MUZEUL DE ARTA BRASOV B-dul Eroilor 21

1. MUZEUL DE ARTA BRASOVB-dul Eroilor 21 Cristache Gheorghiu Retrospectiva 70

2. Cuprins • Opinii 3 • Autobiografie tarzie 8 • Extrase din cronica artistica 24 • Din cartea de impresii 42 • Excerpts from fine art reports (English) 50 • Contact 59

3. ...Aflat la a doua expoziţie personală, domnul Cristache Gheorghiu se afirmă ca un creator cu multiple posibilităţi de zugrăvire a figurativului într-o factură plastică modernă. Lucrările expuse îl situează pe artist în aria peisagiştilor lirici, ai rapsozilor plaiurilor şi munţilor noştri. Domnia sa cultivă genul peisajului liric, într-o concepţie realistă, cu un limbaj armonios, sensibil şi nuanţat. Două par a fi liniile diriguitoare ale creaţiei sale: exactitatea notaţiei şi respectul faţă de actul finit. ...Cristache Gheorghiu fixează cu exactitate motivul în pagină, pe care-l îmbracă cu profunde emoţii, augmentate de capacitatea sa de a reda atmosfera învăluitoare a contururilor. Aşa trebuie să ne şi explicăm reluarea aceluiaşi colţ de natură în momente diferite, în anotimpuri diferite, în stări afective diferite. Dar, în toate aceste ipostaze, pânzele sale inspiră un echilibru, o atmosferă liniştită şi caldă… …Dintr-o suită de portrete, autorul a ales, printr-o riguroasă exigenţă, numai câteva: portrete compoziţionale, ce surprind o acţiune sau o mişcare, portrete ce surprind expresii sufleteşti, portrete ce se nasc din relaţia om-peisaj. …Cristache Gheorghiu dovedeşte simţul perspectivei, sensibilitate cromatică, decenţă şi o mare exigenţă în alegerea motivelor, ceea ce mă face să apreciez că artistul are deja un loc bine conturat în lumea peisagiştilor braşoveni. Anca Pop, critic de artă, la vernisajul expoziţiei din 1 Februarie 1990

4. …îl admir pe domnul Gheorghiu, care îmi este şi prieten, pentru bogăţia sa spirituală, pentru cultura pe care ne-o dovedeşte. Lucrările sale sunt nu numai de bun gust, dar şi la un nivel profesional de invidiat. Neculai Codreanu, pictor, la vernisajul expoziţiei din 1 Februarie 1990 …Deşi naturile pe care le prezintă sunt optimiste, totuşi pluteşte peste toate lucrările un sentiment puţin interiorizat, de fină tristeţe. Peisajele aduc ceva din seriozitatea picturii clasice ruseşti, a lui Repin şi a celorlalţi, care au admirat natura, dar au admirat-o cu o foarte mare seriozitate. Klement Bélla, profesor de artă, la vernisajul expoziţiei din 1 Februarie 1990 …peisajele lui Cristache Gheorghiu sunt foarte bine organizate, foarte bine gândite… Alături de N. Codreanu, care este un virtuoz, a reuşit să surprindă frumuseţile iernii geroase şi a celorlalte anotimpuri… Cu multă nostalgie şi sonorităţi de pastel, reuşeşte să exprime transparenţa apei… Aurelia Stoe-Marginean, pictor, la vernisajul expoziţiei din 1 Februarie 1990

7. Cristache Gheorghiu este un pictor care lucrează cu nedisimulată plăcere la tablourile sale. Păstrând respect datelor realităţii percepute, cultivă un figurativ decantat, din care transpare necesitatea unei sincere şi tandre confesiuni. Refuzând pura spontaneitate şi stăpânit de mirajul evaziunii către inefabilul unor realităţi posibile, rezultate din filtrarea faptelor trăite şi proiectate într-un univers cosmic, creează interesante simfonii cromatice. Materia cromatică vitalistă, probabil potrivită temperamentului său, este disciplinată într-o oarecare măsură spre semne structurate, care deseori izbucnesc în energii cromatice intense, electrizate. Temându-se de monotonie, organizează imaginea în formaţiuni de fâşii cromatice, care asamblează ferm fragmentele tensionate, în compoziţii aflate la hotarul dintre ordine şi haos... Veronica Bodea Tatulea, muzeograf, la vernisajul expoziţiei retrospective, Ianuarie 2007

8. Autobiografie târzie Asemenea mai tuturor oamenilor celebri, după ce m-am născut, am ţipat, am mâncat şi apoi am făcut pe mine. Mai târziu, drumurile noastre s-au separat într-o oarecare măsură. Unii au studiat filozofia, alţii matematica, fizica, unii chiar ştiinţele politice. Nu poţi şti niciodată ce le trece oamenilor prin minte. Îmi amintesc că am studiat şi eu ceva, dar oamenii sunt mai curioşi să afle ce nu am studiat. În plus, am început să uit. Ţin totuşi minte că, atunci când am fost întrebat ce vreau să mă fac când voi fi mare, am răspuns că mi-ar plăcea să fiu birjar, pentru că îmi plăcuse mirosul hamurilor de la trăsura cu care tocmai ne întorsesem de la piaţă. Până să-mi realizez însă idealul, s-au răspândit automobilele, aşa că, cel puţin pentru început, m-am făcut inginer. Am totuşi circumstanţe atenuante: nu prea aveam de ales. În acei ani, orice copil deştept mergea la o facultate tehnică. Ceilalţi, pe unde puteau, fără a mai vorbi despre cele care erau de-a dreptul imorale.

