UNIVERSALITATEA OPEREI EMINESCIENE

1. UNIVERSALITATEA OPEREI EMINESCIENE

2. EMINESCU ŞI DISCURSUL IDENTITAR Ce semnificaţie are Eminescu pentru societatea românească de astăzi? Cât de mult ne putem raporta la Eminescu astăzi? Este opera sa definitorie pentru cultura română? Cine este Eminescu? Regimul comunist a ridicat la rangul de “mituri” o lungă serie de aspecte istorice şi culturale, a căror interpretare nu era permisă decât în limitele canonului oficial. După 1989, avântul demitizant, justificat din punct de vedere principial, nu l-a ocolit nici pe Eminescu. Sunt numeroase vocile critice care îl consideră pe Eminescu un romantic defazat, xenofob şi antisemit, un precursor al naţionalismului şovin românesc. Poate fi Eminescu supus unei astfel de critici sau poate transferăm asupra lui cu ignoranţă şi superficialitate frustrările prezentului?

3. OMUL TIMPULUI SĂU Reconsiderarea lui Eminescu nu poate pleca decât de la două premise: (re)analizarea atentă şi lipsită de prejudecăţi a operei sale şi încadrarea acesteia în contextul istoric respectiv.

4. UNIVERSALITATEA EMINESCIANĂ • Critica literară apreciază că universalitatea operei unui poet constă în faptul că: • Îmbogăţeşte manifestări culturale pre-existente; • Anticipează şi sădeşte germenii unor manifestări viitoare; • Reflectă momentul în care trăieşte prin elemente noi şi valabile ale operei sale. • Contextul şi cadrul european al operei eminesciene sunt o componentă a universalităţii acesteia. Eminescu se dezvoltă ca poet şi gânditor într-un context cultural şi istoric de nivel european, perfect racordat la realităţile vremurilor sale, dar îmbogăţeşte în acelaşi timp moştenirea culturală europeană cu elemente româneşti autohtone, pe care le introduce în circuitul cultural universal, îmbogăţindu-l.

5. CONTEXT ISTORIC CONTEXTUL ISTORIC ROMANTISMUL se dezvoltă în Europa ca o reacţie contra revoluţiei industriale, a normelor social-politice aristocratice specifice iluminismului şi clasicismului, ca o reacţie contra caracterului raţional şi ştiinţific atribuit vieţii, naturii, spiritului. Curentul apare la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi va cunoaşte apogeul la mijlocul secolului al XIX-lea.

6. ROMANTISMUL are un intens caracter emoţional, urmărind evadarea din realităţile moderne, în natura sălbatică, în vis şi feerie. Temele sale principale sunt sentimentele, folclorul, natura. ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________ Curentul îşi cunoaşte dezvoltarea maximă ca expresie a unei noi generaţii, afirmată după 1815. El este potenţat de revoluţia franceză şi idealurile acesteia, care purtau în sine acelaşi ferment contestatar. Ideologia egalitară a revoluţiei franceze contestă la rândul său ordinea socială existentă, propovăduind întoarcerea la om. În acest context, romantismul se suprapune din punct de vedere cultural mişcării de emancipare naţională.

7. NAŢIONALISMUL susţinea că toţi vorbitorii aceleiaşi limbi reprezintă în mod natural un tot unitar, unit de natură prin legături invizibile şi organice. Această idee a încurajat studierea şi colectarea folclorului, în încercarea de a descoperi rădăcinile istorice şi culturale ale comunităţii. Naţionalismul va reprezenta în secolul al XIX-lea ideologia politică a popoarelor aflate în căutarea emancipării naţionale, în special în Europa centrală şi răsăriteană.

8. Romantismul a fost un motor al emancipării naţionale în această parte a Europei, unde majoritatea popoarelor se aflau sub stăpânire străină. Demersurile romantice precum reînvierea sau reinterpretarea unor mituri, tradiţii şi obiceiuri istorice au facilitat afirmarea caracterului specific al culturii acestor popoare, în faţa culturii străine. La români, romantismul a pătruns şi s-a dezvoltat sub impulsul generaţiei paşoptiste. Generaţia de la începutul secolului, educată în special în Franţa (“bonjouriştii”) a preluat nu doar modelele culturale şi sociale specifice apusului, dar şi-a însuşit şi aspiraţiile liberale şi egalitare ale revoluţiei franceze. Transpunerea acestora în ţară implica o profundă modernizare a societăţii româneşti şi crearea statului naţional modern într-un cadru constituţional specific occidentului. Romantismul a susţinut acest proiect de modernizare din punct de vedere cultural şi şi-a găsit o puternică justificare şi legitimitate morală în promovarea emancipării naţionale prin mijloacele specifice culturii.

