Revoluţia franceză

1. Revoluţia franceză

2. Revoluţia franceză Revoluția franceză (1789-1799) a fost un eveniment major al epocii moderne, care a dus la răsturnarea Vechiului Regim și la instaurarea unei noi ordini politice și sociale în Franța. Franța a experimentat toate sistemele de guvernare trecând succesiv de la monarhia absolută, bazată pe principiul de drept divin, la monarhia constituțională, după model britanic, în care domină principiul „regele domnește, dar nu guvernează”, apoi la republică. Aceasta avea la bază, în teorie, libertatea și egalitatea tuturor cetățenilor. Revoluția franceză este evenimentul care a marcat totodată în istoria Franței, trecerea la epoca modernă. Perioada revoluționară începe în 1789, cu reunirea Adunării Stărilor Generale și căderea Bastiliei, și se termină în 1799, cu lovitura de stat din 18 Brumar a lui Napoleon Bonaparte. Ideile liberale și naționale propovăduite de Revoluția franceză s-au răspândit în toată Europa, având ca efect intensificarea luptei națiunilor asuprite împotriva dominației străine. Revoluția franceză completează șirul marilor revoluții ale epocii moderne, fiind precedată de Revoluția engleză și Revoluția americană. Totodată, ea a rămas cel mai popular model de insurecție până la Revoluția Rusă din 1917.

3. OriginileRevoluțieiVechiulRegim Vechiul Regim (francezăl’Ancien Régime) este o expresie folosită pentru a desemna sistemul francez de guvernare, legile și instituțiile care au precedat revoluția de la 1789. Acesta se sprijinea pe cele trei ordine (stări): starea I – clerul; starea a II-a – nobilimea; starea III-a burghezia, țărănimea și păturile orășenești sărace. Primele două stări erau privilegiate, în timp ce starea III-a reprezenta 98% din populația franceză. Monarhia franceză era o monarhie absolută, nu una despotică, adică nu acționa în manieră arbitrară și ilegală. Regele era împiedicat de legile și cutumele regatului său și existau multe organisme independente, cum era Adunarea Clerului, care aveau drepturi și privilegii în care regele nu putea interveni, întrucât erau garantate de lege. Regele emitea legi după consultarea consilierilor săi, deși nu era obligat să le accepte opinia. Parlamentele provinciale și stările locale limitau, de asemenea, puterea regală. Regele era reprezentat în teritoriu de intendenți de poliție, justiție și finanțe în cele 34 de circumscripții ale Franței. Ei supervizau perceperea impozitelor, legea și ordinea și răspundeau de lucrările publice, comunicații, comerț și industrie. Monarhia franceză nu primea niciodată destui bani din impozite pentru a-și acoperi cheltuielile, așa încât, pe timp de război, când cheltuielile statului creșteau foarte mult, recurgea la împrumuturi cu dobânzi uriașe. În consecință, plata dobânzilor la datorii a devenit în secolul al XVIII-lea o componentă tot mai mare din bugetul statului. Metoda de colectare a impozitelor directe prin sutele de slujbași aducea adesea prejudicii statului,deoarece,uneori aceștia foloseau banii în scopuri personale. Cheltuielile curții de la Versailles au atins cote îngrijorătoare. De pildă, regina Maria Antoaneta, fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei și soția regelui Ludovic al XVI-lea, a acumulat datorii de o jumătate de milion de livre la jocuri de noroc, primind porecla din partea cumnatului ei, contele de Provence, Madame Déficit. Aproape toată lumea o detesta pentru frivolitatea și aroganța sa.

