IN MEMORIAM…

1. IN MEMORIAM… ADRIAN PĂUNESCU 20 IULIE 1943 – 5 NOIEMBRIE 2010 „Un om care a iubit valorile”

2. Te salutăm, maestre!Îţi urăm „lumină lină”în drumul spreîngeri! Te salut, generaţie în blugi! Dacă sufletul tău înţelege De la rock pân-la imnuri şi rugi, Te salut, tineret în adidaşi, Te salut, generaţie-n blugi!

3. CUPRINS „Adrian Păunescu este acel poet contemporan pe care – conform unei vorbe celebre – dacă nu l-am fi avut ar fi trebuit să-l inventăm. Păunescu este poetul pamfletar şi polemic al carui dialog cu societatea trebuie să se rezolve în actualitate, aici şi acum. Problemele lui poetice sunt <la ordinea zilei>. (...) Fiecare epocă are nevoie de impulsuri energetice care duc la abolirea apatiei lirice, proprie, de obicei, unora dintre poeţii contemporani. Un asemenea ferment, incomod în felul lui, este Adrian Păunescu. (...) Romantic prin temperament şi, în parte, şi prin formaţie, expresionist printr-o mare voinţă de a depăşi realitatea, prin poezie,sentimental, mai degrabă generos decât sceptic, cu obsesii moralizatoare, iubitor al formelor lirice elocvente, deschise către ceilalţi, cu nostalgia spaţiilor ermetice pe care le subminează, totuşi, Adrian Păunescu este unul dintre cei mai activi poeţi contemporani.” (George Alboiu, Un poet printre critici, Ed. Cartea Românească, 1979, p. 109-110).

4. Alături de Constanţa Buzea, Andrei şi Ioana „Adrian Păunescu este un poet de forum, al Cetăţii, exacerbat de gândul că s-ar putea atenta tocmai la luminile, la strălucirea ei. Că autorul are în cuvânt forţa şi dexteritatea magicianului electrizând mulţimile în agora, convocate spre a le împărtăşi întru poezie, o poezie scrisă parcă şi cu inimile ascultătorilor şi cititorilor lui, care au sentimentul de a-i fi co-autori. Aşa se şi explică imensa sa audienţă la public, un public ce îi devoră cărţile, făcându-le să dispară din librării concomitent cu aducerea lor acolo”. (Hristu Cândroveanu, Luceafărul, 18 august 1983)

5. Alături de Grigore Vieru „Poezie violent politică, acut cetăţenească, hrănindu-se, mereu şi necontenit cu seva actualităţii, lirica lui Păunescu descinde, în plan spiritual, din Declaraţia patetică a lui Miron Radu Paraschivescu . Poet tribun al cetăţii, Adrian Păunescu scrie o poezie care a trecut de veacul nostru, printr-un duş scoţian de contrarietăţi: adorată de un tineret entuziast, când e semnată Maiakovski, execrată, şi pe drept cuvânt când e fabricată de epigoni lipsiţi de onestitate estetică. (...) Poezia lui Adrian Păunescu, surprinzătoare printr-o amplă deschidere spre un orizont spiritual de nelinişti, revolte mocnite şi neistovite, neîmpăcate, împotriviri la injustiţie, rutină, stupiditate, anchiloză, la toate formele de moarte prematură, este o poezie polemică, acută incandescentă, de o dezlănţuită, nestăpânită, elocvenţă, dar care, în pofida unei retorici manifeste, rămâne o poezie emoţionantă, străbătută de un subtil filon liric. Aici se iveşte paradoxul, derutant până la stupefacţie: oralitatea poeziei lui Păunescu uimeşte, tulbură, irită, dar în acelaşi timp, aceeaşi poezie, spadă ascuţită, agresivă şi incomodă, invită la o adâncă şi înfiorată meditaţie. Ne aflăm cu poezia lui Păunescu înaintea unei fericite enigme”. (Aurel Baranga, Poezie, deocamdată, România literară, 1977)

