Kinetoterapie și mecanoterapie

1. Kinetoterapie și mecanoterapie Curs 1

2. DEFINIȚII • Kinetologia medicală este știința interdisciplinară care se ocupă exclusiv cu studiul mișcării corpului omenesc, a elementelor anatomo-funcționale care concură la realizarea acesteia și a modalităților de corectare și/sau compensare a perturbărilor reversibile, parțial reversibile sau ireversibile • Kinetoterapia aplică mijloacele kinetologiei medicale cu scopul recuperării somatofuncționale, motrice și psihice și/sau al reeducării funcțiilor secundare, decompensate, în cazul afecțiunilor parțial reversibile sau ireversibile. • Kinetoprofilaxia aplică mijloacele kinetologiei medicale cu scopul prevenirii îmbolnăvirilor, complicațiilor sau sechelelor acestora, constituindu-se în următoarele forme: kinetoprofilaxie primară, secundarăși terțiară. • Kinetoprofilaxia primarăaplicăindividului sănătos mijloacele kinetologiei medicale, cu scop sanogenetic, pentru menținerea stării de sănătate, în limitele vârstelor biologice și cronologice; cu alte cuvinte previne îmbolnăvirile. Astfel, gimnastica de înviorare, gimnastica aerobică, jogging-ul, plimbările, activitățile de timp liber competiționale și necompetiționale etc. compun kinetoprofilaxia primară. • Kinetoprofilaxia secundarăeste forma kinetoprofilaxiei cu rol de prevenire a agravării bolilor, recidivelor și a complicațiilor îmbolnăvirilor. • Kinetoprofilaxia terțiară, ca și primele două forme, reunește mijloacele specifice, nespecifice și complexe, pe care le administrează după reguli proprii impuse de prevenirea apariției sechelelor, a leziunilor somatofuncționale ireversibile, care ar putea determina disabilitate motorie și/sau psihică.

3. Istoric • Egiptul antic, exercițiile fizice - chiar din școală- gimnasticii, atletismului și sporturilor de luptă (Celebrele fresce de la Beni-Hassan 2000-1555 i.H.) • India antică, istoria copilăriei lui Guatama (Buddha) prezintă formele generale de educație ale tinerilor din clasa nobiliară: lupte, sărituri, alergări și înot. • China anticăse practicau: înotul, aruncarea cu piatra și scrima cu sabia. • medicul Kong-Fu (prima dinastie) a creat un sistem de educație fizică medicală pe care împaratul l-a introdus în ritualul religios. (bolile își au originea în anumite "congestii și paralizii" ale organelor și pot fi înlăturate prin exerciții fizice + gimnastică respiratorie). • Exercițiile se pot practica din poziții variabile ale corpului- tratamentul unor boli: obezitate, guta, litiaza renală, dureri musculare. • Grecia antica, poemele homerice sunt izvorul esențial al practicării exercițiilor fizice. • Grecii au creat cuvântul gimnastică pentru a desemna cu un nume generic totalitatea exercițiilor fizice, practicate cu scopul întreținerii sănătății și înfrumusețării vieții spirituale. • Herodicus a elaborat normele gimnasticii igienice și terapeutice, exercițiile fizice să fie conduse de profesori educați științific, denumiți gimnaști.

4. Istoric • Hipocrat (secolul IV i.H.)- studiu atent asupra efectelor fiziologice ale gimnasticii și masajului, sănătatea ="un echilibru între exercițiile corporale și alimentație". • Este primul care sesizează relațiile mișcare-mușchi, imobilizare-atrofie musculară, valoarea exercițiului fizic pentru recâștigarea forței musculare. • Galenus (secolul II p.H.) a scris trei cărți despre exerciții fizice, legătura dintre gimnasticăși igienă. Cunoaștere a mecanicii corporale, el dă sfaturi practice pentru dezvoltarea anumitor mușchi. • Antylos,celebru medic grec (secolul II p.H.) este întemeietorul gimnasticii terapeutice • Philostrat, Theon, Platon, Aristotel • Romanii considerau că exercițiul fizic este bun doar pentru sclavi, au apreciat că gimnastica a contribuit la declinul Greciei. • Creștinismul a accentuat reținerile față de exercițiul fizic. Totuși medicii au înțeles valoarea lui și au continuat să-l promoveze. • Asclepiades considerat părintele gimnasticii medicale la Roma; aplică exercițiile fizice în tratamentul insomniilor. • Cornelius Celsius exercițiul fizic în refacerea bolnavilor cu hemiplegie și "alte paralizii". • Caelius Aurelianus, cartea sa "Despre bolile cronice“: tehnicile exercițiilor terapeutice recomandate în: paralizii, reumatism și postoperator • Noțiuni de: kinebalneologie, suspensii, kinetoterapie prin greutăți și scripeți, readaptare. • Cristobal Mendez este autorul primei carți tipărite despre gimnastică, • Hieronimus Mercurialis, profesor la Padova, tipărește cartea "De arte gymnastica", reeditată de șapte ori. • Opera sa valorificăarta gimnasticii după concepția greacă: reguli pentru practicarea unor jocuri, reguli de igienă: consumul de alimente și băuturi, recomandări de gimnastică ortopedică. • o serie de idei, care au influențat tot ce s-a scris în deceniile următoare: • orice individ sănătos trebuie să execute cu regularitate exerciții fizice; pentru sedentari sunt obligatorii (ideea profilaxiei); • pentru bolnavi exercițiile trebuie dozate și selecționate, astfel încât să nu agraveze boala (ideea selecționării și dozării exercițiilor); • Exercițiile trebuie practicate și în perioada de convalescență (ideea recuperării funcționale); • Exercițiile se vor prescrie individual (ideea individualizării tratamentului); • Exercițiile vor viza atât părțile corpului afectate de boală, cât și întregul organism (ideea unității de mișcare).