4. Iluminismul Iluminismul a reprezentat o mișcare ideologică și culturală, care s-a manifestat pe parcursul secolului XVIII, al cărui scop a fost să pună rațiunea în centrul tuturor lucrurilor și să ,,lumineze” națiunea prin educație și cultură. Iluminiștii erau mai mult scriitori decât filosofi, ca Voltaire, Montesquieu și Rousseau. Voltaire era de orientare iluministă conservatoare. A avut o operă extrem de vastă. Scrierile sale sunt îndreptate împotriva inechităților sociale, superstițiilor, intoleranței religioase. A criticat Vechiul Regim și Biserica militând pentru libertatea cuvântului, a gândirii și egalitatea tuturor oamenilor în fața legii. Considera că relele societății pot fi îndreptate prin alianța între monarhi și filosofi. Voltaire este teoreticianul despotismului luminat. Montesquieu era de orientare iluministă moderată. A creat o operă importantă. În 1721 a publicat ,,Scrisorile persane” în care prezintă călătoria a doi persani prin Europa și care critică realitățile continentului nostru și anume: intoleranța religioasă, instituțiile culturale și de stat, inclusiv monarhia absolută. În cartea ,,Spiritul legilor” teoretizează principiul separării puterilor în stat. Considera monarhia constituțională forma de guvernare cea mai eficientă, deoarece puterea executivă, legislativă și judecătorească erau independente una față de cealaltă. Jean-Jacques Rousseau era de orientare iluministă radicală. Lucrările sale, ,,Discurs asupra inegalității de avere” și ,,Contractul social”, exprimă aspirațiile micii burghezii din care făcea parte. Considera sursa inegalității și a relelor în societate ca fiind proprietatea privată, de aceea ea trebuia limitată. De asemenea, milita pentru participarea tuturor cetățenilor la viața politică, statul trebuia organizat pentru a asigura suveranitatea poporului. Denis Diderot și d’Alembert au publicat ,,Enciclopedia” în 35 de volume, "Enciclopedia" conține ideile revoluționare ale iluminismului: lupta pentru progres, libertate și toleranță, egalitatea între oameni și între popoare. Forma ideologică a iluminismului, prin critică la adresa Vechiului Regim, a pregătit, pe plan ideologic, marile răsturnări cauzate de Revoluția franceză.

6. Societatea franceză În secolul XVIII, societatea franceză era împărțită în ordine sau stări. Clerul forma prima stare, nobilimea, starea a doua, iar starea a treia cuprindea restul populației, formată din burghezie, țărani și muncitori urbani. Prima stare Existau circa 130.000 de clerici, din care 60.000 erau membri ai ordinelor monahale. Cei 70.000 de clerici seculari lucrau în parohii. Se obișnuia ca cei mai tineri fii ai marilor nobili să urmeze cariera bisericească, pentru a se putea îmbogăți. Mulți episcopi dețineau mai multe episcopate și nu erau văzuți niciodată slujind în vreuna dintre ele. Acest lucru a provocat mari scandaluri și biserica a fost percepută de populație ca o instituție coruptă. Biserica Catolică era cel mai mare proprietar funciar în Franța. Clerul beneficia de pe urma perceperii dijmei și era scutit de plata impozitelor. Preoții ocupau o importantă poziție în stat, se ocupau de săraci, spitale și școli și țineau registrele de stare civilă, notând în registrele parohiale nașterile, căsătoriile și decesele

7. Starea a doua Starea a doua era cea mai puternică. Numărul nobililor varia între 110.000 până la 350.000 – adică 0,5% până la 1,5% din populație. Cei mai puternici erau cei 4.000 de nobili de curte, categorie limitată la cei a căror ascendență nobiliară data de dinainte de 1400 și care își permiteau costul vieții de la Versailles. Următoarea ca importanță practică era nobilimea de robă, nobili care lucrau în administrație și justiție, în special magistrații din parlamente. Restul nobilimii, care constituiau majoritatea clasei nobiliare, trăia la țară. Principala sursă de venit a nobilimii era pământul, deținând ¼ până la 1/3 din acesta precum și între 15%-25% din venitul Bisericii, întrucât toți episcopii erau nobili. Toate funcțiile înalte erau ocupate de nobilime. De asemenea, se bucurau de numeroase privilegii, fiind judecați de tribunale speciale, scutiți de serviciul militar, de munca la întreținerea drumurilor, aveau drepturi exclusive la vânătoare și pescuit, drept de monopol asupra morilor, cuptoarelor de pâine și teascuri, beneficiau și de scutiri de impozite. În general nobilimea era ostilă schimbării și se cramponau de privilegiile lor ca fiind singurele care îi distingeau de oamenii de rând. Totuși nobilimea nu era o castă închisă ci o elită deschisă, acceptând deseori alianța cu burghezia, dacă acest lucru ducea la întărirea puterii sale economice. De altfel, puteai deveni nobil fie prin favoarea acordată direct de rege, fie cumpărând anumite slujbe. Deși nobili își puteau pierde titlul de noblețe dacă desfășurau activități economice specifice oamenilor de rând, cum erau comerțul sau munca manuală, unii dintre ei s-au implicat în metalurgie, minerit sau sistemul bancar.

