Monarhul absolut

1. Monarhulabsolut Ludovic al XIV-lea

2. După moartea lui Ludovic al XIII-lea(1643), când moştenitorul său avea nici cinci ani, copilul e crescut într-o familie mai puţin obişnuită, căci Ana de Austria, acum regentă, se spune că trăia cu primul ei ministru, cardinalul Jules Mazarin, un carierist italian inteligent şi lipsit de scrupule. • Împreună au supravegheat educaţia regelui-copil şi nu este lipsit de semnificaţie faptul că Mazarin i-a devenit naş. • Între 1648 şi 1653, Franţa a fost sfâşiată de un şir de revolte cunoscute sub numele de Fronde (fronde înseamnă praştie, "arma" puştanilor parizieni).

3. Ludovic al XIV-lea a fost profund influenţat de Fronde, formându-şi credinţa că ordinea şi autoritatea reprezintă antidotul haosului. Ludovic a învăţat de la cardinal să creadă că monarhia a fost orânduită de către Dumnezeu, să se identifice cu Franţa, să munceasca din greu şi să-şi ia sarcina în serios. • El a învăţat totodată să se prefacă, însuşindu-şi cinismul şi dispreţul faţă de motivaţia umană caracteristice lui Mazarin. • Statura scundă a lui Ludovic era compensată de demnitatea şi siguranta sa innascuta. In plus, el poseda mult farmec şi era foarte afabil. Era inteligent, pricepea repede şi poseda o bună memorie a chipurilor şi a faptelor. Poseda un autocontrol remarcabil, socotind că era sub demnitatea sa să se înfurie sau să exulte.

4. Ludovic a fost obligat să se căsătorească cu o soţie de care nu era atras. Maria Tereza a Spaniei, fiica lui Filip al IV-lea al Spaniei, cu care Ludovic s-a căsătorit în 1660 era proastă, urâtă şi stângace. Reacţia lui a fost aceea de a-şi găsi compensaţii în altă parte. • Trei femei au fost recunoscute în mod deschis, succesiv, în calitate de amante principale: blajina şi neştiutoarea Louise de la Vallière, inteligenta şi intriganta Françoise-Athénaïs de Montespan şi autoritara, dar rezervata Françoise de Maintenon. După moartea Mariei Tereza în 1683, Ludovic s-a căsătorit cu doamna de Maintenon

5. Politica absolutismului • Spre deosebire de regii contemporani din Anglia, Ludovic a avut posibilitatea de a-şi alege politica şi miniştrii. • Nu trebuia să se consulte cu supuşii săi, şi putea lua hotărâri rapid. Nu era obligat nici să-şi justifice acţiunile, nici să asculte criticile ce i se aduceau. El putea pretinde o supunere indiscutabilă. • La 10 martie 1661, a doua zi după moartea lui Mazarin, Ludovic i-a convocat pe oamenii care conduseră Franţa sub comanda fostului prim-ministru, spunând că a venit vremea să guverneze el însuşi; “vă dau poruncă să nu semnaţi nimic, nici măcar un paşaport, fără ordinul meu; să-mi daţi raportul mie personal în fiecare zi şi să nu favorizaţi pe nimeni”. În urmatorii 54 de ani, Regele Soare a fost propriul său prim-ministru.

6. Justiţia • Ludovic a diminuat influenta magistratilor în favoarea administratorilor regali. • Colbert, controlorul-general a introdus codul civil (1667), codul penal (1670), codul maritim (1672), şi codul comercial (1673). • După moartea lui Colbert, codul negrilor (1672) a clarificat drepturile sclavilor în coloniile franceze. • Parlamentul din Paris era desigur consultat, dar Ludovic era totodată sfătuit de către un Consiliu de Justiţie format în 1665, dominat de către Colbert. După o cuvenită deliberare, Ludovic juca propriul său rol de legiuitor al regatului.(“Legeasunteu”) • În 1665 parlamentele au fost numite curţi "superioare" în loc de "suverane". • Foarte importantă pentru exercitarea absolutismului regal a fost armata. Ludovic al XIV-lea şi-a dominat armatele prin profesionalism. El a câştigat respectul soldaţilor săi, de la gradele cele mai mari până la cele mai mici, demonstrându-şi propria abilitate ca soldat. • A câştigat recunoştinţa soldaţilor săi ca organizator şi administrator, întemeind spitalul de la Hôtel des Invalides din Paris pentru soldaţii mutilaţi şi pensionaţi. • Îl preocupa într-o foarte mare măsură bunăstarea trupelor sale. Totuşi, motivul cel mai important al succesului lui Ludovic al XIV-lea în dominarea armatelor sale a fost autoritatea pe care o avea asupra corpului de ofiţeri. Ludovic işi arogase dreptul de-a numi orice ofiţer până la rangul de colonel. • Era o armată regală; regele decreta cine comanda, cine era promovat, cine era retrogradat.

7. Reprezentanţii locali ai guvernului • Timp de veacuri, aristrocraţia administrase atât provinciile, cât şi oraşele. Pe parcursul domniei sale, Ludovic, sub influenţa lui Colbert a intervenit în guvernarea locală. Acest lucru a avut o motivaţie: aceea de a strânge mai mulţi bani din impozite. Nimic nu ilustrează mai bine eficienţa absolutismului lui Ludovic al XIV-lea decât uluitoarele sume de bani strânse din impozitări, mai ales către sfârşitul domniei.