9. În general, toţi copii mici plâng. Eu am râs. Se spune că, ori de câte ori cineva intra în cameră la mine, râdeam şi îl arătam cu degetul. Cu cât persoana era mai puţin cunoscută, cu atât râdeam mai tare, astfel că începusem să fiu din ce în ce mai puţin vizitat. Se mai spune că aş fi fost un copil drăguţ. Nu cred în asemenea opinii. Cele mai gogonate minciuni pe care le-am auzit au fost în legătură cu copiii: că ar semăna cu mama sau cu bunica, ba poate chiar puţin cu tata. Adevărul este că toţi copiii seamănă între ei. Despre tata se spune că avea o fire veselă. Nu ştiu de ce a vrut să devină erou. A reuşit, dar a greşit locul şi momentul. A murit în 1941, pe frontul antisovietic. Dosarul meu de cadre ar fi fost oricum unul de „mic burghez”, dar aşa... ce să mai vorbim! Mai eroină a fost mama, care a trebuit să se lupte cu mine, fără a mai vorbi de lupta ce a trebuit s-o ducă cu alţii pentru mine. Război de uzură...

12. O fotografie de mai târziu, 4-5 ani, mă arată ca pe un puşti aproape drăguţ. Ce timpuri... Păcat că frumuseţea nu foloseşte. Lumea nu vrea să accepte că cineva poate avea mai multe calităţi. Una e deja prea mult. Urmează deci ca, în continuare, să scriu despre defectele mele şi despre cum s-au agravat ele în timp, ajungând să cred că ar putea fi demne de semnalat. Asta pentru că nu numai exemplele bune sunt de reţinut. Dimpotrivă, cele rele sunt mult mai instructive. Îmi amintesc de bunica mea, o mare admiratoare a morcovilor, recomandându-mi să mănânc mulţi morcovi, pentru ca să am obrajii roşii. În caz contrar, ar fi urmat să semăn cu X, ceea ce, într-adevăr, nu era recomandabil. Cu X n-am semănat, dar nici morcovi n-am prea mâncat, pentru că, de mic copil, am evitat extremismele. Undeva însă, pentru a fi pe deplin sincer, licăreşte în mine speranţa că nu am fost foarte drăguţ, poate că n-am fost deloc şi, în consecinţă, aş avea dreptul la unele calităţi, ce-i drept, deocamdată neconfirmate de istorie. Sunt însă optimist: istoriile se rescriu des.

13. Cum spuneam, m-am făcut inginer. În România însă, cu timpul, clasa inginerilor s-a degradat din ce în ce mai mult, astfel încât m-am trezit filozof printre ingineri, pictor printre filozofi, iar de câtva timp am început să scriu. Asta îmi aminteşte de o discuţie cu un scriitor profesionist binecunoscut – prefer să nu-l denunţ –, care protesta „cu mânie proletară” împotriva celor ce se apucă de scris după ce ies la pensie, în timp ce el – sărmanul – scrie de la 15 ani. E greu de aflat ce credea el că are de spus lumii la vârsta aceea, pentru că n-a reuşit s-o facă nici mai târziu, dar a apărat întotdeauna cu îndârjire de orice intrus tagma scriitorilor, în care funcţiile ce le dobâdise îl recomandau ca fiind un personaj important. Cum însă eram „asupra unui pahar cu vin”, s-a confesat că, în timpul şcolii, raporturile lui cu profesorii de alte materii decât limba română – pe care nu reuşea niciodată să-i înţeleagă – erau undeva între negociere şi cerşetorie. Despre artişti nici nu mai vorbesc. Prea mulţi şi-au greşit meseria şi, cu cât au eşuat mai tare, cu atât au devenit mai răutăcioşi. Să fim serioşi; pictura lor „neînţeleasă” nu este decât o dovadă de cabotinism şi ipocrizie. Poate că unii dintre ei sunt chiar daltonişti (nimeni nu i-a verificat oftalmologic), dar ooarecare abilitate în mânuirea creionului – dobândită eventual pe când au fost bolnavi şi obligaţi să stea în casă –, i-a făcut să creadă că au ceva comun cu arta.

14. Numai aşa se explică aglomeraţia de graficieni printre cei ce ar trebui să fie cu mult mai mult decât atât. Apropo de vârstă; când eram tânăr, nu mă gândeam că voi picta sau voi scrie cărţi. Pe atunci eram preocupat mai mult să aflu, să recepţionez, pentru că eram conştient că la vârsta aceea nu aveam ceva important de spus. În plus, trebuia să-mi găsesc o profesiune „serioasă”, dacă se poate şi bine retribuită. Acum mă întreabă unii, cum se împacă pictorul, inginerul şi scriitorul din mine în aceeaşi persoană. Păi, în primul rând că nu le fac pe toate deodată, dar în timp ce pictez, îmi trec prin cap tot felul de idei şi atunci ard de nerăbdare să le aştern pe hârtie; alteori, când fac inginerie, spre exemplu, mi se conturează în minte imagini pe care vreau să le pictez şi aşa mai departe. În fond, atât pictatul, cât şi scrisul, sunt forme de comunicare. Comunicarea presupune însă doi parteneri: sursa şi destinaţia. Când ne gândim la comunicare, avem în vedere în primul rând vorbirea, din studiul căreia putem extrage multe idei folositoare, deşi există şi riscul unor concluzii greşite sau exagerări. Romaniticii, spre exemplu, vor spune că vorbirea s-a născut din „poezia originară” a omenirii, în timp ce analiştii cred că gramatica este primordială, ca şi cum întâi s-ar fi născut raţiunea şi apoi omul raţional.