8. Starea a treia În fruntea stării a treia se afla burghezia care reprezenta un grup social eterogen care nu aveau titluri nobiliare și nu erau nici țărani, nici muncitori urbani. Cei mai bogați din categoria burgheziei erau negustori ale căror venituri din activitățile comerciale au sporit în numai un secol la 440% mai bogați. Alți burghezi erau bancheri, latifundiari, liber-profesioniști (medici, scriitori, avocați), funcționari publici. În total, existau circa 2,3 milioane de burghezi, circa 8% din totalul populației. A doua componentă a stării a treia, de departe cea mai numeroasă, era țărănimea. Circa 85% din populația Franței trăia în mediul rural și majoritatea o formau țăranii. Estimările suprafeței de teren pe care o dețineau variază între 25 – 45% din total. Exista un mic strat (circa 600.000) de mari fermieri, care cultivau pentru a vinde, angajau alți țărani cu ziua și dădeau bani cu împrumut. Mai numeroși erau les laboureurs, țăranii care cultivau pentru propriul consum și care, în anii buni, obțineau și un mic surplus. Aceste două componente ale țărănimii au dus-o relativ bine în tot secolul XVIII până în anii 1770. Celelalte două părți ale țărănimii erau țăranii dijmași, lipsiți de capital și care dădeau jumătate de recoltă proprietarilor pământului, și țăranii lipsiți de pământ care nu dețineau decât casele și grădinile. Țăranul sărac nu avea nici o speranță în a trăi mai bine și trăia în nesiguranță deoarece vremea rea sau boala îl puteau aduce în rândul vagabonzilor, care trăiau din cerșit, furt și slujbe ocazionale. Toți țăranii erau obligați să plătească dijma bisericii, impozite statului (la taille, la vingtieme, la capitation și la gabelle) și obligațiile feudale seniorului lor (la corvee, le champart – părți din recoltă -, lods et ventes – o taxă plătită seniorului când bunurile își schimbau proprietarul). Situația țăranilor diferă de la o provincie la alta. De pildă, țăranii din Midi nu plăteau deloc dări, în schimb cei din Bretania și Burgundia aveau dările cele mai mari. Povara cea mai grea pentru țărani erau arenzile. Acestea au crescut accentuat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ca urmare a creșterii populației de la 22,4 milioane în 1705 la 27,9 milioane în 1790. Ce-a de-a treia componentă a stării a treia o formau muncitorii urbani. Majoritatea muncitorilor de la oraș trăiau în locuințe aglomerate și insalubre. Ei erau necalificați și săraci. Meșteșugarii erau organizați în bresle. Orele de muncă erau multe – 16 ore pe zi, 6 zile pe săptămână. Nivelul de trai al salariaților scăzuse lent deoarece prețurile urcaseră în medie cu 65% în timp ce salariile numai cu 22%. Nu prea exista producție pe scară mare: numărul mediu de oameni într-un atelier din Paris în 1789 era de 16. Maiștrii și lucrătorii munceau și trăiau împreună și erau afectați de creșterea prețului pâinii deoarece ea constituia ¾ din hrana zilnică.