5. Istoric • Clement Tissot (sec XVIII)promotorul tehnicilor terapiei ocupaționale. • Pehr Henrik Ling(sec XIX, fost maestru de scrimă)realizează, la începutul sec. al XlX-lea, o adevăratăkinetoterapie științifică.Europa și America de Nord adoptă"metoda suedeză" de gimnastică. • Georges Demeny (sec XX) "metoda franceză", criticând școala suedeză, care se baza doar pe elemente anatomice "considerând omul ca pe un manechin articulat și nimic mai mult". • Suedia se pun bazele mecanoterapiei, ameliorare a travaliului muscular fiziologic şi de asuplizare articulară. Jonas Gustav Wilhelm Zander, influenţat de conceptele lui Ling, o suită de 71 de aparate mecanice, acţionate de forţa musculară a pacientului prin intermediul pârghiilor şi contragreutăţilor, sau de o forţă motrică externă sau de propria greutate a corpului. • Olive Guthrie-Smith-„suspensoterapia”, exerciţii prin suspendarea corpului de un cadru metalic prin intermediul unor chingi, gravitaţia eliminată. exerciţiile în acest cadru-cuşcă metalică- introducerea rezistenţelor elastice formate din arcuri sau benzi de cauciuc, „terapie cu arcuri” (springtherapy), la care adaugă deja şi nişte scripeţi cu contragreutăţi ROMÂNIA • Dr. L. C. Istrate,1880,"Considerații asupra necesității gimnasticii din punct de vedere igienic și social", tratează"despre proprietățile preventive și curative ale mișcării". • Recomandăintroducerea gimnasticii în școlile de fete, precum și practicarea gimnasticii igienice de către adulți, bătrâni și sedentari. • Dr. I. Felixpublicăîn 1903 "Istoria igienei", în care prezintăefectele gimansticii asupra inimii, plămânilor etc. • Recomandă introducerea gimnasticii în școli, ca disciplină obligatorie pentru copii de peste 14 ani. • Kinetologia medicală, până de curând gimnastica medicală sau cultura fizică medicală s-a dezvoltat ca disciplină de învățământ - Institutul Național de Educație Fizicăînființat în 1922 și devenit - după câteva schimbări ale titulaturii -Academia Naționala de Educație Fizică, iar din 1990 Academia Națională de Educație Fizicăși Sport. (Francisc Rainer și Theodor Palade, care au fundamentat anatomo-funcțional mișcarea, ca formă de expresie a ființei umane) • Dr. Adrian N.Ionescu fondatorul culturii fizice medicale în România, deoarece fundamentează teoretic și demonstrează practic aplicațiile exercițiului fizic în corectarea și recuperarea funcțională a deficienților, bolnavilor și convalescenților.. • Este autorul unor tratate de gimnastică medicalăși masaj, a căror valoare este recunoscutăși astăzi

6. Obiectivele kinetoterapiei • formarea capacității de relaxare • posturarea • restabilirea aliniamentului normal al corpului • redobândirea amplitudinii de mișcare • redobândirea forței și rezistenței musculare • recuperarea coordonării, controlului și echilibrului • reeducarea sensibilității • corectarea deficitului respirator • redobândirea capacității de efort

7. Caracteristici și principii • Kinetoterapia este o terapie naturală • Activă – pacientul participă activ fizic și psihic la recuperarea sa • Folosește mijloace proprii – e o formă specifică de tratament • Este patogenică – se opune mecanismelor de producere a îmbolnăvirilor • Simptomatică – tratează manifestările clinice: durere, contractură, edem • Funcțională – redă individului capacitatea de efort normală, apropiată de normal sau compensatorie • Terapie psihică • Terapie socială – înlătură complexele de inferioritate date de boală cu reintegrarea familială și socială a bolnavului • Principii: • Stabilirea precoce a diagnosticului (de medic și a obiectivelor de recuperare), programul propriu-zis realizat de kinetoterapeut • Precocitatea instituirii tratamentului • Progresivitatea, dozarea și gradarea efortului • Individualizarea tratamentului (fcție de natura, faza bolii, reactivitatea organismului, complicațiile existente, sex, vârstă, profesie, condiții de viață, mediu • Asocierea altor mijloace terapeutice • Principiul conștientizării • Principiul activității independente • Principiul motivației

8. Efectele exercițiilor terapeutice • Creșterea nivelului de fitness • Scăderea stressului • Apariția senzației de bine • Ameliorarea cogniției • Oprirea apariției și evoluției sindromului de decondiționare al bătrânului • Armonizarea creșterii și dezvoltării la copii • Scăderea sindromului algic • Menținerea / creșterea forței și rezistenței musculare • Menținerea / creșterea flexibilității articulare • Ameliorarea coordonării și echilibrului • Reeducarea respiratorie • Creșterea toleranței la efort

9. PATOLOGIE Boli reumatice Boli neurologice Boli respiratorii Boli cardiovasculare Boli psihice Afecțiuni posttraumatice SITUAȚII SPECIALE Vârstnici Pediatrie Copil școlar Gravide climax INDICAȚII • Locație: • Sala de kinetoterapie • Domiciliul pacientului • Patul bolnavului • Aer liber/parcuri • Bazine, căzi (hidrokinetoterapie)