15. Adevărul este că vorbirea, cel puţin în accepţiunea lui Spengler, s-a dezvoltat în procesul comunicării. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că în comunicare nu avem de-a face cu un discurs, cu un monolog, ci cu un dialog, ceea ce presupune nu numai o sursă şi o destinaţie, ci şi un răspuns la mesaj, cu alte cuvinte, o relaţie bilaterală. Vorbirea nu s-a născut din monolog, ci din dialog, din necesitatea coordonării acţiunilor grupului, omul fiind un animal social. Neglijarea acestui aspect conduce la una dintre greşelile cele mai frecvente ale scriitorilor şi mai ales ale artiştilor plastici: gândind singuri, lucrând singuri, ei cred că opera lor e musai să fie recepţionată ca atare de către tot mapamondul. Şi să-i ferească Dumnezeu pe cei ce nu le înţeleg opera! În realitate, vorbitul în pustiu, ca şi pictatul fără sens, pot fi dovezi ale unei sănătăţi mintale mai şubrede. Seamănă cu tactica jucătorului de şah, începător, care se gândeşte numai la schema lui de joc, fără să ia în consideraţie mişcările posibile ale adversarului. Asemenea „artişti neînţeleşi” sunt însă mai curând recrutaţi dintre ignoranţi deveniţi înfumuraţi după ce au scăpat de „furcile caudine” ale profesorilor de la şcoală, pe care numai ei ştiu cum au absolvit-o, dacă au absolvit-o, şi declară (fără să-şi dea seama că se auto-insultă) că ei „nu le au matematica”, ei sunt „oameni de cultură”, ca şi cum condiţia necesară a omului de cultură ar fi prostia.

16. Asemenea atitudini se reflectă într-o sumedenie de manifestări, cum ar fi, spre exemplu, declaraţia unora cum că americanii ar fi inculţi, pentru că n-au auzit de Marin Preda, ca şi cum noi am fi tobă de literatură ameri-cană. Cum poate fi incult un popor care, în mod evident, ne este superior. Asigur din experienţă cititorul că librăriile şi bibliotecile lor sunt incomparabil mai mari decât ale noastre şi întotdeauna pline de cititori. Asemenea concepţii reflectă doar ideea celor mulţumiţi cu suficienţa lor, idee potrivit căreia „ce ştiu eu însemnă cultură, ce nu ştiu eu nu contează”. Ce-i drept, un specialist într-un domeniu oarecare nu poate face literatură în specialitatea lui. Tendinţa de exprimare exactă îl va împiedica să găsească un limbaj poetic. Este nevoie de puţină ignoranţă. Întrebarea este deci: „De câtă ignoranţă este nevoie pentru a face literatură?”, pentru că prea multă, în mod evident, nu poate fi folositoare. Atunci când Eminescu scria „La steaua”, foarte puţini dintre români ştiau cu exactitate ce sunt acelea stele şi care sunt distanţele dintre ele. Nici Eminescu nu era un astronom, dar printre poeţii din vremea lui, el era un om cult. Tocmai acest statut de „intermediar” i-a permis să cucerească inimile noastre.

17. În ceea ce mă priveşte, deşi am citit o mulţime de cărţi de filozofie, eu continui să mă consider un ignorant, ceea ce înseamnă că pot să scriu. Totuşi, o înclinaţie către inginerie era evidentă încă din fragedă copilărie, prin rigurozitatea exprimărilor de tot felul. Spre exemplu, atunci când naşul meu m-a întrebat „ce-mi face burtica”, care tocmai suferea de un deranjament, i-am răspuns: „burta face bine, popoul face prost”. Mai în glumă, mai în serios, ingineria s-a dovedit totuşi a fi o bună şcoală, pentru că mi-a modelat gândirea, conferindu-i claritate şi rigurozitate. În primul paragraf al acestui „studiu autobiografic”, am afirmat că a doua activitate importantă, după ce m-am născut, a fost să mănânc. Pentru a respecta adevărul istoric, n-am mâncat, ci am băut. Şi nu era prima minciună, ci a doua, fiindcă nu m-am născut, ci am fost născut. De unde se vede că minciuna ne este inoculată din fragedă pruncie. La început a fost, ce-i drept, cuvântul, dar nu întotdeauna cel care trebuia. În ceea ce mă priveşte, se pare că nimeni nu m-a înţeles atunci când am ţipat pentru prima dată. Mai târziu, deşi am insistat, oamenii au perseverat în lipsa lor de interes pentru concepţiile filozofice esenţiale. Cât despre băutură, aceasta a rămas o problemă pe care încă o mai studiez. Într-adevăr, unele lucruri sunt pe cât de înălţătoare, pe atât de adânci.