9. CauzeleRevoluției În ciuda transformărilor economice ce au dus la dezvoltarea comerțului și industriei, organizarea societății franceze era anacronic divizată în trei stări: nobilimea, clerul și "a treia stare" (restul populației). Având un nivel de trai din ce în ce mai apropiat de cel al nobilimii, burghezia, educată în spiritul filozofiei iluministe și având exemplul recent al Revoluției americane, ar fi dorit să-și asume o parte din responsabilitatea politică. Statul și populația trecea printr-o gravă criză economică și financiară. Criza financiară a fost determinată și de faptul că, în intervalul 1740 și 1783 Franța a fost implicată în trei războaie: mai întâi războiul pentru succesiunea austriacă (1740-1748), apoi în războiul de 7 ani (1756-1763) și, în sfârșit, războiul american pentru independență (1778-1783). Tentativele de reformă ale sistemului financiar francez au eșuat. Nu doar statul era în pragul falimentului ci și populația. Anii premergători izbucnirii revoluției, sunt anii cu producții slabe ceea ce duseseră pe mulți la ruină. În consecință, din cauza datoriilor mari, statul menținea un nivel ridicat de impozite și taxe. În 1788, mai mult de 80% din dările strânse au fost absorbite de plata datoriilor statului. Nobilimea și clerul fiind exceptate de plata impozitelor, numeroase cereri au denunțat mărimea și injustețea acestor impozite.

12. Desfășurarea Revoluției (1789-1799)Revoluția moderată (1789-1793)Convocarea Adunării Stărilor Generale În fața cererilor nobilimii și a provinciilor, regele Ludovic XVI convoacă Adunarea Stărilor Generale pentru mai 1789, lucru ce nu se mai întâmplase din 1614. Perspectiva acestei Adunării a reaprins conflictul de interese dintre nobilime și a treia stare (burghezia). Primele două stări nu reprezentau la un loc decât 2% din populație, iar burghezia deținea o parte tot mai importantă din bogăția țării. După modelul din 1614, fiecare stare ar fi trebuit să fie reprezentată de un număr egal de deputați. A treia stare a cerut dublă reprezentare, obținând un număr mai mare de reprezentanți decât celelalte două. Adunarea Stărilor Generale La 5 mai1789, în mijlocul a numeroase festivități, respectând strict eticheta de la 1614, Adunarea Stărilor Generale se deschidea în palatul regal de la Versailles. Regele a dorit să impună votul colectiv, astfel încât majoritatea avută de a treia stare să devină inutilă, votul acestei stări ar fi cântărit exact la fel ca și cel al fiecăreia dintre celelalte două stări. În loc de discutarea impozitelor, principala preocupare a Adunării a fost organizarea legislaturii, în discuții separate. La 17 iunie, în urma eșecului tentativelor de reconciliere între stări, reprezentanții celei de-a treia stări s-au declarat ca fiind Adunare Națională, fără ordine, ci a poporului. Celelalte două ordine au fost invitate să adere, dar noua adunare și-a exprimat clar intenția de a se ocupa de națiune, cu sau fără ele. Începutul Adunării Constituante Noua adunare s-a ocupat imediat de finanțe și de nevoile poporului. Deși, cu scopul de a anula hotărârile adunării, regele a încercat să împiedice reunirea acesteia, Adunarea și-a mutat deliberările în sala de tenis, unde deputații, la 20 iunie, au depus jurământul de a nu se despărți până când nu vor oferi Franței o constituție. Două zile mai târziu, împiedicată fiindu-le intrarea în sala de tenis, Adunarea s-a reunit la biserica Saint-Louis, unde o parte a clerului i s-a alăturat. La 23 iunie, regele a ordonat dispersarea Adunării Stărilor Generale. Majoritatea nobilimii și clerului s-a supus ordinului, deputații celei de-a treia stări au rămas fideli jurământului de a realiza o constituție. Regele a înconjurat cu trupe Parisul și Versailles, dar Adunarea primea numeroase mesaje de sprijin din partea populației din Paris. La 9 iulie, reconstituindu-se ca Adunare Constituantă națională, aceasta cerea regelui respectuos, dar ferm, retragerea trupelor, inclusiv celor străine. Regele a refuzat cererea și a oferit Adunării posibilitatea de a se deplasa în afara Parisului, pentru a o priva astfel de sprijinul parizienilor. La 11 iulie, regele, acționând sub influența nobililor conservatori, și-a schimbat miniștrii. Știrea a fost anunțată în Paris la 12 iulie, fiind interpretată ca o lovitură de stat a conservatorilor și a reprezentat începutul unei perioade insurecționale în Paris. În acest timp, Adunarea se afla într-o sesiune continuă pentru a nu-și pierde din nou spațiul de reuniune.