10. Bazele fizice ale mișcării • Forţa - cea care scoate un corp din starea de repaus şi determină mişcare (forţa ca producător de mişcare) sau rezultă din mişcarea unui corp (forţa ca rezultat al mişcării unui corp, cum este cazul elasticelor întinse, a arcurilor comprimate etc). • Asupra unui corp pot acţiona: • o forţă ce mişcă corpul în aceeaşi direcţie cu direcţia forţei; •  două forţe concomitente în direcţii diferite sau în aceeaşi direcţie (în acelaşi sens sau în sensuri diferite) care pun în mişcare corpul în funcţie de vectorul forţă rezultant • Legile mişcării (studiate de Newton) exprimă relaţia dintre forţă şi mişcare: • legea inerţiei = orice corp rămâne în starea sa de repaus sau de mişcare uniformă liniară dreaptă dacă nu intervine o forţă exterioară care să-i schimbe starea; (inerția corp e direct proporțională cu masa sa) • Forțele sunt statice și dinamice • Acțiunea statică – o forța exercită asupra unui corp o apăsare sau tracțiune, corpul își modifică forma sau volumul – deformație • Acțiunea dinamică – o forță acționează asupra unui corp care se mișcă liber, aceasta va imprima corpului o accelerație

11. Forța de atracție a Pământului poate fi folosită în kinetoterapie și kinetoprofilaxie ca mijloc de • Ușurare a mișcării când mișcarea se desfășoară în sens gravitațional • Îngreunare – mișcare în sens antigravitațional • Echilibru – greutatea membrului susținută, forța de susținere fiind egală cu forța de gravitație • Forțele gravitaționale acționează într-un punct al masei corpului, numit centru de greutate sau de gravitație • Centrul de greutate al corpului variază în funcție de poziție • Poziție ortostatică – dreptul vertebrei sacrate 2 • Centrul de greutate al segmentelor – unirea 1/3 proximală cu 1/3 medie • Linia de gravitație – verticală prin centrul de greutate și se proiectează în interiorul bazei de susținere: • Ușor posterior de vârful suturii fronto-parietale - conductul auditiv extern - apofiza odontoidă a axisului - corpurile vertebrelor cervicale - intersectează vertebra cervicală C7 -anterior față de vertebrele toracale - intersectează curbura lombară, la nivelul vertebrei L2 - princorpurile ultimelor vertebre lombare -prin vertebra a 2-a sacrală – ușor posterior față de centrul articulației șoldului – ușor anterior față de centrul articulației genunchiului – articulația cuboidocalcaneană • Baza de susținereeste aria care suportă greutatea unui corp sau obiect. • în cazul corpului omenesc, reprezintă o suprafață de formă geometrică variabilă, delimitată anterior de vârful picioarelor, lateral de marginea lor externăși posterior de linia călcâielor • în multe situații, baza de susținere poate fi redusă: poziția stând pe un picior, pe vârfuri,în stând pe vârful unui singur picior redusă practic la un punct, în mersul pe sârmă sau în alunecarea pe patine, baza de suținere se reduce la o linie. • Unghiul de stabilitateeste format de proiecția centrului de greutate al corpului cu dreapta care unește centrul de greutate cu marginea bazei de susținere

12. Menținerea echilibrului unei poziții= centrul de gravitație al corpului să se proiecteze în interiorul bazei de susținere. • 3 tipuri de echilibru: stabil, instabil și indiferent. • Echilibrul stabilprin modificarea poziției corpului, proiecția centrului de greutate =în interiorul bazei de susținere, cel mai mare unghi de stabilitate, dispunerea centrului de greutate cât mai jos posibil și proiecția lui cât mai în centrul unei baze de susținere mari (decubit). • Echilibrul instabilmodificarea poziției corpului=centrul de greutate tinde să se proiecteze în afara bazei de susținere - O poziție de echilibru instabil are centrul de gravitație situat foarte sus (înalt) și o bază de susținere mică. • Corpul omenesc este capabil să mențină astfel de poziții prin reflexe posturale și de echilibrare. Cu cât poziția este mai instabilă, cu atât activitatea musculară reflexă este mai mai mare. • Echilibrul indiferentcorpul =dezechilibrat, dar înălțimea și poziția centrului de gravitație =nemodificate. Această situație: mișcările de rostogolire și de rotație ale membrelor superioare și inferioare, executate din decubit dorsal.

13. legea acceleraţiei = schimbarea momentului corpului este proporţională cu forţa aplicată şi are loc în direcţia forţei care acţionează; • Dacă pe direcția de mișcare se aplică o forță egalăși de sens contrar cu forța care a produs mișcarea, corpul se oprește, cu alte cuvinte se produce decelerația. • În procesul de recuperare, această situație apare frecvent, mișcarea unui segment articular fiind oprită de durerea sau contractura mușchilor antagoniști , precum și de deficitul forței mușchilor agoniști, care nu pot efectua mișcarea în amplitudine maximă. • Prin efectuarea unui lucru mecanic, un corp în mișcare cu o anumită vitezăîși modifică starea mecanică. Fiecărei stări mecanice îi corespunde o anumităenergie cinetică. • Odată inițiată de kinetoterapeut, mișcarea poate fi continuată de pacient, datorită impulsului dat, după care viteza de execuție scade, făcând necesară reintervenția kinetoterapeutului. • ritmul de execuție al mișcărilor - efortul poate fi gradat - măsurarea în timp a numărului de repetiții – apariția stării de oboseală. • Când numărul de repetiții pe unitatea de timp crește, cu efectuarea corectă a exercițiului, efortul poate fi mărit. • legea acţiunii şi reacţiunii = orice acţiune determină o reacţiune opusă şi egală. • în recuperare, legea se regăsește în exerciții cu suspensie elastică realizată prin resorturi. • Dacă suspendăm un membru de un resort, acesta se va alungi, până când forța sa elastică, exercitatăîn sus, va deveni egală cu greutatea membrului suspendat. Astfel, se va obține relaxarea membrului suspendat. • Resorturile se folosesc frecvent în recuperare și pot fi dispuse în serie sau în paralel. • În serie, constanta de elasticitate se împarte la nr resorturilor, solicitând o forță musculară mai mică-cazul mușchilor cu forță scăzută. • resorturile sunt dispuse în paralel, constanta de elasticitate se înmulțeste cu nr resorturilor - o forță musculară mai mare – creșterea forței musculare.

