrate pe stimularea creşterii economice şi a ocupării. Politicilenaţionale de dezvoltareteritorială (regională) Abordările privind dezvoltarea teritorială diferă de la o ţară la alta, reflectând: a) caracteristicile instituţionale ale acelei ţări (care determină gradul de centralizare sau de descentralizare a administrării teritoriului) şi b) schimbările de opinie privind factorii determinanţi ai dezvoltării. În prezent, se tinde către o concentrare pe valorificarea activelor regionale şi locale şi, totodată, pe creşterea competitivităţii la nivel regional. Accentul se deplasează, deci, către sprijinirea firmelor locale pentru a deveni mai competitive, nu doar prin crearea infrastructurii fizice în regiune, ci şi prin valorificarea altor factori, mai puţin tangibili.

10. Conexiunea dintre coeziune şi competitivitate (3) La nivelul ţărilor de coeziune Experienţele de până acum ale ţărilor de coeziune, fie ele ţări membre vechi, fie noi, arată că politicile naţionale rămân decisive sub aspectul performanţelor acelor ţări, atât din perspectiva competitivităţii, cât şi a convergenţei şi a reducerii disparităţilor. În prezent, impactul cel mai mare îl au reformele structurale, ţintind funcţionarea flexibilă a pieţelor, dezvoltarea spiritului antreprenorial, activităţile de cercetare-dezvoltare şi formarea şi pregătirea continuă a resurselor umane. Importante sunt şi politicile fiscale şi cele bugetare, atât sub aspectul taxării veniturilor şi a profiturilor, cât şi al nivelului, structurii şi modului de administrare ale cheltuielilor bugetare. Tendinţa actuală de reducere a cheltuielilor publice nu afectează creşterea economică dacă sunt efectuate deodată reforme structurale care conduc la creşterea investiţiilor private în economie.

11. Conexiunea dintre coeziune şi competitivitate (4) Modelele europene performante se caracterizează prin: calitate înaltă a sistemului de educaţie, mediu de afaceri prietenos, acumulare de capital, mecanisme de redistribuire a veniturilor care menţin pacea socială. Dincolo însă de judecăţi sintetizatoare, ca cele de mai sus, trebuie precizat că există, în interiorul acestor „modele” instituţionale, anumite specificităţi care ne obligă la nuanţări mai atente (vezi structura cheltuielilor publice sau orientarea ajutoarelor de stat). RezultatediferiteprivindreducereadecalajelorîncazulIrlandeişiGreciei: „Formula” irlandeză de succes, cum a fost ea numită chiar de către un ministru irlandez, include: finanţe publice echilibrate, mediu economic pro-afaceri (flexibilitate, reglementare redusă a pieţelor, deschidere externă, taxare redusă), politici sociale coerente (existenţa unui pact social) şi „educaţie, educaţie, educaţie”! InsuccesulGreciei, de recuperare a decalajelorînprimele 2 deceniidupăaderareasa la UE, se datoreazăîn principal: uneistrategii de dezvoltareincoerente, existenţeiunei clase politice şi a uneiadministraţiipublicecorupte (“stat de privilegii, corporatistşi clientelar”), orientăriineinspirate a fondurilorstructurale (cătreproiectemici).

12. Lecţii pentru România, din experienţa ţărilor de coeziune • Orientări de politică economică: a) Reformele structurale trebuie continuate şi adâncite. De ce? România are o economie grevată încă de numeroase distorsiuni: înregistrarea defectuoasă a drepturilor de proprietate, ariile de corupţie numeroase (sistemul juridic şi administrativ, economie subterană de proporţii), contribuţii fiscale înalte pe salariat, numărul taxelor ş.a Gradul de fructificare a fondurilor europene depinde de măsura în care mediul de absorbţie este reformat structural. b) Creşterea constantă a stocului de capital pe seama fie a sectorului public (în România investiţiile publice, ca pondere în PIB, sunt mai mici(3%) decât în alte ţări nou membre) fie a celui privat (şi prin atragerea de ISD-uri, dar şi prin stimularea investitorilor autohtoni). c) Investiţii mari în resursele umane. Orientarea către creşterea competitivităţii (deci, primordial, a productivităţii) presupune, crearea de active şi servicii care înglobează muncă înalt calificată. Spre comparaţie, în Strategia naţională de dezvoltare a Marii Britanii pe anul 2003 pe primul loc între factorii determinanţi ai creşterii economice erau situate competenţele (skills), iar în România, în documentul similar factorul uman era plasat pe al IV-lea loc.

13. Lecţii pentru România, din experienţa ţărilor de coeziune (2) 2. Orientări privind folosirea şi gestionarea fondurilor comunitare: Ţările de coeziune au diferite tipuri de strategii privind fondurile structurale şi de coeziune, în raport cu nivelul lor de dezvoltare şi cu opţiunile politice ale respectivelor guverne. De luat în seamă avertismentul altor ţări de a nu sacrifica abordarea strategică în favoarea extragerii de cât mai mari fonduri. Pentru statele nou membre ale UE, inclusiv România, la rândul lor ţări de coeziune, care au „strategii de dezvoltare de bază” (în termenii strategiilor de competitivitate aceste ţări au strategii bazate pe factori de producţie sau pe investiţii) se profilează câteva alegeri strategice dificile, de tipul: • convergenţa la nivel naţional vs. reducerea disparităţilor dintre regiuni; • investiţiile pe termen lung vs. cele pe termen scurt; • concentrarea teritorială a fondurilor (de pildă orientarea lor către centrele urbane considerate poli de creştere naţională) vs. o repartizare relativ echilibrată pe ansamblul teritoriului naţional; • centralizare vs. descentralizare.

14. Lecţii pentru România, din experienţa ţărilor de coeziune (3) Vom detalia câteva dintre acestea, selectiv: a) Ţările de coeziune au avut opţiuni diferite: unele au optat pentru o creştere naţională mai accelerată (deci realizarea convergenţei reale prin creşterea PIB/loc., ca în cazul Irlandei), altele au acţionat simultan şi pentru reducerea disparităţilor regionale, ca în cazul Spaniei. b) Programul Operaţional Regional al României are ca principiu alocarea fondurilor diferenţiat, în mod invers proporţional cu nivelul de dezvoltare al regiunilor. Considerăm acest principiu ineficient deoarece potenţialul economic al regiunilor defavorizate este diferenţiat şi fondurile ar trebui alocate având în vedere capacitatea reală de creştere economică a acestor regiuni. c) Descentralizarea este eficientă doar dacă ea se asociază cu: existenţa unei administraţii locale şi regionale eficiente şi a unor sisteme centrale performante de control a gestiunii de la nivel local şi regional, ceea ce considerăm că nu este încă, din păcate, cazul României.

15. Vă mulţumim pentru atenţie!