Download
1 / 23
E N D
Ernest Hemingway Bătrânul și marea
Această nuvelă a fost considerată de unii critici un scurt roman,ultima operă cu adevărat importantă a lui Hemingway. Aceasta reprezintă încununarea creației scriitorului atât prin sensurile ei profund umane, cât și prin măreția sobră a mijloacelor expresive.
Bătrânul Santiago,pescar sărac dintr-un sat de pe Coasta Cubei, se pregătește să iasă din nou în larg,la pescuit,după aproape trei luni de trudă zadarnică. Astfel, cititorul este introdus direct în subiect:”Singur într-o barcă pescuia bătrânul pe Golf-Stream și trecuseră optzeci și patru de zile fără să-i cadă vreun pește.”
În primele patruzeci de zile îi ținuse tovărășie un băiat. Dar când s-a împlinit sorocul acesta și pește tot n-a prins, părinții i-au spus băiatului, fără doar și poate, că bătrânul e un salao, adică un om ocolit de noroc nici că se mai află și, la porunca lor, bătrânul a trecut pe altă barcă și din prima săptămână a prins trei pești mari. ”
În cea de-a optzeci și cincea zi se prinde în undița bătrânului un marlin, un uriaș pește-spadă.
Două zile și două nopți durează lupta îndârjită dintre om și pește, care trage barca după el în larg.
În sfârșit, răpus, marlinul este prea mare ca să poată fi ridicat la bord și Santiago îl leagă de barcă, lăsându-l în apă.
Pe drumul de întoarcere rechinii îl devorează, cu toată împotrivirea disperată a bătrânului, care revine la țărm epuizat și aducând cu el doar scheletul peștelui.
Această povestire, aparent simplă, reprezintă, în realitate, o adevărată parabolă a condiției umane, a invincibilității omului. Fiind pescar, Santiago nu exercita o profesie oarecare, ci îndeplinește un destin, un dat tot atât de inevitabil ca și acela de a fi om: ”Poate că n-ar fi trebuit să fiu pescar! Îl străfulgeră un gând. Dar pentru asta am fost și făcut .”
Lupta cu peștele simbolizează bătălia omului cu existența, încordare surdă ( ca atunci când bătrânul strânge în mâinile rănite frânghia de care trage din răsputeri uriașul venit din adâncuri ),înfruntare pe față (ca la uciderea marlinului sau la lupta cu rechinii ), iar rarele momente de destindere înseamnă mai ales efort cotidian, bucuria victoriei și măreția înfrângerii.
Impulsul îl constituie câștigarea traiului de zi cu zi, dar lupta ajunge să semnifice, dincolo de satisfacerea necesităților materiale , dorința omului de a-și afirma propria valoare, ca justificare a existenței: “Nu mi-am închipuit că e atât de mare ! Am să-l ucid totuși-adăugă el. În toată măreția lui! –totuși e nedrept-gândi bătrânul. Dar am să-i arăt ce poate face și câte îndură un om. I-am spus băiatului că sunt un bătrân cum nu mai e altul-își zise el. Acum a venit vremea să i-o dovedesc.Că i-o dovedise de mii de ori ,nu însemna nimic. Acum i-o dovedea iarăși.”
Dar bucuria afirmării, a triumfului este repede urmată de pierderea a ceea ce a fost dobândit cu trudă și suferință: “ Era preafrumosca să dăinuie”- este gândul bătrânului la atacul rechinului. Iar când își pune singur întrebarea: ”Și ce te-a înfrânt?”, răspunsul este : ”Nimic. Am ieșit prea mult în larg!“, pescarul apărând astfel înscris într-un mit al îndrăznelii și semeției omului, care începe cu Icar, prăbușit fiindcă se apropiase prea mult de soare.
Ca și la eroii tragediilor antice, măreția bătrânului constă în asumarea curjoasă a eșecului, în depășirea lui prin păstrarea demnității umane: “ Dar omul nu-i făcut să fie înfrânt. Un om poate fi nimicit, dar nu înfrânt”- sunt cuvintele-cheie care exprimă sensul și mesajul cărții și al întregii creații a lui Hemingway .