18. Mai târziu, am aflat că sunt născut în zodia Taurului (2 Mai 1937), asemenea altor oameni de bine, ca Lenin şi Marx. De curând am aflat că Saddam Hussein era şi el doar cu 4 zile mai în vârstă decât mine. Hitler însuşi a aspirat la aceeaşi zodie, dar i-a lipsit o zi. Poate că tocmai acest sentiment de neîmplinire l-a făcut să fie atât de ambiţios. Ar mai fi şi Machiavelli, dar ăsta a fost un tip deştept, în ciuda celor mai machiavellici decât el, care l-au defăimat. Anul cel mai fericit al zodiei mele este 2037. Vom trăi şi vom vedea, deşi vederea mă cam lasă. La început am fost foarte dezamăgit de zodia mea, pentru că asociam taurul cu boul şi caracteristicile lui: prost şi încornorat. De aceea m-am căsătorit mai târziu. Se spune că „un măr pe zi ţine doctorul departe”. Nu ţine! Eu sunt un mare consumator de mere – am copilărit printre meri –, dar m-am căsătorit cu un medic. Am fost însă asigurat că zodia este bună. În fond, în antichitate, taurul era considerat simbolul forţei şi inteligenţei masculine, tocmai datorită coarnelor. Însuşi Zeus, într-una dintre cele mai bune zile ale lui, s-a travestit în taur. Se pare că eu am greşit epoca.

19. Cred totuşi că zodiacul a fost inventat de femei, pentru că numai ele ar putea idealiza boul în asemenea măsură. Am auzit că, după zodiacul chinezesc, aş scăpa de această obsesie, dar nu-l cunosc şi nici nu sunt prea curios. Dacă-mi descopăr alte defecte? Nu-mi ajung cele pe care deja le cunosc? Cam la fel stau lucrurile şi cu horoscopul. Dacă aflu că voi avea o zi bună, sunt capabil să fac greşeli din prea multă încredere în posibilităţile mele. Dacă însă aflu că voi avea o zi proastă, voi fi timorat şi voi greşi tocmai din lipsa elanului meu taurin. Cel mai bine ar fi să aflu horoscopul la sfârşitul zilelor proaste, pentru a-mi explica astfel eşecurile. Cel puţin ar fi un tonic pentru a doua zi când, cu siguranţă, horoscopul va fi favorabil, cel puţin în virtutea legilor statistice: după ploaie vine vreme rea. (Cred că era altfel, dar nu contează.) Am încercat şi cu bioritmul. Pare mai ştiinţific, dar îmi creează senzaţia de maşină. Am sentimentul că sunt acţionat de un mecanism bielă-manivelă ce se mişcă obsedant, în acelaşi ritm, fără încetare. Sau, vai, odată şi odată se va opri, spre dezamăgirea cititorilor biografiei mele. (Toate lucrurile bune au un sfârşit.) Dar să nu ne precipităm; abia am început să scriu.

20. Cum nici zodiacul, nici horoscopul şi nici chiar bioritmul nu m-au ajutat, am învăţat să iau lucrurile aşa cum sunt. Din onestitate însă, în zilele de 13, obişnuiesc să-mi informez cunoştinţele că s-ar putea să aibă o zi proastă. Acum, ce să zic? Despre unele lucruri am început să scriu, deşi sunt tare ocupat şi e păcat. Până să mă pensionez aveam mai mult timp disponibil. Cum, ne-cum, am câteva cărţi şi material pentru mult mai multe. Nu ştiu cum se face că, atunci când mănânc îmi trec prin minte o mulţime de idei. Din păcate, nu pot să le notez pentu că mâinile îmi sunt ocupate şi nici reportofonul nu este de folos, pentru că – culmea – şi gura îmi este ocupată. Mare păcat, pentru că habar n-aveţi câte idei geniale îmi trec prin minte în asemenea momente. Din nefericire, le uit imediat după ce mănânc. Să fie de vină mâncarea? Sau poate paharul de vin asociat? Aş putea să renunţ la ele. Dar atunci cum îmi mai vin ideile?

21. O autobiografie mai lungă, chiar şi cu poze, am plasat pe Internet. Încercaţi o căutare cu numele meu complet. (Căutările doar după nume sau prenume afişează şi alte celebrităţi, unele cu ghilimele.) Sunt multe site-uri cu sau despre mine acolo. Bineînţeles că pe cele mai multe le-am facut chiar eu. S-ar putea să aveţi surprize. Nu disperaţi! Mai vorbim noi... S′auzim de bine! Şi nu uitaţi, anul meu de glorie va fi 2037. Byyeee! Cristache Gheorghiu

24. EXTRASE DIN CRONICA ARTISTICĂ D-l Cristache Gheorghiu oferă oricărui iubitor de frumos un motiv de încântare. Vitalitatea şi generozitatea culorii, personalitatea compoziţiilor, rafinamentul limbajului plastic, aduc, dimpreună, în aceste peisaje o cuceritoare armonie. Planurile se deschid în spaţii vaste, respirând parcă lumină. Culoarea este dăruită de har, fiind pariul câştigat al artistului cu sine şi cu mirajul peisajelor. Este trădată bucuria esenţială, prilejuită pictorului de contactul cu natura, pe care o transfigurează. Comunicarea este, evident, la nivelul impresiei plastice. Lucrările inspiră senzaţia de orânduială; totul este la locul său, spectacolul naturii este deplin, privitorul nu poate fi decât încântat de bogăţia de sentimente ce răzbat din această pictură, de capacitatea sa de a aduce în mintea şi sufletul celui care o priveşte, un crâmpei de firesc. Pictura d-lui Cristache Gheorghiu merită o clipă de atenţie, satisfacţia estetică fiind garantată, indiferent de exigenţe. I.O.Flavius – „Gazeta de Transilvania”, 20 Mai 1993