9. Romantismul generaţiei paşoptiste a pus bazele culturii române moderne. Deşi post-paşoptist prin naştere, dar şi educaţie, Eminescu a fost cel mai important reprezentant al romantismului românesc. Prin aceasta, el a contribuit fundamental la dezvoltarea ulterioară a culturii româneşti. Temele sale au fost specific romantice: istoria ca refugiu, emoţia, folclorul, natura. Aşadar, Eminescu este omul epocii sale prin menirea pe care a avut-o în peisajul cultural românesc, dar şi prin contextul istoric şi cultural în care a creat. Toate acestea sunt argumente în favoarea universalităţii operei sale.

10. Tudor Arghezi: “fiind foarte român, Eminescu este universal” Universalitatea operei lui Eminescu constă în mod special în autohtonismul său: poetul a preluat valori şi teme specific româneşti, originale, pe care le-a prelucrat în forme universale şi le-a lansat în circuitul cultural european şi mondial. În acest fel, Eminescu contribuie la îmbogăţirea patrimoniului cultural al lumii, într-un mod original. Universalitatea sa provine şi din efortul de a pătrunde şi descrie sufletul omenesc şi înţelesurile lumii. Poezia sa abundă de întrebări fundamentale ale minţii omeneşti, la care încearcă să răspundă.

11. EMINESCU ŞI GÂNDIREA DESPRE EUROPA Eminescu şi-a expus gândirea despre Europa în mai multe articole publicate în presa vremii. Abordarea sa, deşi uşor utopică, descria Europa ca pe un model al dezvoltării organice, ca pe o comunitate culturală şi spirituală cu puternice rădăcini istorice. Destinul românilor era asociat de Eminescu cu o clară opţiune europeană în sens apusean. El descria Orientul prin absenţa libertăţilor în mod special şi considera că locul României este în “patria europeană” comună, expresie folosită într-un articol din 1880. Integrarea europeană a românilor însă trebuie, în viziunea poetului, să fie una progresivă, pornind de la rădăcinile proprii. Nu prin dominaţie sau deznaţionalizare se poate realiza “patria europeană”, aprecia Eminescu, ci prin contacte, înrudiri, încrucişări, pornind de la elemente culturale şi spirituale comune.

12. În privinţa realităţilor zilelor sale, Eminescu se exprima în sensul criticii conservatoare a formelor fără fond, acuzând caracterul superficial şi lipsa de conţinut a “europenizării” din România. Graba în asimilarea modelelor europene poate conduce la eşec: “un copil poate avea plăcerile bărbatului, o naţiune incultă rezultatele civilizaţiei, dar cu ce preţ? Cu acela al degenerării şi al stingerii timpurii (…)” Eminescu aprecia că cea mai eficientă şi durabilă formă a integrării este cea culturală. Tocmai de aceea el încuraja preluarea modelelor educaţionale francez sau german în România. Limbajul cultural era singurul care îi unea pe oameni indiferent de naţionalitate iar făurirea unei culturi de inspiraţie europeană care să prelucreze modelele autohtone ar fi oferit, după părerea poetului, substanţă (“rădăcină”) proiectului de europenizare şi modernizare. În acelaşi timp, Eminescu se exprima şi în favoarea unei integrări regionale, de genul celei care a unit naţiunile balcanice în Evul Mediu contra expansiunii otomane sau prozelitismului catolic. Sentimentul de comuniune religioasă oferise, considera el, un substrat consistent pentru alcătuirea unei comunităţi culturale şi de interese.

13. CONCLUZII Acuzat astăzi de xenofobie, Eminescu a conceput un model durabil al integrării europene, de inspiraţie conservatoare. El a susţinut ca raportarea la Europa să se facă în dublu sens: atât prin a prelua, cât şi prin a oferi valori. Fiind reprezentant al unui curent artistic de amploare europeană şi universală, exprimând aspiraţiile dar şi temerile specifice procesului de transformare prin care trecea societatea românească şi contribuind la aşezarea unor baze solide ale culturii româneşti moderne, Eminescu poate fi apreciat ca un poet universal. Discursul despre Eminescu este în esenţă unul identitar, pentru că opera sa se află la baza culturii şi identităţii naţionale române moderne. Studiul operei lui Eminescu ne poate ilustra şi măsura în care cultura românească a reuşit să se raporteze la universal precum şi premisele pe care le are pentru a face aceasta în continuare.