14. Remarcă: • Mişcarea unui corp este influenţată de prezenţa altor corpuri cu care vine în contact, rezultând frecarea • ea este cea care se opune mişcării, devenind o forţă rezistivă • poate fi statică (în momentul punerii în mişcare a corpului) sau dinamică (pe parcursul mişcării corpului), prima fiind cea mai mare. • definirea unor noţiuni ca: • forţa = masa x acceleraţia; 1 Newton (N = 1 kg x 1 m/s2); • lucrul mecanic = realizat de forţa ce acţionează asupra corpului pe care-l deplasează pe o anumită distanţă; 1 Joule (J = 1 N x 1 m); • energia = capacitatea unui corp de a produce lucru mecanic; • puterea = viteza cu care se efectuează un lucru mecanic (timpul în care o forţa efectuează un lucru mecanic);1 Watt (W = 1 J / 1 s).

15. Pârghii • în fizică, pârghia este o bară rigidă, care se poate roti în jurul unui punct de sprijin și asupra căreia acționează două forțe: forța care trebuie învinsă numităforță rezistentă(R)și forța cu ajutorul căreia este învinsă forța rezistentă, numităforță activă(F). • După dispunerea forței active (F) și a celei de rezistență (R)față de punctul de sprijin, distingem 3 tipuri de pârghii: • pârghii de gradul I, în care sprijinul este situat la mijloc, între punctul de rezistențăși cel de forță.Acestea sunt pârghii de echilibru. (articulație atlantooccipitalăși coxofemurală) • pârghii de gradul II, în care rezistența este situată la mijloc, între punctul de sprijin și cel de forță=rare: articulația talocruralăîn poziția stând pe vârful piciorului • Pârghie de gradul IIIîn care forța este situată la mijloc, între punctul de rezistențăși cel de sprijin, cele mai răspândite în organism; acționează cu pierdere de forțăși câștig de deplasare, fiind deci pârghii de viteză: articulația cotului

16. Scripeți • Scripeții, oferă posibilitatea unei mișcări de rotație continuă. • Scripetele este format dintr-o roată, cu șanț pe muchie, mobilăîn jurul axului care trece prin centrul său. • Prin șanțul scripetelui trece un cablu, o coardă • Scripetele poate funcționa fix sau mobil. • Scripetele fix are cârligul acroșat în punct fix. • La un capăt al corzii acționează forța activă(F) = mușchiul care realizează mișcarea, iar la celălalt forța de rezistență(R)= greutatea corpului sau a segmentului care se deplasează, eventual o greutate standard. • Scripetele mobil are cârligul fixat de segmentul de membru care trebuie mobilizat (R), coarda are un capăt fixat într-un punct de acroșaj, iar la celălalt capăt acționează forța activă • Brațul forței rezistente = raza scripetelui (AB), iar brațul forței active este =2x raza scripetelui • forța activă=2 x mai mică decât forța rezistentă pe care o echilibrează. • scripetele mobil poate fi utilizat în automobilizări efectuate de mușchi cu forță scăzută. • Se pot realiza și asocieri între un scripete fix și unul mobil→scripete compus care utilizează avantajele oferite de scripetele mobil.

17. Plan înclinat • Planul înclinat oferă avantajul descompunerii forței de greutate (G), a corpului sau segmentului, după o direcție paralelă (Gt=F=mg sinα) cu planul și una perpendiculară (Gn) pe acesta. • este necesară doar învingerea componentei tangențiale a greutății • E necesarăînvingerea unei forțe mai mici decât greutatea corpului sau segmentelor de mobilizat. • planul înclinat se folosește ca mijloc de scădere a intensității efortului.

18. Bazele anatomo-funcționale ale mișcării • Planuri și axe de mișcare • Poziția anatomică • Membrele superioare apropiate de părțile laterale ale trunchiului, coate extinse, mâini în supinație, degete inclusiv police extinse, membre inferioare apropiate, genunchii extinși, picioarele în unghi drept pe gambe, călcâiele apropiate, vârfurile apropiate sau depărtate la un unghi de maxim 45°. • Planurile anatomice sunt suprafețe, care secționează imaginar corpul omenesc sub o anumită incidență. Fiecare mișcare intersectează un plan. • frontale, dispuse paralel cu fruntea, deci vertical și latero-lateral; împart corpul într-o parte anterioarăși una posterioară; ½ant= ½ post→ medio-frontal; • sagitale, dispuse vertical și antero-posterior; împart corpul într-o parte dreaptăși una stângă; (½ dr= ½ stg → medio-sagital) • transversale, dispuse orizontal și paralel cu solul; împart corpul într-o parte superioarăși una inferioară; ½ super= ½ infer → medio-transversal. • Axele se formează prin intersectarea a 2 planuri. Astfel, se descriu: • axul vertical:la intersecția planului frontal cu cel sagital; • axul sagital (antero-posterior): la intersecția planului sagital cu cel transversal; • axul frontal (transversal):la intersecția planului frontal cu cel transversal.