13. Căderea Bastiliei Incendierea Bastiliei, 14 iulie 1789 Ziua națională a Franței, 14 iulie, comemorează căderea, în 1789, a închisorii Bastilia. Cu toate ca în închisoare nu se găseau decât 7 prizonieri, Bastilia a devenit simbolul a tot ceea ce fusese detestabil în vechiul regim. În dimineața de 15 iulie, regele a realizat înfrângerea în fața insurecției cetățenilor parizieni și a dat ordin de retragere a trupelor fidele lui și a revenit asupra schimbărilor guvernamentale făcute în urmă cu câteva zile. În Paris, a fost stabilit un nou primar, într-o nouă structură, numită "comună" și s-a înființat o armată populară, "Garda Națională". Revoluția s-a răspândit în țară după modelul parizian, populația organizându-se în municipalități cu scop de auto-guvernare și au înființat corpuri ale Gărzii Naționale, ignorând autoritatea regală. La 27 iulie, într-un gest de aparentă reconciliere, regele a acceptat o cocardă tricoloră, intrând în Primăria Parisului. În ciuda acestui gest simbolic, nobilii au început să părăsească țara, începând să pregătească un război civil și agitând o coaliție europeană împotriva Franței revoluționare. Abolirea Vechiului Regim La 4 august, Adunarea Națională a abolit feudalismul, ștergând privilegiile nobililor și clerului, anulând ordinele, precum si drepturile speciale ale orașelor și provinciilor. Din noua societate era exclus privilegiul, forma veche de libertăți, astfel că egalitatea juridică devenea regula și cadrul pentru noua libertate. Adunarea a înlocuit provinciile istorice cu 83 de departamente, administrate uniform și aproximativ egale între ele, în teritoriu și populație. Are loc clarificarea facțiunilor din cadrul adunării. Aripa dreaptă reprezenta opoziția față de revoluție. "Monarhiștii democrați" și-ar fi dorit instalarea unui regim asemănător celui britanic. "Partidul național" reprezenta, în principal, burghezia. Pentru un timp, a existat un consens între centrul și stânga politică. La 26 august, Adunarea a publicat Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, în care idealurile revoluționare sunt rezumate în formularea "Libertate, Egalitate, Fraternitate". În ceea ce privește forma de organizare, partidele populare au impus un model legislativ unicameral. Regele păstra un drept de blocare prin veto. Între timp, o mulțime de parizieni, în principal femei, mărșăluind spre Versailles, la 5 octombrie, a reușit să îl aducă pe rege înapoi în Paris, separându-l de eforturile regaliștilor de a bloca noua ordine. Constituția civilă a clerului Pentru a rezolva criza financiară, cât și datorită ideologiei anti-creștine a revoluționarilor francezi, la sfârșitul anului 1789 și începutul lui 1790 au fost emise o serie de legi, prin care au fost confiscate averile Bisericii Catolice. Deputatul Talleyrand propune ideea de a se confisca bunurile clerului (și nu de a le naționaliza, întrucât nicio indemnizație n-a fost vărsată în schimb.)[1]. Astfel, la 2 noiembrie1789, Adunarea Națională Constituantă decise că toate bunurile clerului vor fi «puse la dispoziția Națiunii». Aceste bunuri vor fi, de acum înainte, bunuri naționale, destinate să fie vândute, prin licitație, pentru a umple casieriile statului, creându-se asignatele. Constituția civilă a clerului a fost adoptată la 12 iulie1790 și ratificată de rege în același an, la 26 decembrie. Ea prevedea transformarea membrilor clerului în funcționari și interzicea ordinele monastice. Victorie a forțelor celor mai ostile Bisericii, legea va transforma în adversari ai revoluției acei preoți care contribuiseră la succesul ei. Textul legii prevedea, printre altele, ca alegerea în funcțiile clericale să se facă de către toți cetățenii, indiferent de apartenența lor religioasă. Mai mult, la 27 noiembrie, Adunarea decretează că toți preoții sunt obligați să depună jurământ de fidelitate față de națiune, lege și rege, sub amenințarea cu destituirea. Aproximativ 45% dintre preoți -refractarii- au refuzat să presteze jurământul, pe care îl considerau drept o schismă față de Roma.