25. AMERICA VĂZUTĂ DE APROAPE Povestea cu americanii pe care noi, românii, îi tot aşteptăm să vină de vreo cinci decenii, o ştie toată lumea. Mai puţin cunoscută este însă povestea românilor care ajung în America. Unul dintre aceştia este pictorul braşovean Cristache Gheorghiu. Generos din fire, ca orice artist, de altfel, el s-a gândit că potrivit ar fi să ne povestească ce a văzut pe unde l-au purtat paşii, printr-o suită de tablouri, ce laolaltă alcătuiesc – hai să fim puţin pretenţioşi – perioada americană în evoluţia sa plastică. Sigur, datorită avalanşei de filme americane, America ne-a devenit cumva familiară. Şi când zici America, gândul te poartă în primul rând la zgârie-norii pe care parcă se sprijină cerul. Ei bine, zgârie-norii nu lipsesc din tablourile pictate de Cristache Gheorghiu, care nu se lasă însă nici un moment copleşit de impunătoarele buildinguri americane. Ca orice european ce ascunde în suflet o fărâmă de romantism, avându-şi rădăcinile într-o istorie milenară, pictorul Gheorghiu încearcă şi reuşeşte să umanizeze zgârie-norii. Ignorând detaliul, imposibil de transfigurat plastic, date fiind proporţiile subiectului, pictorul ştie să sugereze atmosfera marilor oraşe americane, zgârie-norii fiind doar o marcă, un simbol al acestora... Altfel spus, reportajul în desen şi culoare al pictorului, despre itinerarul său pe continentul de peste Ocean, are personalitate şi forţă de sugestie...

26. Contrapunctic, în expoziţie întâlnim încă două secţiuni: cea a peisajului românesc, în care ne simţim acasă, şi cea a portretului, lucrările din această ultimă secţiune relevându-ne un pictor stăpân pe uneltele sale, personajele pictate având darul de a comunica cu noi, privitorii... Indiscutabil, Cristache Gheorghiu este unul dintre pictorii reprezentativi ai Braşovului. Ioan Popa – „Gazeta de Transilvania”, Februarie 1997

27. UN DIALOG AL PANORAMEI PEISAGISTICE „ROMANIA – AMERICA” Sala ARTA Braşov ne propune în aceste zile ale „Anotimpului de hermină”, expoziţia personală a pictorului Cristache Gheorghiu. Ea reprezintă o constituire de sine a peisajului, prin confruntare şi reacţie discursivă între colţuri de natură mioritică şi zone cu efect panoramic din ţara „zgârie-norilor”. Artistul face un studiu de atmosferă al străzilor, al fluxului uman din locurile vizitate în cele două voiaje în SUA (1995-1998). „Ogarul cenuşiu” l-a purtat prin New York, Las Vegas, Atlanta, Dallas, Florida, astfel încât observatorul, în căutare de motivaţie estetică, a transpus pe pânză, la faţa locului, imaginile imprimate pe retină. Senzaţiile fugitive, de reflectare a prospeţimii prin lumină, sau vibraţiile bruşte din culoare pură, dau picturilor coerenţe de idee spaţială. Structura peisagistică are o deschidere pe verticală, purtând emblema citadinului american, ce are, totuşi, în prim-plan reflexele aeriene ale parcurilor înflorite. Tăcerea rezonantă a tablourilor lui Cristache Gheorghiu exprimă parcă ascunderea umanului în depărtarea protectoare a geamurilor fumurii. Înclinând spre impresionism, artistul foloseşte culoarea de pensulaţie în plan estompat, de perspectivă, şi culoarea în „cuţit” pentru formele dinamice, aproape

30. personificate, ale elementelor din natura. După cum ne-a declarat însuşi creatorul lucrărilor expuse, multe din acestea, prin tematică şi dimensiune, au o destinaţie spre decorarea interioarelor de instituţii. Aprecierile pe linie artistică au determinat achiziţionarea unor tablouri semnate Cristache Gheorghiu de către Galeriile „Amber Hallet” din Florida. Se poate vedea în expoziţie un grupaj de portrete, pe vârste diferite, care promit o întâlnire cu expresivitatea stărilor de spirit. Revenind la peisaje, aflăm că subiectele autohtone au fost executate în diferite perioade, repetând motivele pădurii, ale câmpului deschis, în diferite anotimpuri. Albul zăpezii, verdele ierbii dau gustul senzaţiei ingenue, cu un respect cultic pentru statornicia frumuseţii ei. Adus din suprarealism, tabloul „Metamorfoze” are o profunzime simbolică, jetul unei ploi de lumină devine sânge trecând printr-o inimă uriaşă. Privitorii sunt lăsaţi să se integreze braţelor-ramuri sau firelor delicate de iarbă, pentru a simţi că pretutindeni ei vor fi copiii unui minunat decor sincer şi mereu dăruit celor ce fiinţează în portativul lor. Folosind Internet-ul ca mijloc de comunicare, Cristache Gheorghiu a stabilit legaturi de amiciţie şi a beneficiat de invitaţii, pe care le-a onorat călătorind, nu numai peste ocean, ci şi pe bătrânul continent european, savurând forme şi culori, călăuzit întotdeauna de motto-ul său artistic: „Eu cred în perenitatea valorilor, nu în oscilaţiile de moment”. Nadia-Cella Pop, „Transilvania Expres”, 21 Decembrie 1998