19. Articulația • Articulaţia- ansamblul părţilor moi prin care se unesc oasele vecine. Din punct de vedere al modului de unire articulaţiile pot fi: • Fibroase (sinartroze)- legate prin ţesut conjunctiv, puţin mobile datorită congruenţei strânse cu suprafaţa osoasă: articulaţia craniului, articulaţiile interapofizare vertebrale • Cartilaginoase (amfiartroze)-legate prin fibrocartilagiu: simfizele (pubiană), articulaţiile intervertebrale (fibrocartilagiu discal). • Sinoviale (diartroze)–legate prin capsulă, printr-o cavitate de suprafeţele articulare, numite diartroze, ce au mobilitate mare de mişcare . După forma capetelor osoase : • Articulaţiiplane- artrodii-articulţiile oaselor carpului, tarsului. • Articulaţii sferoide-enartroze- cu o faţă articulară sferoidă şi alta concavă ca o cupă- articulaţia coxofemurală, scapulo-humerală. • Articulaţii cilindroide ( balamale)- trohleară (cot), trohoidă (articulaţia radiocubitală superioară). • Articulaţii elipsoide cu cap condilian- articulaţia genunchiului. • Articulaţii selare- cu o suprafaţă concavă şi una convexă - articulaţia trapezometacarpiană a policelui. După gradul de libertate al mişcării: • Gradul I de libertate - articulaţiile plane, cilindrice, elipsoide • Gradul II de libertate - articulaţiile selare • Gradul III de libertate - articulaţiile sferoide

21. Structura diartrozelor • cartilaj hialin-acoperă capetele osoase, este mai gros în zonele de presiune, ca şi în centrul capetelor articulare sferice. Nu are vascularizație proprie, hrănindu-se din vasele osului subcondral. • burelet fibrocartilaginos în special la enartroze ( cavitatea glenoidă, cavitatea cotiloidă ). • capsula articulară are 2 straturi: extern, fibros şi intern, sinovial. • Se prinde de epifiză, periost, burelet, • întărită de fascicule fibroase, denumite ligamente capsulare • sub tendon şi sub musculatura periarticulară este extrem de subţire şi formează funduri de sac. • Capsula are numeroase terminaţii nervoase senzitive, proprioceptori specializaţi (baro şi mecanoreceptori), fibre simpatice postganglionare, cu rol vasomotor. • Sinovialaeste strat conjunctivohistiocitar, care tapetează intern capsula, formând, în afară de fundurile de sac spre exterior, o serie de pliuri interne, intraarticulare, bine vascularizate (vilozităţi sinoviale). • Lichidul sinovial este produs de membrana sinovială, de transsudatul plasmatic şi de produşi de descuamare sinovială şi cartilaginoasă. Rolul său este de a îmbiba porozitatea cartilajului, de a curăţa cavitatea articulară de detritusuri şi de a lubrefia cavitatea articulară. • Ligamentele paraarticulare conferă rezistenţa şi stabilitatea articulară, participă la ghidarea mişcării, blocând excesul de mişcare şi regularizând forţa musculară. Au o bogată reţea de terminaţii nervoase.

23. Mușchiul • Este elementul motor al mişcării. În corpul omenesc sunt peste 430 de muşchi striaţi, de diferite tipuri: scurţi, lungi, laţi, inelari, subţiri şi groşi. În funcţie de modul în care se prind pe tendon, muşchii pot fi: • -muşchiplaţi, cu fibrele musculare paralele: m. fesier, sternocleidomastoidian, croitor • -muşchi fusiformi: bicepsul brahial • -muşchi penaţi sau peniformi, cu fibrele musculare convergente spre o latură a tendonului. Aceştia pot fi: unipenaţi (extensorul lung al degetelor), bipenaţi (lungul peronier), multipenaţi (deltoidul), circumpenaţi (tibialul anterior) • -muşchi radiali sau triunghiulari, ale căror fibre musculare diverg de la punctul de origine pe o suprafaţă largă: lungul adductor Din punct de vedere structural este format din: • corpul muscular, • tendonul • joncţiunea tenomusculară • tecile sinoviale • bursele seroase anexe.

24. Corpul muscular este învelit de un manşon conjunctiv-perimisiyium extern- desparte în fascicule groase şi subţiri prin septuri conjperimisyum-ul internsau endomisyium-ul. • Fiecare fascicul cuprinde 10-30 de fibre musculare. • Fibra musculară reprezintă celula musculară, formată din: • Sarcolema-membrana celulei musculare, cu o grosime de 20-100 A, • Sarcoplasma este o protoplasmă nediferenţiată, reprezentată cantitativ mai mult în muşchii roşii, care se contractă lent şi obosesc greu (muşchii oculari, respiratori) şi mai puţin în muşchii albi, muşchi care se contractă repede şi obosesc rapid. • Miofibrilele sunt singurele elemente contractile ale muşchiului, orientate de-a lungul celulei musculare, paralele între ele, dând aspectul tigrat prin alternanţa de zone întunecate cu zone clare.