6. „Păunescu are o energie poetică stihinică, o lavă incandescentă ţâşneşte din versurile sale virile, izvorâte dintr-o natură în permanentă stare de alertă, pentru care inerţia comodă, producătoare de monstruozităţi mai ales în ordinea morală, este duşmanul principal pe care poetul îşi propune s-o urmărească, s-o provoace, s-o compromită prin invective de o rară agresivitate. Este vorba, altfel spus, de un poet revoluţionar născut, iar nu <programat>. (....) Adrian Păunescu izbuteşte, ca nimeni altul, să fie un profet al epocii sale, căreia, vestindu-i racilele, îi oferă, implicit, un remediu terapeutic,o şansă. El nu-si neagă epoca, n-o blestemă, este un fiu al ei, iar înverşunarea sa este un act de solidaritate şi nu unul de contestare sau ignorare.” (Pompiliu Marcea, România literară, 1981)

7. „Păunescu nu este numai un personaj, ci o psihoză: biletele la spectacolele date de el se vând la suprapreţ şi nu ajung niciodată pentru toţi cei care vor să-l urmărească pe viu; cărţile lui se cumpără pe sub mână, deşi tirajele depăşesc cifrele de vis ce se acordă de obicei romanelor de aventuri”. ( Val. Condurache, Convorbiri literare, 2 februarie, 1983)

8. Alături de Victor Socaciu „Uimitor e mai ales faptul că că de câţiva ani buni încoace, dintre poeţii români de azi, Adrian Păunescu singur deţine atuul comunicării cu publicul – cu cel tânăr în special.” (Cornel Moraru, Semnele realului, Ed. Eminescu, 1981, p. 112)

9. „Era în urmă cu vreo 20 de ani, în redacţia revistei „Luceafărul”, când mi s-a înfăţişat în chip de tânără mlădiţă literară elevul de liceu Adrian Păunescu, despre care pot zice (ca şi acum) că mi s-a impus ca o apariţie de ecepţie, plină de farmec şi ... insuportabilă. Ştiam că pe mulţi va „popi” în poezia românească şi mai ştiam (nefiind nici eu de tot bătrân) că namila blondă gesticulând abundent şi recitând din sine şi din alţii, mii de versuri, urmează a fi berbecele izbind carapacea lirismului circumstanţial ce domnea în acei ani în literele noastre.Un hohot de viaţă exprimat cu sălbatică vigoare, o foame de noutate nicicând potolită, adolescent muşcându-şi coltucul de ... dinamită,aşa era junele cu debut anevoios instalat pe coridoarele redacţiilor, ca într-o Vlăsie ce-l ştia încă de pe atunci, de stăpân.” (Gheorghe Tomozei, Triumful unui poet, Informaţia Bucureştiului 1981)

10. Alături de Nichita Stănescu Şi Fănuş Neagu „În mic, adică la nivelul poemului, al strofei, al imaginii, Adrian Păunescu are sarcasmul pamfletar al lui Bolintineanu, patosul vindicativ al lui Paraschivescu.. (....) În ansamblu, însă, harta rămâne mută, căci semănând cu atâţia, Păunescu este în esenţă inconfundabil.” • (Ioan Adam, Poezia în forme acute – Scânteia tineretului, 1981) • „Păunescu, în spiritul lui Eminescu cel tânăr şi al lui Goga, a înţeles că nu poţi face o literatură de durată dacă nu devii exponentul istoriei suferinţelor şi nădăjduirilor propriului tău popor”. • (Ioan Alexandru, Luceafărul, 7 martie 1981)

11. „Poezia lui Adrian Păunescu este necontenit expresia incendiului uneia din cele mai zbuciumate conştiinţe ale literaturii acestei vremi. Opera lui este asemeni unui rug uriaş aprins cu ambiţia de a lumina şi cutremura sufletele contemporanilor. Ar trebui să renunţăm, în sfârşit, la umilinţa şi modestia provincială pentru a recunoaşte că acest poet a izbutit să fie unul din marii noştri lirici ai sfârşitului de veac douăzeci. Să spunem însă că poezia lui Adrian Păunescu este doar nucleul unei explozii sirituale singulare care a dat culturii române pe unul din marii ei gazetari, pe unul din cei mai de seamă creatori de reviste, pe unul din cei mai populari directori de opinie publică şi conştiinţă, în sfârşit pe creatorul unora din cei mai originale spectacole-fluviu care au cucerit după război tineretul chemat de poet, cu o putere de fascinaţie unică, în faptul major de cultură.” (Dinu Săraru, 1986)