31. TABLOURILE LUI CRISTACHE GHEORGHIU INVITĂ LA CĂLĂTORII IMAGINARE Pe parcursul acestei luni, cititorii Bibliotecii Judeţene „George Bariţiu” au ocazia să admire, în sala mare, expoziţia de pictură a artistului plastic Cristache Gheorghiu. Cunoscut în mediul cultural braşovean prin numeroasele evenimente expoziţionale colective şi individuale, la care a luat parte în ultimii 12 ani, artistul ne propune de această dată o privire retrospectivă asupra creaţiei sale recente. Fiind un peisagist prin excelenţă, Cristache Gheorghiu a ales pentru această expoziţie 21 de tablouri – lucrate în ulei pe pânză –, care ilustrează două din temele predilecte ale creaţiei sale: natura şi peisajul citadin. Lucrările inspirate de natura montană degajă seninătate şi puritate, dar, totodată, forţă şi deplinătate; ele relevă, prin armonia formelor şi culorilor, fascinaţia pe care fiecare peisaj în parte o exercită asupra artistului. Chiar dacă autorul nu este şi nici nu-şi propune să devină un inovator al artei peisajului, parcurgând aceleaşi căi bătătorite de marii artişti plastici ai lumii, opera sa îi pune în evidenţă talentul şi inspiraţia creatoare. În acelaşi timp, ne dezvăluie un pictor care şi-a însuşit pe deplin secretele artei plastice. Văzându-i pânzele, te transpui imediat în acel colţ de natură şi eşti pătruns de calm şi linişte sufletească.

32. Peisajele citadine au două surse de inspiraţie: Braşovul – oraş de care Cristache Gheorghiu este atras iremediabil – şi metropolele americane – cunoscute din peregrinările artistului peste Ocean. Dacă imaginea emblematica a Braşovului o reprezintă – în viziunea pictorului – Scheiul şi casele sale vechi, atunci când este vorba despre America, accentul cade pe redarea atmosferei tumultuoase de zi cu zi. În tablourile de mari dimensiuni „Chicago”, „Se lasă seara în L.A.” sau „Parc în L.A.”, privitorul simte pulsul vieţii americane, transpus pe pânză în nota personală a artistului. De altfel, în tot ceea ce pictează, Cristache Gheorghiu încearcă să fie el însuşi, nerevendicându-se din nici un curent sau şcoală de pictură. Între picturile expuse, cea intitulată „Metamorfoze” face notă discordantă, prin faptul că este realizată într-o manieră abstractă, dovedind că artistul are capacitatea să sintetizeze teme şi idei, pe care să le transpună simbolic pe pânză. Remarcat mai nou şi ca scriitor, prin cartea de călătorie „Singur printre americani”, lansată în această vară, Cristache Gheorghiu reprezintă unul dintre numele de prim rang cu care Braşovul se poate mândri. Mihaela Chicomban, „Bună Ziua Braşov”, 22 Septembrie 1999

33. DINCOLO DE LINIE ŞI CULOARE Venind din a doua jumătate a lunii Decembrie a anului trecut şi continuând până în prima parte a acestei luni, expoziţia personală (a opta în biografia artistului) deschisă de Cristache Gheorghiu la sala „ARTA” a Muzeului de Artă, este, într-un anume fel, o retro-spectivă, expoziţia „dând seama” despre devenirea în timp a artistului, despre starea actuală a creaţiei sale plastice, despre posibilele direcţii spre care artistul are disponibilităţi a se îndrepta. Întâlnim în expoziţie o masivă, aş zice şi definitorie, secţiune peisagistică, Cristache Gheorghiu fiind prin excelenţă un peisagist. Dar nu unul oarecare, nu unul convenţional şi de circumstanţă, ci unul căruia peisajul îi serveşte drept punte de comunicare cu semenii. N-am ştiinţă dacă Cristache Gheorghiu a scris vreodată poezie, dar mi-e limpede că peisajele sale sunt, de fapt, nişte poeme, cuvântului din poezia-poezie luându-i locul linia şi culoarea. Pentru că, deşi trimit prin titlu sau asemănare la o anume realitate, uşor recognoscibilă în natura care ne înconjoară, sau la o realitate de peste mări şi ţări, peisajele lui Cristache Gheorghiu sunt cu totul alt-Ceva; sunt, dacă vreţi, o „poveste” lirică despre lumea în care artistul îşi poartă paşii, din care-şi culege „imaginile” prin care doreşte a ne spune ce trăiri l-au încercat într-un anume moment şi spaţiu.