25. Sarcomerul –unitatea contractilă - este cuprinsă între 2 linii Z, care se inseră pe faţa internă a sarcolemei, trecând prin toate miofibrilele şi legându-le • Miofibrilele: miofilamente de miozină şi actină, aranjate longitudinal, care determină discul întunecat anizotrop A format din miozină şi discul clar izotrop I format din actină. Fiecare moleculă de miozină este înconjurată de 6 molecule de actină. • Mitocondriile sarcoplasmatice, numite şi sarcozomi, sunt dispuse în jurul nucleiilor, plăcilor motorii şi între elementele contractile, fiind purtători de echipamente enzimatice celulare, ce metabolizează acidul piruvic până la H2O şi CO2. • Reticulul sarcoplasmatic este un sistem canalicular longitudinal (sistemul tubular L), care la nivelul joncţiunii dintre discul clar şi cel întunecat, prezintă o dilataţie, sub formă de cisternă. Din sistemul tubular T, desprins din sarcolemă, porneşte un canalicul ce se inclavează între două cisterne, formând împreună triada descrisă de Palade. Fiecare sarcomer are câte două triade • Proteinele musculare se clasifică în: • proteine sarcoplasmatice (mioglobina, enzimele) • proteine miofibrilare (miozina, actina) • proteinele formaţiunilor subcelulare • proteinele stromei

27. Cele mai cunoscute sunt proteinele miofibrilare: • 1.Miozina este o moleculă cu lungimea de 1600 Å şi grosimea de 20Å, dispusă în filamente groase în discurile întunecate, fiind formată din două fragmente. • meromiozina uşoară (LMM-light meromzozin) care are orientare longitudinală • meromiozina grea (HMM-heavy meromyozin), dispusă sub formă de punţi transversale, are activitate ATP-azică (hidrolizează ATP) şi împreună cu actina formează actomiozina. • 2.Actina este o moleculă globulară, situată în filamentele discurilor clare între zona H şi linia Z, pe care se prinde. Actina globulară –AG- prin polimerizare se transformă în actină fibrilară-AF-(molecule sferice dispuse în lanţuri ce se autoînfăşoară helicoidal), interacţionând în această formă cu miozina • 3. Tropomiozina este un filament alungit, în jurul căruia se înfăşoară spiralele helicoidale ale lanţurilor monomerice de actină. Ea face parte din structura filamentelor de actină, stabilizând-o şi polimerizând-o, menţinând starea de contracţie a muşchiului- starea de tetanos muscular. • 4. Troponina facilitează interacţiunea actină-tropomiozină, fiind dispusă în grămezi biloculare la fiecare jumătate de spiră a lanţului de actină

28. Din punct de vedere structural și funcțional muşchii se clasifică în: • muşchi tonici, de tip I-în general muşchi extensori- • antigravitaţionali • proximali • sar o articulaţie • au tendoane late • se contractă lent şi obosesc greu. • fibre predominant roşii, bogate în mioglobină • activitatea tonică se datorează motoneuronului alfa (mic) din coarnele anterioare • au mai multe sinapse. • răspunsul tonic este de intensitate redusă, dar de lungă durată, necesită un consum energetic mic, motiv pentru care obosesc greu.

29. muşchi fazici, de tip II -în general muşchi flexori • muşchi superficiali • sar două articulaţii • au tendoane lungi • realizează contracţii rapide şi obosesc uşor. • au fibre predominant albe, sărace în mioglobină, mitocondrii , enzime oxidative. • stimulul nervos este transmis de motoneuronul alfa (mare) • contracţii rapide (există doar o sinapsă) → cheltuiala energetică mare→obosesc repede.

30. Tendonul • organ fibros, rezistent, inextensibil, format din fascicule conjunctive (fibre de colagen), legate prin substanţă fundamentală, printre care se găsesc celule tendinoase-tenocitele. • Septurile conjunctive care separă fasciculele tendinoase=peritendonul intern, desprinzându-se din peritendonul extern. • Unele tendoane, care străbat canale osteofibroase, se învelesc cu teci sinoviale, formate dintr-o foiţă viscerală, pe tendon, şi o alta parietelă, pe canalul osteofibros. • Bursa seroasă, cu rol similar tecii sinoviale, se dezvoltă în zonele în care muşchiul sau tendonul sunt predispuse la leziuni prin frecare sau presiune intermitentă şi conţine un lichid lubrefiant, asemănător lichidului sinovial. Nervul • Nervii musculaturii striate conţin fibre mielinizate de diferite diametre (2-20μ). • 40% din fibrele nervoase ale muşchiului =fibre aferente senzitive • 60% din fibrele nervoase =eferente, motorii, • Nervii motori conţin şi fibre simpatice, neparticipând la inervarea fibrei musculare. Joncţiunea mioneuronală • Muşchiul are inervaţie plurisegmentară, având ramuri de la 2 sau mai mulţi nervi spinali, care se ramifică înainte şi după penetraţia muşchiului. • La suprafaţa fibrei musculare axonul formează o arborizaţie terminală.

31. Sinapsa neuromusculară (joncţiunea mioneuronală) 1. partea presinaptică, terminaţia axonului demielinizată, care conţine neurofibrile, mitocondrii, vezicule, dilataţii sinaptice ce conţin Ach (într-un buton terminal sunt 15-20 mil vezicule) 2.   fanta sinaptică reprezintă spaţiul dintre axoplasmă şi sarcoplasmă 3. aparatul subneuronal: terminaţiile nervului sunt prinse în nişte şanţuri pe suprafaţa membranei sarcoplasmei care este plicaturată în palisadă ca nişte spini Fibrele musculare albe au o singură joncţiune mioneuronală, iar cele roşii au mai multe.