14. Monarhia constituțională Veritabila ruptură între popor și familia regală s-a produs în timpul tentativei de a fugi în străinătate. Membrii familiei regale au fost opriți la Varennes, în 21 iunie1791. Deja discreditat de vizibila sa ostilitate față de Revoluție, Ludovic XVI-lea este readus la Paris, în 25 iunie, și este suspendat. În septembrie, în fața dezordinilor în creștere și a ostilității vechilor monarhii europene, majoritatea moderată din Adunarea Constituantă decide să-l reinstaleze pe Ludovic XVI pe tron, în speranța de a frâna radicalismul Revoluției și de a împiedica o intervenție străină. Regele a acceptat sa contrasemneze noua constituție, care transforma Franța într-o monarhie constituțională. El era nevoit să partajeze puterea cu Adunarea Legislativă (ce succeda Adunarea Constituantă), păstrându-și dreptul de veto și cel de alegere a miniștrilor. În Adunarea legislativă, s-au constituit facțiunile: monarhiști; republicani liberali (girondini); republicani radicali (iacobini). Căderea monarhiei și Comuna din Paris Uniți provizoriu de convingerile lor republicane, girondinii și iacobinii au votat împreună mai multe texte importante, cum ar fi obligația emigranților de a se întoarce până la sfârșitul anului 1791 și condamnarea la închisoare sau deportare pentru clerul refractar. Veto-ul emis de Ludovic XVI-lea împotriva acestor legi a suscitat o criză ce a acordat girondinilor accesul la putere, în martie 1792. Din motive diferite, regele, monarhiștii și girondinii își doreau război cu puterile ostile. Regele considera că înfrângerea ar putea să-i consolideze puterea. Girondinii doreau să canalizeze elanul revoluționar înspre exteriorul Franței. Războaiele revoluționare încep odată cu declarația de război din 20 aprilie1792, adresată Austriei, de partea căreia se va alătura și Prusia, după câteva săptămâni. Creată în Paris în iulie 1789 și instalată la Primăria orașului după căderea Bastiliei, Comuna a devenit insurecțională în 10 august1792, pe fondul înfrângerilor suferite pe front și a amenințărilor primite din partea străinilor, ce au determinat creșterea fervorii naționale și a nemulțumirilor față de familia regală. O manifestație a luat cu asalt Palatul Tuileries și regele a fost arestat, sub suspiciunea de trădare. La începutul lui septembrie 1792, panicat în fața înaintării armatelor inamice și de rumorile referitoare la un complot contra-revoluționar, poporul înarmat a masacrat mai mult de o mie de regaliști, preoți refractari și deținuți de drept comun în închisorile din Paris și din alte orașe din provincie. Masacrul, permis de unii lideri iacobini, marchează prima derivă a Revoluției. Iacobinii, sub conducerea avocatului Georges Danton, dominau Comuna și și-au mărit influența în Adunarea Legislativă. Aceasta decide convocarea alegerilor cu sufragiu universal masculin, destinat să reunească o nouă convenție constituțională.