Simbolul scheletului uriaș cu care pescarul se întoarce acasă se opune simbolului maimuței albe din Comedia Modernă a lui Glasworthy. Dacă aceasta din urmă semnifică blazarea unei lumi superficiale, care gustă fără efort miezul fructului (adică plăcerile ușoare ale vieții) și îi aruncă nepăsătoare coaja, scheletul peștelui simbolizează în mod esențializat victoria morală a eroului, satisfacția pe care i-o dă nu câștigul în sine, ci conștiința faptului că și-a învins propriile slăbiciuni, limite.Forța și măreția omului constau în faptul că, pierzând o bătălie , nu se lasă înfrânt, ci se pregătește de alta.
Bătrânul și marea se încheie cu planurile de viitor pe care și le fac Santiago și băiatul. Descurajarea de moment a bătrânului face treptat loc unui optimism exprimat prin proiecte concrete , aparent mărunte, dar care,prin însuși acest fapt, dau senzația revenirii la viață: “În sfârșit, bătrânul se trezi. -Nu te da jos! Îi spuse băiatul.Bea asta! -M-au înfrânt, Manolin! Începu el. M-au înfrânt! -(...)Acum o să pescuim iarăși împreună. -Nu. Eu n-am noroc. Nu mai am noroc! -La naiba cu norocul ăsta! Zise băiatul. Norocul o să-l aduc eu!”
Demnitatea umană se îmbină la Santiago cu un profund sentiment al naturii, ceea ce face din bătrânul pescar un om complet, conform viziunii lui Hemingway. Personajele scriitorului sunt cu adevărat înfrânte doar atunci când își pierd legăturile cu natura, când duc o viață artificială, ca aceea petrecută în localurile pariziene de eroii din Fiesta.
Bătrânul pescar trăiește însă într-o strânsă comuniune cu natura. După cum arată și titlul, marea însăși este un personaj al cărții. Iubită de pescar, ea simbolizează existența la care acesta se gândea “ca la ceva ce dăruiește sau tăinuiește mari binefaceri ,iar dacă vreodată se arată sălbatică sau rea, își zicea că pesemne nu poate fi altfel.” Bătrânul are o imensă dragoste și duioșie pentru făpturile naturii, pentru “țestoasele” de toate neamurile, pentrupurceii-de-mare saupentru pasărea care se odihnește pe frânghia undiței și căreia îi vorbește spre a se simți mai puțin singur.
Ca și ciobanul moritic, bătrânul pescar este prieten cu stelele și vântul. Dar relația cea mai complexă o are cu prada sa. Peștele prins în undiță îi exprimă duioșie și admirație, văzând în el un adversar demn, amintind astfel atitudinea vânătorilor față de ursul din nuvela cu același nume a lui Faulkner.
Pentru a se simți mai puțin izolat, bătrânul vorbește singur, adresându-i-se peștelui ca unui prieten sau unui frate,ceea ce nu îndepărtează necesitatea inevitabilă de a-l ucide: ”-Măi pește-spuse el-îmi ești drag și te stimez tare mult,dar înainte de sfârșitul zilei am să te ucid”. S-a observat în lupta bătrânului cu peștele un perfect cavalerism,legătura dintre pescar și pradă ajungând până la identificare: ”Când rechinul îi atacase peștele, bătrânul simțise mușcătura de parcă fiara și-ar fi înfipt colții chiar în trupul său”.
Criticii literari au observat perfecta alternanță a celor două laitmotive, băiatul și leii, primul însoțind și potențând momentele de efort. Cel de-al doilea,pe cale de destindere . Cartea de încheie cu un asemenea moment,ce aduce seninătatea după o luptă îndârjită ,care bănuiam că va fi urmată de o alta, și semnifică puterea omului de a se reface,nevoia lui de puritate: “Sus,la capătul drumului,la coliba lui,bătrânul adormise iarăși. Dormea tot cu fața în jos,iar băiatul ședea lângă el și îl veghea. Dormea bătrânul și visa lei”.
De asemenea, cartea este plină de simboluri şi însuşi Hemingway, prin declaraţia sa, ne induce această idee: ”Am încercat să fac un bătrân adevărat, un băiat adevărat, o mare adevărată şi un peşte adevărat şi rechini adevăraţi, dar dăcăi-am făcut destul de bine şi de adevăraţi, vor însemna multe lucruri.”
În plus,la doi ani după publicarea acestei cărţi, autorul a câştigat Premiului Nobel pentru literatură. Motivaţia Juriului Nobel: "Pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în Bătrânul şi marea şi pentru influenţa pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan".