34. Motricitatea voluntară Mișcarea voluntară, ideokinetică, este aleasă de subiect și adaptată unui scop precis • Agoniștii sunt mușchii ce inițiazăși produc mișcarea, motiv pentru care se mai numesc "motorul primar". • Antagoniștii se opun mișcării produse de agoniști; au deci rol frenator, reprezentând frâna elastică musculară, care intervine de obicei înaintea celei ligamentare sau osoase. • când agoniștii lucrează, tensiunea lor de contracție este egalată de relaxarea antagoniștilor, care controlează efectuarea uniformăși lină a mișcării, prin reglarea vitezei, amplitudinii si direcției; • când tensiunea antagoniștilor crește, mișcarea inițiatăși produsă de agoniști încetează. • Interacțiunea dintre agoniști și antagoniști mărește precizia mișcării, cu atât mai mult cu cât este angrenat un nr mai mare de mușchi. Cu cât relaxarea antagoniștilor este mai mare, cu atât mișcarea este mai rapidăși mai puternică • Sinergiștii sunt mușchii prin a căror contracție acțiunea agoniștilor devine mai puternică. • Sinergiștii - precizie mișcării, prevenind apariția mișcărilor adiționale, secundare, pe care agoniștii au tendința să le producă, simultan cu acțiunile lor principale. • Intervenție involuntară • Fixatorii acționeaza involuntar și au rolul de a fixa acțiunea agoniștilor, antagoniștilor și sinergiștilor. • Fixarea nu se realizează continuu, pe întreaga cursă de mișcare a unui mușchi. • Fixatorii, au mai curând rol dinamic, ca și sinergiștii. • activitatea mușchilor fixatori =75% din activitatea musculară normală zilnică

35. Nr motoneuronilor, care corespund unui mușchi este variabil. • Mișcări mai fine, de precizie - nr de fibre musculare inervate de respectivul motoneuron este mai mic. • La sinapsa neuromusculară sosesc terminaţiile cilindraxului motoneuronului alfa, cu sediul în coarnele anterioare medulare. • Neuronul motor alfa 1 -motoneuron alfa fazic- celulă mare cu axon gros, conducere rapidă (60-100m/s), ce determină contracţia fazică şi dă terminaţii la fasciculele musculare fazice (albe) • Neuronul motor alfa 2-motoneuronul alfa tonic- este o celulă mică, cu axon subţire, conducere lentă, care trimite terminaţii spre fasciculele musculare roşii, tonice. • La neuronul motor medular şi sinapsa neuromusculară, denumită de Sherrington „calea finală comună”, ajung fibrele terminale din căile descendente din cortex, diencefal, trunchi cerebral, cerebel: calea piramidală, extrapiramidală, căile cerebeloase descendente.

36. axonulmotoneuronului alfa contribuie la formarea nervului spinal (rahidian) Nervul spinal este format din rădăcini, trunchi şi ramuri terminale. Axonii motoneuronilor din cornul anterior formează rădăcina anterioară, cu fibre eferente de diferite tipuri: • fibrele mielinice groase, axonii motoneuronilor alfa şi mijlocii, axonii motoneuronilor gama ce asigură inervaţia fusului neuromuscular • fibre mielinice subţiri-fibre vegetative preganglionare rădăcina posterioară este senzitivă, formată din fibre aferente. Pe traseul ei se află ganglionul spinal ce conţine protoneuronul senzitiv. Rădăcina posterioară are fibre mielinice şi amielinice: • fibre mielinice groase (tip I) 12-20μ cu conducere rapidă, responsabile de transmiterea proprioceptivă • fibre mielinice mijlocii (tip II) 12-5μ cu conducere mai puţin rapidă, responsabile de transmiterea proprioceptivă şi tactilă • fibre mielinice subţiri (tip III) 2-5μ cu conducere lentă, responsabile de sensibilitatea somatică tactilă şi termică. • fibre amielinice subţiri (tip IV) 0,3-1,3μ responsabile de sensibilitatea dureroasă viscerală

38. Rădăcina anterioară formează împreună cu cea posterioară trunchiul nervului, devenind de la acest nivel un nerv mixt. • La ieşirea din gaura de conjugare se desprinde o ramură recurentă, care pătrunde în canal, numită ramura spinovertebrală Luschka. • Trunchiul nervului spinal se împarte apoi în două ramuri, de asemenea mixte: • ramura anterioară care inervează regiunile anterioară şi laterale ale trunchiului, abdomenului, precum şi membrele • ramura dorsală care se distribuie musculaturii şi pielii spatelui • Motoneuronul alfa reprezintă deci unica legătură între musculatura voluntară şi centrii de comandă ai mişcării, fie prin arcul spinal reflex simplu, fie prin releele superioare.

39. Clasificarea fibrelor nervoase în funcţie de viteza de conducere: • Fibre A cu axoni mielinizaţi, diametrul cel mai mare. Are 4 subgrupe: • alfa(v=60-120 m/s)-fibre motorii şi proprioceptive; • beta (v=30-70 m/s)-fibre ale sensibilităţii tactile şi ale musculaturii netede; • gama (v=15-40 m/s)- fibre ale fusurilor musculare; • delta (v=5-20 m/s)-fibre rapide ale sensibilităţii dureroase. • Fibre B(v=3-15 m/s), cu axoni mielinizaţi şi cu un diametru sub 3μ- fibre vegetative preganglionare şi vegetative aferente. • Fibre C (v=0,5-2m/s), amielinice, cu diametru de 0,5-1 μ, fibre cu conducere lentă a durerii, care se găsesc şi în fibrele vegetative postganglionare.

40. Motricitatea reflexă • Mișcarea reflexă este realizată prin contracție musculară involuntară (dar conștientizată) ca răspuns la un stimul senzitiv-senzorial adecvat. • Se bazează pe arcul reflex, care este organizat în sistem de buclăînchisă, fiecare mișcare activă fiind controlată de sistemul aferent prin feed-back. • Arcul reflex elementar este format din următoarele elemente componente: • receptorulspecific diferențiat sau terminația nevoasă liberă; • calea aferentă(senzitivă) reprezentată de fibre senzitive, care culeg informațiile de la receptorii periferici și se îndreaptă către unul sau mai mulți neuroni senzitivi; transportă influxul nervos exteroceptiv cutanat și proprioceptiv, conștient și inconștient, • centrii nervoși,situați în coarnele anterioare ale măduvei spinării, reprezentați de motoneuronii αși γ; • calea eferentă(motorie) reprezentă de fibre motorii, respectiv axoni, care transmit comanda.