36. Grăitor pentru „demonstraţia pe care vream a o face este, bunăoară, un peisaj purtând titlul „Scheii Braşovului”. Un peisaj cumva fabulos, în care Scheiul, atât de familiar nouă, este văzut de undeva de sus, redus la „esenţa” sa, acoperişurile cărămizii spre roşu ale casele fiind asemeni unor „pălăriuţe” de… ciuperci, din „umbra” cărora aşteptăm să se ivească, din clipă în clipă, Alba ca Zăpada şi cei şapte… Peisaje, dar de altă factură, sunt şi „reportajele” plastice, aduse de artist din universul american. Emblematice pentru marile aglomerări urbane definibile prin zgârie-nori, lucrări ca „Downtown”, „New York”, etc., sunt americane doar în substanţa lor, ele fiind, mă repet, alt-Ceva. Un alt-Ceva ce poartă amprenta sufletească a artistului care ne povesteşte ce a simţit în faţa „Lumii Noi”, pe care a avut şansa s-o vadă nemijlocit. Într-un anume fel, artistul se înstăpâneşte sentimental pe lumea pe care o vede. Culorile, linia, compoziţia acestor lucrări sunt, când calme, armonios articulate, când agitate, contrapunctic construite, culoarea însemnând, înainte de toate, atitudine.

37. În fine, o secţiune de mai mică întindere a expoziţiei la care ne referim cuprinde portrete. Fiecare portret este un „pariu” al artistului cu sine, o încercare de a surprinde „aerul” specific fiecărui personaj. N-aş zice că forţez prea mult nota, dacă spun că portretele artistului sunt tot „peisaje”, nişte metafore plastice. Lucrările expuse sunt în totalitate uleiuri, tehnică pe care artistul o stăpâneşte cu mult meşteşug şi dezinvoltură. Fiind totodată un perfecţionist, mereu cu o undă de nemulţumire faţă de „ceea ce a ieşit”, mereu în căutarea cuvântului ce exprimă Adevărul, cum ar spune poetul, artistul îşi lasă mereu drumuri deschise, care refuză manierismul şi auto-pastişa, care ştie ce vrea şi care încearcă să ne spună cât mai mult din ceea ce simte. În arta plastică braşoveană a zilelor noastre, Cristache Gheorghiu este, fără îndoială, o „voce” inconfundabilă, gen Marin Sorescu în poezie. Ioan Popa – „Gazeta de Transilvania”, 7 Ianuarie 1999

38. VITALITATEA ŞI LIMBAJUL PEISAJELOR ÎN EXPOZIŢIA LUI CRISTACHE GHEORGHIU Artistul Cristache Gheorghiu îşi expune o serie de tablouri în expoziţia găzduită de Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Bariţiu”... Geografia nu are prea mare importanţă atunci când artistul se lasă influenţat de emoţii, căci migala sa în pensulaţie este subordonată bucuriei de a privi şi picta. Mirajul naturii este un dar pentru cei înzestraţi a-l comunica prin formă, culoare, cuvânt, într-o suită de ipostaze ale frumosului. Am spus şi cuvânt, pentru că de curând pictorul a devenit şi scriitor, lansându-şi în acelaşi „templu al literelor”, cartea „Singur printre americani”. Complementară impresiilor orânduite plastic, autorul ne derulează prin alte mijloace – cuvintele – un conglomerat de senzaţii, observaţii, analize ale unei solitudini printre acei oameni care sunt oarecum altfel decât noi, cei din spaţiul carpatin. ...Participant la 11 expoziţii personale şi de grup, întreprinzând călătorii de studii în Rusia, Franţa, SUA, prezent pe Internet, artistul a strâns imagini şi idei, a cunoscut artişti şi oameni obişnuiţi şi, mai ales, a descoperit satisfacţia imensă de a gusta cu savoare din basmele naturii şi ale omului, iar apoi să le transmită, pe diverse făgaşe, din nou spre oameni. Astfel, are credinţa că s-a împlinit şi va contribui la sublinierea binelui şi frumosului, ce trebuie păstrate ca o zestre şi ca un paşaport spre viitor. Nadia-Cella Pop, „Transilvania Expres”, 6 Septembrie 1999

39. CRISTACHE GHEORGHIU NE PROPUNE PEISAJE AMERICANE Cititorilor revistei „Ecran Magazin” le este cu siguranţă cunoscut numele pictorului Cristache Gheorghiu. Domnia sa a semnat în revista noastră serialul „Singur printre americani”, rodul unei lungi călătorii de documentare întreprinsă de autor în SUA, în vara anului trecut. Şi iată că autorul serialului a găsit de cuviinţă să-şi fructifice şi altfel impresiile de călătorie în ţara tuturor posibilităţilor. Între 1 februarie şi 1 martie, Galeria de artă de pe strada N. Bălcescu găzduieşte expoziţia cu picturile lui Cristache Gheorghiu, care dezvăluie cu acest prilej o altă latură a personalităţii sale creatoare. Peisajele zugrăvite cu măiestrie poartă vizitatorul expoziţiei în lumea mirifică a ţării de dincolo de ocean, înfăţişând privitorului imagini specifice ale metropolelor americane. Lucrările sunt de dimensiuni mari, ele fiind foarte potrivite pentru a decora birouri, holuri, sau încăperi din sediile firmelor sau din locuinţele cu spaţii generoase, care se construiesc azi. M. Dan, „Ecran Magazin”, 2 Martie 1997

42. DIN CARTEA DE IMPRESII „Metamorfoză” – o inimă care dă «durere» pământului şi «iubire» cerului. Superb! ss indescifrabil, Decembrie 1998 De la expoziţia domnului C. Gheorghiu duc cu mine bucuria de a fi vizionat lucrări pe placul meu, care mi-au luminat şi încălzit sufletul şi inima. Coloritul dulce pastel propagă o linişte veselă de încântare. Felicitări şi mulţumiri creatorului pentru această dăruire neîntrecută... ss indescifrabil, 10 februarie 1997 Peisajele sub penelul maestrului C. Gheorghiu aduc misterul, prospeţimea şi farmecul naturii în inimile vizitatorului. Portretele, fiecare în parte, marchează o anume stare sufletească... Expoziţia este o reuşită deplină! Felicitări! I. Gliga, 7 Februarie 1997