12. DIN POEZIA DE DRAGOSTE

13. Ultima rocadă Rege de alb Rege de negru Si zile se sting şi neguri se cern N-ai să învingi N-am să te birui Pierdem amândoi Este şah etern.

14. Nimeni nu e singur pe pământ Nimeni nu e singur pe pământ,Cineva în grija lui îl are,Nici cei singuri - singuri nu mai suntDacă are umbră fiecare.

15. Plopii fără el Pe lîngă plopii fără soţTrec anii cu încetulŞi ei ar fi aproape toţi De n-ar lipsi poetul. El nu a fost nici cînd era,Doar trecătoare copiiÎmprejmuiau absenţa saŞi fără soţ toţi plopii. La locul lor toţi plopii sîntFoşnind cu tot firesculDar n-au nici sens şi nici cuvînt,Lipseşte Eminescu.Aşa sîntem toţiDestinul ne-aratăDoar plop fără soţCu soţ niciodată.

16. Partaj Cum toate se-mpart pe din două Dă-mi noaptea şi ia numai zi, Dă-mi moartea şi tu ţine viaţa, Partaj echitabil spre-a fi. Ia munţii şi lasă-mi prăpăstii, Ia piscuri şi mie dă-mi văi. Cu ce să mai văd ce-mi rămâne Când pierd pentru veci ochii tăi ?

17. Ce simplu mi-ar fi dacă nu te-aş iubi Altceva nu-i nimic Si mereu mă complic Si ce simplu mi-ar fi, Dacă nu te-aş iubi.

18. Eu sînt eu Vreau după acestea pe acest pămîntSă mă luaţi cu toţii drept ceea ce sînt,Acum observ cît e de greu,Să vă arăt că eu sunt eu. 28/ 29 ianuarie 1987

19. Dor de Bacovia Acum, noi doi în focul revanşard Acum, atât de singuri pe pământ, Să recităm Bacovia, plângînd.

20. Iertarile Tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplăCă ochii mei sunt când senini, când verziCă port noroi sau port ninsori pe tâmplă Ai să mă ierţi, altfel ai să mă pierzi. (…) Ai să ma ierţi că sunt labilitateCă trec peste extreme fulgerândAi să mă ierţi, prea blânda mea, de toate Eu sunt nemuritorul tău de rând.

21. Oameni de zăpadă Ninge sfînt şi păgîn Numai ochii ne rămîn Despărţirea s-o mai vadă Că, în rest, noi ne-am stinsŞi-am ajuns de-atîta ninsNişte oameni de zăpadă. Ninge fără milă, ninge şi ne doare,ninge cu fărîme albe de pian, ninge cu tristeţe şi cu felinareninge ca la moartea încă unui an.

22. Să ne iubim Dragostea e calea contra morţiiDragostea e un atac sublimVă propun o nouă strategieSă ne iubim.Să ne iubim, să ne iubimSă terminăm al morţii haosSă ne iubim, să ne iubimÎndrăgostiţi pe loc repaos.

23. Singur, fără nimeni Ferească Dumnezeu, dacă mai poate,Pe fiecare, de singurătate,acesta-mi pare lucrul cel mai greu,ferească-mă de mine Dumnezeu.

24. Singurătatea Cât de dragă-mi eşti singurătateTu mi-eşti cea mai dragă dintre toateLacrima în ochiul dintre apeCăci nici umbra mea nu mai încape.Tu singurătatea mea curatăTotu`ncepe cu a fost odatăCu durerea ta îmi este bineNu stiu ce m-aş face fără tine.