43. C.m.simplu arc reflex - reflexul miotatic, 2 neuroni: • senzitiv, cu corpul celular situat în ganglionul spinal • motor,cu corpul celular în coarnele ant ale măduvei spinării. • Major. mișcărilor reflexe se produc cu participarea mai multor neuroni intercalari, de aceea prezintă o latență direct proporțională cu nr acestora • Receptorii sunt formațiuni diferențiate pentru detectarea și recepționarea variațiilor energetice, din afara sau din interiorul organismului, cu rol de impuls nervos. • în fcție de localizare sunt clasif: proprio-, extero- și interoceptori. Pentru mișcarea reflexăimport: proprioceptorii și exteroceptorii • Proprioceptorii (receptorii kinestezici) se găsesc în musc scheletică, tendoane, articulații, labirint și sunt implicați în reglarea fcț motorii.=mecanoreceptori, care semnaleazăviteza, tensiunea și gradul de scurtare al mușchilor. Au fost sistematizați în: • Receptori musculari: fusurile neuromusculare și organele tendinoase Golgi. • Receptori articulari: corpusculii Ruffini, Golgi - Mazzoni șicorpusculii Vater-Pacini.

44. Labirintul

45. Receptorii musculari • fusurile neuromuscularesunt dispuse printre fibrele striate în tot corpul mușchilor striați și au dispoziție paralelă cu fibrele musculare. • sunt activate de rata de variație a lungimii fibrelor musculare striate propriu-zise, numite extrafusale • Fiecare fus conține intre 3-12 fibre musculare mici, specializate, numite intrafusale • Fibrele intrafusale sunt de doua tipuri: cu sac nuclear și lanț nuclear • Fiecare mușchi conține un nr variabil de fusuri neuromusculare, dependent de gradul de automatism al mușchiului. • M voluntari, respectiv m fazici, albi au cea mai concentrație de fusuri neuromusculare, în timp ce m antigravitaționali, posturali, tonici, roșii, detect rapid modificările poziției corpului, au nr ↑. • Mușchii bogați în fusuri neuromusculare participă predominant la activități reflexe, automate, iar cei săraci contribuie la activități predominant voluntare. • Organul tendinos Golgieste o formațiune musculo-tendinoasămai puțin frecventă, bine reprez în mușchii cu contracție lentă, • format dintr-un fascicul de fibre înconjurat de o capsulă conjunctivă, fusiformă, situată imediat sub joncțiunea musculo-tendinoasă. • Este un receptor pasiv, dispus în serie cu fibrele contractile • detectectează tensiunea aplicată pe fibrele tendonului, în timpul contracției musculare; • E un sistem de protecție, fiind capabil să se opună unor întinderi violente sau să suprime o contracție musculară foarte intensă, ce riscă să deterioreze articulația mobilizată.

47. Receptorii articulari • Terminațiile Ruffiniîn țesconj al capsulei articulare și suportă deformările produse în direcțiile de mobilizarea articulației. • sensibili la schimbările de poziție si direcție ale mișcării, detect presiunea intraarticulară. • Activarea lor prin contracțiile mușchilor cu inserție periarticulara, la unghiuri ale pieselor articulare cuprinse între15-30°.; • Corpusculii lui Golgi și Mazzoniîn ligamente • funcțion ca și corpusculii Ruffini, numai că unghiul de activareeste mai important. • Corpusculii Vater-Paciniîn nr mic în capsula articulară • se activează când articulația este imobilă, considerați veritabili detectori ai accelerației. • receptorii articulari: • statici (corpusculii lui Ruffini), care informează asupra poziției segmentelor articulare ale trunchiului și membrelor; • dinamici(corpusculii lui Vater-Pacini), responsabili de senzațiade mișcare și accelerație balistică a segmentelor membrelor. • Receptorii articulari responsabili de inducerea senzației kinestezice participă la coordonarea mișcării. Alterările sau ablația capsulei articulare pot determina tulburări de coordonare, de exemplu tulburări de mers. • Receptorii articulari sunt sensibili la stimulii nociceptivi (dureroși)și pot genera contracturi musculare cu imobilizarea articulațiilor în poziții antalgice, cel mai adesea în flexie.

48. Exteroceptorii includ o varietate largă de structuri specializate • De interes doar receptorii cutanați • sunt de natură variatăși depind de tipul sensibilității pe care o detectează: • mecanoreceptorii sunt sensibili la atingerea și deformareamecanică a pielii: • discurile Merkel, situate în derm; • corpusculii Meissner, situați în vârful papilelor dermice • au cea mai mare densitate la nivelul pulpelor degetelor mâinilor și picioarelor, cât și la față (buze); • corpusculii Pacinidermul profund; • Terminațiile liberese găsesc cu precădere în regiunea piloasă. • termoreceptorii sunt detectori ai temperaturii: Krausepentru rece și Ruffini pentru cald. • Corpusculii Krause sunt de 7-8 ori mai numeroși decât receptorii pentru cald. • Termoreceptorii sesizează, alături de terminații nervoase libere, variațiile temperaturii.

50. A- corpuscul Ruffini, B- fibre nervoase libere, C- corpuscul Pacini, D- corpuscul Meissner, E- disc Merkel