43. Expoziţia personală de pictură a colegului nostru Cristache Gheorghiu este de un înalt simţ artistic ce demonstrează un puternic talent în tot ce face în domeniul picturii... Peisajele din America te impresionează prin puterea de convingere. Coloritul se adaptează perfect şi armonios, transmiţând emoţia artistului spectatorului. Peisajele rustice sunt de o fineţe coloristică deosebită. Au o vibraţie plină de emoţie, care, prin patina coloritului, te plimbă prin pădurile şi poienile noastre pline de farmec. Portretele sunt de o calitate artistică superioară, deoarece redau cu fidelitate caracterul şi personalitatea fiecărei persoane. O expoziţie reuşită, plină de farmec şi poezie, de un înalt nivel artistic... G. Dumitriu, 10 Februarie 1997 Florile – o uşă deschisă, ce lasă să iasă luminile calde ale sufletului. „Spre Bucegi” – un peisaj ce te invită la veselă drumeţie, îţi creează poftă de viaţă. „Metemorfoză” – imagine poetic dureroasă a realităţii. Toate peisajele – nu numai rezultat, ci şi sursă de energie creatoare. A.A., 30 Decembrie 1998

44. Expoziţia de pictură mi-a produs o reală emoţie şi un sentiment de linişte interioară. ss indescifrabil, Decembrie 1998 O mare bucurie îţi oferă expoziţia pe care Dl. Gheorghiu o prezintă… Te face să visezi o lume pe care ţi-o doreşti… O tehnică foarte bună… Lucrări care nu pot fi confundate… Armonia coloristică te face să pătrunzi în sufletul pictorului, care priveşte cu mult optimism… ss indescifrabil, 2 Ianuarie 1999 Plăcut surprins, am constatat în tablourile expuse un artist cu simt coloristic rafinat, un maestru al compoziţiei, un portretist talentat şi sensibil… Prof. Sassu Ducşoara, 14 Februarie 1997

45. O extraordinară combinaţie de culori şi tonuri. Frumuseţea naturii, a peisajului, este original redată pe pânză. Luminile oraşului, de asemeni. Norii, cerul, verdele copacilor, al munţilor, prind o nouă viaţă. Portretele de asemeni, parcă-ţi vorbesc şi te privesc. Toată pictura în general, îţi transmite un fior misterios. Este nemaipomenit! ss. indescifrabil, 2 Ianuarie 1999 De la prima privire observ o explozie de culoare ce denotă atâta sensibilitate, dăruire, ce îţi pătrunde în suflet şi îţi va rămâne mereu acolo, pentru a-ţi aminti că totuşi există mult talent… Gabriela, Ianuarie 1999 Mă bucur că am intrat la expoziţia dumneavoastră. A fost un moment de linişte şi odihnă pentru minte şi suflet. Anca Barbu, Ianuarie 1999

48. I'm impressed by the view on New York, LA and Chicago – a special sort of expressionism. ss indecipherable, January 1999 I enjoyed the artist's use of light… Clare Rothwell, Johanesburg, RSA, January 1999 Your paintings suggest open air and happiness. I love the positive outlook of the peace filling settings. The use of colour suggests life… Mattew Lund, Utah, USA, January 1999 I love your paintings. Good luck with your work, and I look forward to hearing about you again. Hickok, Utah, USA, January, 1998

49. It has been a pleasure getting to know you. You have a great talent for painting and God has blessed you with many other talents as well. I wish you success in everything you do, and maybe we'll be able to meet again sometime down the road. Brant Stewart, Henderson, NV, USA, 26 January, 2001 I've really enjoyed visiting with you… I have a lot to learn about this great art. But I wish you luck at the exciting time as you've opened your art gallery… Brando Ripplinger, Brigham, Ut, USA, 26 January 2001

50. EXCERPTS FROM FINE ART REPORTS "Cristache Gheorghiu is pre-eminently a landscape painter. Not just an occasional or circumstantial one, but one to whom landscape is a way of communicating with other people. I do not know if Cristache Gheorghiu ever wrote poetry, but it is clear that his landscapes are, in fact, a sort of poems, the poetic word having being replaced with lines and colours..." "His landscape is a lyrical tale about the world in which the artist lives, from which he picks up the images through which he wants to tell us about his inner feelings at a certain moment and place. For example, a landscape named "Scheii Brasovului" (a district of the town) is a landscape somehow fabulous. This area, so familiar to us, the Romanians, is seen from high up and is reduced to its essence. The red-coloured roofs of the houses appear as "small caps", or mushrooms, in the shadow of which we expect to see Snow-White and the Seven Dwarfs!" "Landscapes, but of another style, are the suggestive "reportage" brought by the artist from America. Works bearing names as "Sacramento", "Downtown", "New York", "Los Angeles", "Chicago" etc., are emblematic for large urban agglomerations characterised by skyscrapers. Such works are American only in their topic, being somewhat different. This is something different, that bears the artist's spiritual mark,