25. Totuşi iubirea peste blestem Obsesia mea despre tineRenaşte, în mine, acumSi iarăşi e rău şi e bineSi toate se află pe drum. O clasică dragoste veche,Transcrisă în versuri, cândva,Acum îşi găseşte perecheSi replica este a ta. Poemele mele supreme,Trăite-ntre bine şi rău,Acum, s-au întors ca probleme,Le-aş trece pe numele tău. Mereu, între viaţă şi moarte,Mi-a fost şi mi-e dat să mă zbat,Iar astăzi, când eşti prea departe,Abia te mai strig sugrumat. Si nu mai dau lumii de ştireIdeea de care mă tem,Că nu mai există iubire,Aşa cum există blestem. N-am cum să accept că, din toate,Rămâne doar zborul taratSi faptul că nu se mai poateIubi decât rău şi urât. Vin versuri străvechi să-mi inspirePoemul cel nou ce îl chemSi totuşi există iubire,In veci, peste orice blestem.

26. Noaptea de adio M-ai condamnat să nu mai ştiu de tineSi am primit umil sentinţa taSi-acum, când nici o veste nu mai vine,Mă tem de tot ce s-ar putea întâmpla.

27. Antiprimăvara Ce dacă vine primăvara Atâta iarnă e în noiCă martie se poate duceCu toţi cocorii înapoi. In noi e loc numai de iarnăVom îngheţa sub ultim ger Orbecăind pe copci de gheaţăCa un stingher spre alt stingher. Primăvară, care-ai fost,Nu veni, n-ai nici un rostPoţi să pleci, suntem reci,Iarnă ni-i pe veci. Si vin din patriile caldeCocorii toamnei ce trecuSi cuiburi şi-au făcut la streşini Si lângă mine nu eşti tu

28. Desculţi prin zăpadă Si lumea să creadă Si ochii să vadă Această paradă Desculţi prin zăpadă.

29. Poetul Aş sta, aşa, cu faţa-n sus,Lovit pieziş de vreme Şi-ncet ca un izvor supusŢi-aş murmura poeme.

30. De-a copilăria Cînd dulci colinde cad Simţim nevoia vie De-o casă, de un brad, Şi de copilărie. Afară-i iarnă grea, Ninsoarea e albastră, Iar noi ne vom juca De-a toată viaţa noastră. Pe geamuri mîini de sloiÎşi ţes în gheaţă ia,Noi ne jucăm de-a noiŞi de-a copilăria. Ninsori pe case batŞi focul mai tresareŞi am adus un bradŞi i-am cerut iertare.

31. Amăgire Şi iar a venit primăvaraŞi iar ne minţim că-i frumos Şi frunzele iar urcă scaraŞi-i verde pămîntul pe jos. Şi iar calendaru-nfloreşteŞi cîinii se aud de la stîni,Dar vai, tot acum, pe muteşteMor grabnic atîţia bătrîni. Vin nopţile scurte de varăŞi păsări se-ntorc de la SudDar dacă e ultima oarăIluzia verdelui crud ? Cu lanţuri legate de glezneOricît de lumină ar fi Noi mergem de-a pururi prin bezneMereu nelegitimi copii.Mereu în aceeaşi clipităUrît şi frumos, mort şi viu,Ne paşte o soartă cumplităNimic nu-nţeleg cei ce ştiu. Şi iar a venit o părereŞi iar va pleca înapoi,Prea mare impozit ne cereCă ninge în suflet la noi, Dar bine-ai venit, amăgire,Mai stai, mai durează un pic,Această minţită iubireOricum e mai mult ca nimic.