8. Relaţiile cu papalitatea • Era în interesul comun, atât al papalitatii, cât şi al Coroanei franceze, ca relaţia lor să fie cordială. • În 1661, tânărul rege era extrem de încrezator în sine şi nu avea de gând să se ploconească în faţa nimanui, nici măcar a papei. Papa Inocenţiu al XI-lea a apreciat că nu era pur şi simplu vorba de bani, ci de pretenţia regelui de a schimba în mod unilateral obiceiurile Bisericii. În ianuarie 1687, el a anulat imunitatea ambasadei franceze de la Roma faţă de inspecţia funcţionarilor care îi urmareau pe delicvenţi. Când Ludovic i-a cerut ambasadorului său să sfideze autoritatea papala, papa l-a excomunicat pe ambasador şi se pregătea să-l excomunice şi pe Ludovic al XIV-lea.

9. Hughenoţii • Calviniştii francezi erau cunoscuţi sub numele de hughenoţi. Ludovic socotea până şi existenţa bisericilor hughenote drept o provocare şi o insultă la adresa regelui. • Între 1661 şi 1679, hughenoţii nu au fost persecutaţi fizic. • În 1679 Ludovic a optat pentru o politică mai agresivă. Hughenoţii au fost alungaţi din serviciile publice şi li s-a interzis practicarea profesiilor de medic, avocat şi editor. Copiii le erau luaţi de la vârsta de şapte ani, spre a fi educaţi ca nişte catolici. Bărbaţii erau bătuţi, femeile violate, copiii terorizaţi iar casele dărâmate. Cei care îi denunţau pe hughenoţi erau recompensaţi cu jumătate din proprietatea acestora. Protestanţilor le era interzis să predice sau să scrie. Nu li se permitea să foloseasca slujitori catolici. Nu aveau voie să emigreze. • A urmat Edictul de la Fontainebleau la 22 octombrie 1685 prin care se interzicea credinţa protestantă.

10. Ludovic al XIV-lea şi politica externă • Politica externă a lui Ludovic al XIV-lea a reprezentat întotdeauna o problemă discutabilă. • Criticii săi l-au comparat cu Hitler: avea aceleaşi ambiţii nemăsurate, aceaşi disponibilitate de a risca declanşarea unui război, aceeaşi indiferenţă faţă de suferinţa umană. • Apărătorii săi susţin că politica externă a lui Ludovic era concepută în adevăratul interes al Franţei. • Războiul de devoluţie, 1667-1668 • La moartea lui Filip al IV-lea al Spaniei în 1665, Ludovic a luat hotărârea de a avansa pretenţii la moştenirea spaniolă în numele soţiei sale. • Ludovic a ocupatoraseleDouai, Charleroi, Oudenaarde şi LillesiprovinciaFranche-Comté. • Prin tratatul încheiat la Aix-la-Chapelle în mai 1668, Franţa a fost de acord să redea Spaniei Franche-Comté, cu condiţia ca ea să păstreze multe din cuceririle făcute în Ţările de Jos spaniole (Belgia).

11. Războiul cu olandezii, 1672-1679incheiat cu victoriaFrantei. • Ca rezultat al negocierilor prelungite de la Nijmegen din vara anului 1678, Franţa a păstrat Franche-Comté şi oraşele din Flandra. • Pe de altă parte Ludovic a înapoiat olandezilor cuceririle sale făcute în partea de nord. • Războiul de nouă ani, 1688-1697 • RazboiintreFrantasi olandezii carora li se alăturaseră principatul Brandenburgului, Spania, Anglia şi Bavaria, formând o coaliţie continentală, prima Mare Alianţă, care a invinsFranta. • A renunţat la Luxemburg şi Philippsburg, cu toate că i s-a permis să păstreze Alsacia Inferioară. A înapoiat Lorena ducelui ei şi Avignonul papei. A înapoiat de asemenea Barcelona Spaniei şi cuceririle sale din Canada Angliei. Cu alte cuvinte, Franţa a pierdut toate cuceririle făcute după pacea de la Nijmegen. Ludovic a suportat umilinţa de a trebui să-l recunoască pe Wilhelm de Orania drept "Majestatea Sa Wilhelm al III-lea, rege al Marii Britanii".

12. Războiul pentru succesiunea spaniolă, 1702-1713 • Două familii regale europene emiteau pretenţii la tronul Spaniei: Habsburgii austrieci şi Bourbonii francezi. În noiembrie 1700, Carol al II-lea al Spaniei moare fără a lăsa moştenitori. Prin testamentul său i-a lăsat întregul imperiu ducelui Filip de Anjou, nepotul lui Ludovic al XIV-lea, Pe 15 mai 1702, Marea Alianţă a declarat război Franţei. În urma tratatelor de pace din 1713 şi 1714, Filip al V-lea a rămas rege al Spaniei, dar a renunţat la pretenţia la tronul Franţei. • Sfârşitul domniei • Bătrâneţea sa a fost sâcâită de reumatism, indigestie şi gută. Moartea Regelui Soare a fost înfioratoare şi prelungită. Sfârşitul a venit la 1 septembrie 1715. El l-a binecuvântat pe băieţelul care urma să-i succeadă, sfătuindu-l să nu imite exagerata sa pasiune pentru construcţii şi războaie.