32. Dacă tu ai dispărea Dacă tu ai dispărea Intr-o noapte oarecare Dulcea mea, amara mea Aş pleca nebun pe mare. Cu un sac întreg de lut Si-o spinare de nuiele Să te fac de la-nceput Cu puterea mâinii mele. Lucru lung si monoton Să te înviez femeie Eu, bolnav Pygmallyon, Hai, şi umblă Galatee. Dacă tu ai dispărea, Fi-ţi-ar moartea numai viaţă, Dulcea mea, amara mea Aş pleca în ţări de gheaţă. Să te fac din ţurţuri reci Să te-mbrac în promoroacă Si apoi să poţi să pleci Ori şi unde o să-ţi placă. Si pe urmă voi pleca Umilit şi iluzoriu Unde este casa mea O mansardă-n purgatoriu. De-ai cădea într-adevăr In momentul marii frângeri Aş veni la tine-ncet Să te recompun din îngeri. Dacă tu ai dispărea Si din râsu-mi şi din plânsu-mi Te-aş găsi în sinea mea Te-aş zidi din mine însumi.

33. Fosta iubire Nici amintirea nu te mai păstreazăDe-aş vrea să-ţi cânt m-aş poticni afonAi fost o nebunie şi o razăRămâi un numar vechi de telefon. Aş vrea să te mai văd, dar nu se poateAm auzit că te-am văzut cândvaDar ca prin geam cu marginile matePriveam prin fostă dragă fiinţa ta. Mai vine cineva şi mai îmi spuneCâte ceva de bine sau de rău,Dar noi n-avem nici amintiri comuneTe-ai dus luând tot ce era al tău.(…) Cândva te presimţeam pe-o fâlfâireŞtiam apropierea să ţi-o gust.Acum chiar să mă tai tot nu am ştireCă mi-e aproape pasul tău îngust. A fost iubire? Sau minciună lungă? Te rog dă voie gândului curatDin depărtarea mea să te ajungăLa orice nume azi te-ai fi mutat. Un telefon uitat şi o adresă...Aud că suferi şi trăieşti urâtŞi-ţi cureţi zilnic cuvenita lesăŞi tu, cu mâna ta, ţi-o pui la gât. E greu să-ţi spun, dar viaţa împreunăOricât de scurtă, m-a trimis să-ţi spunUn adevăr mai grav ca o minciună,Mai trist, mai inflamabil, mai nebun.

34. Intre mine si ea Intre mine şi ea S-au ivit dintr-o datăUn pârâu, o şosea Si o cale ferată. (…) Semafor-semaforDar mai mult tragedie,Când traversele dorDespărţirea târzie. Si în rest nu-i nimicDecât fluierul straniuDespre care toţi zicCă le trece prin craniu.Intre mine si ea,Nu-i nimic niciodată:Un pârâu, o şoseaSi un tren ce va staIntre mine şi ea Pe o cale ferată.

35. Lied vechi de dragoste M-ai uitat cu totul, nu te mai ţin minte,n-am avut răbdare, n-ai avut noroc,între noi, femeie, nu au loc cuvinte,felinarul nostru a fost pus pe foc. Tu, îmblînzitoarea stărilor de lună, tu, zămislitoarea stărilor de gri,cum suporţi întreaga linişte comună,cînd erai născută spre a mă iubi. Unul şi cu unu nu mai vor să facă,nu mai vor să facă niciodată doi,tabla adunării tremură săracă,s-a mutat întreaga lume între noi...Umbre fără forme s-au urcat pe ringuri,vînturile iernii caută răspuns,unu minus unu fac doi oameni singuri,unu minus unu, asta am ajuns. By ABC

36. La adio Nici nu pot nimic să-ţi spun,Pe curând sau rămas bun,Apăru numai NU La adio - TU. (…)De ce să-ţi spun la revedere,N-aş mai avea nici un motiv.Adio drepturile-şi cere Că te-am pierdut definitiv. Si de la mine pân-la tineCuvântul însuşi va-ngheţa,Nici să te strig nu ştiu prea bine,Iubita mea, pierduta mea. Când te-am văzut ultima oarăStiai şi tu, plângeai şi tu Si ai plecat cu tot cu gară, Nici tren nu mai există, nu ! Eu m-am întors încă o dată,Vroiam să vin pe urma ta,Dar unde-i linia ferată ? Parc-a luat-o cineva. Eu ţi-aş mai spune amănunte,Destinul de-aş putea să-l schimb,Iubita mea de peste munte,Iubita mea de peste timp. Pe cea de-atunci n-o vei găsi-o Si eu acela am murit,Sub cinic nuclear adioNoi, bietul cuplu pârjolit.

37. Tăcerea Hai să tăcem în nici o altă limbă, Hai să tăcem, iubindu-ne, şi-atît, Oricare verb l-aş îndrepta spre tine, In orice limbă-ar fi, tot e urît.

38. Drum în trecut E ora mirificei şoapte Şi-un clopot bizar a bătut, Să mergem, să mergem la noapte Departe, departe-n trecut.

39. Îmi esti nevroză Pedeapsa mea va fi uitarea,îngenuncheat ţi-o pregătesc, Va fi suprema mea jignire, faţă de tine, adorato, Silit săîmi retrag iubirea ce zi de zi ţi-am acordat-o, Iţi voi plăti şi aroganţa şi tot capriciul tău prostesc. Ma pregătesc de lupta surdă, ce eu cu mine o voi da, Nu pot să mă comport cu tine, de parcă nu ai nici o vină, Când tu te joci de-a viaţa noastră şi-o calci în tălpi ca o străină, Cel mai cumplit o să te doară, când va veni uitarea mea. Cu capu-n pumni, croiesc proiecte şi uit instantaneu proiecte, Mă otrăveşte amintirea şi mor cu fiecare doză, Acum, probabil, despărţirea iţi pare o paranteză roză Si toate-aceste insistenţe, tu le califici ca abjecte. Eu dau poruncă minţii mele, să uite-aceste subiecte, Dar, vai, tu-mi eşti zidită-n creier, neiertător ca o nevroză. By ABC

40. Totuşi iubirea Şi tu şi iubirea existăŞi moartea există în eaÎmi place mai mult când eşti tristăTristeţea, de fapt, e a ta. By ABC

41. Pozează-mi Astă-seară, ultima noastră seară ; înainte de a ne despărţi, te-am rugat frumos te-am rugat respectuos să stai jos, pe un scaun, în faţa mesei la care scriu, ca să-mi pozezi. Chiar dacă n-ai să mă mai iubeşti, chiar dacă ai să fii ocupată cu copiii tăi, cu necazurile taie, cu examenele tale, eu te rog să-mi pozezi ca să te ţin minte. Fac aici citeva schiţe, notez disperat, stenografiez albastru ochii tăi şi nu-mi iese, nu-mi iese ce văd eşti greu de scris, aşază-te, mai stai. Lanţul se va rupe în cîteva ore, vreau să te ţin minte şi să te mai iubesc, vreau să nu te uit, măcar atît : să nu te uit.

42. Plopii fără el Pe lîngă plopii fără soţTrec anii cu încetulŞi ei ar fi aproape toţi De n-ar lipsi poetul. El nu a fost nici cînd era,Doar trecătoare copiiÎmprejmuiau absenţa saŞi fără soţ toţi plopii. La locul lor toţi plopii sîntFoşnind cu tot firesculDar n-au nici sens şi nici cuvînt,Lipseşte Eminescu.Aşa sîntem toţiDestinul ne-aratăDoar plop fără soţCu soţ niciodată.

43. Om stingher în drum spre om stingherNimeni nu e singur pan' la capăt.

44. Romanul vieţii mele Şi, dacă viaţa mea e un roman, Cum spune fiecare despre sine, Eu, personajul, cred că mult mai bine Mi-ar sta într-un sonet shakespearean. Între coperţi mă-nchid c-un ultim gest Sunt autorul cărţii ce dă veste Că personajul doar atâta, ESTE Şi că nimic nu i se-ntâmplă-n rest. Cum viaţa însăşi, toată, un conflict e, De ce l-aş dezvolta pe-al meu cu ea? În versurile mele va dura Stigmatul drag al libertăţii stricte. Şi viaţa mea e un roman în care Se naşte-un vers când personajul moare.

45. Abia acum Rănit la piept de crivăţul cîinesc, Ce-mi bandajează rănile cu luna, Abia acum încep să te iubesc Cînd simt că te-am pierdut pe totdeauna.