Download
1 / 71
710 likes | 917 Views
Familia Paramyxoviridae. Caractere generale v irusuri pleomorfe mari (150-300 nm), cu genom de tip ARN cu polaritate negativ ă , nesegmentat, capsida cu simetrie helicală, anvelopa cu două glicoproteine sub forma de spiculi
E N D
Caractere generale • virusuri pleomorfe mari (150-300 nm), cu genom de tip ARN cu polaritate negativă, nesegmentat, capsida cu simetrie helicală, anvelopa cu două glicoproteine sub forma de spiculi • glicoproteine H/N, H sau G cu rol de ligant la receptori celulari ; • proteina F: sau factorul de fuziune care devine activ prin clivaj proteolitic – determina aparitia de sincitii prin fuziunea membranelor citoplasmatice; este implicată în infectivitate şi este prezentă la toate genurile; are şi activitate hemolitică; • proteina M, prezentă la nivelul feţei interne a învelişului are rol în asamblare. • replică în citoplasmă cu formare de incluzii acidofile intracitoplasmatice (excepţie v.rujeolic); • sunt antigenic stabile.
Paramixovirusuri de interes medical Familia Paramyxoviridae • subfamilia Paramyxovirinae • genul Paramyxovirus: • v. paragripale (tip 1şi 3); • genul Rubulavirus • v. parotiditei epidemice (v. urlian); • v.paragripale (tip 2 şi 4); • genul Morbillivirus • v. rujeolic; • subfamilia Pneumovirinae • genul Pneumovirus • v. respirator sinciţial (VRS).
Virusul paragripal • particularităţi structurale: posedă glicoproteina H/N cu proprietăţi hemaglutinante şi de neuraminidază; • determină infecţii ale tractusului respirator (mai frecvent tipurile 1 şi 3) • manifestări severe la sugari:crup, bronşiolite, pneumonii; • infecţii respiratorii superioare banale la copii şi adulţi; • diagnosticul de laborator este direct (cultivare pe culturi de celule cu evidenţiere precoce prin hemadsorbţie), cel serologic fiind limitat de răspunsul slab imunologic; • nu dispunem de chimioterapice şi profilaxie specifică.
Virusul urlian • aceleaşi caractere structurale şi de replicare cu v. paragripal; • posedă un singur tip antigenic; • transmis pe cale respiratorie; • replicare la nivelul tractusului respirator superior urmată de viremie, cu localizare la nivelul diferitelor ţesuturi: • glande salivare (parotide, submaxilare); • SNC (meningite – 15%, meningoencefalite); • pancreas (pancreatite – 2-5%); • testicol (orhi-epididimite – 20-50%), ovar (ooforite – 5%)
Virusul urlian • imunitate postinfecţioasă de durată prin IgG; • diagnostic pe criterii clinice, în formele atipice se recurge la diagnostic direct (izolarea virusului pe culturi de celule din salivă, urină) sau serologic (Ac specifici în dinamică sau IgM); • nu există tratament antiviral; • profilaxie specifică cu vaccin viu atenuat în unele ţări.
Imunitatea: • răspunsul inflamator este responsabil de instalarea acestui tablou clinic. • Deşi aparţine familiei Paramyxoviridae este mai apropiat de virusul paragripal tip 2, fără ca imunitatea între cele 2 virusuri să fie încrucişată. • VPE există sub forma unui singur tip antigenic care induce Ac faţă de proteinele HN, F, SH, NP ce persistă toată viaţa, fără ca infecţiile secundare să fie semnalate. • Variaţia antigenică nu este importantă.
Imunitatea: • Studiile de biologie moleculară au pus în evidenţă, funcţie de produşii genei SH, două genotipuri majore: • A, circulant în Japonia (cu trei subtipuri) • B, predominant circulant în Europa şi America de Nord.
Imunitatea: • Antigene structurale: antigenul viral (V) şi antigenul solubil (S), ambele fixatoare de C’ şi antigenul sensibilizant, posibil de evidenţiat printr-o reacţie intradermică la foştii bolnavi. • Răspunsul umoral constă în apariţia după 5-7 zile a Ac-lor anti-NP, neprotectori, care persistă cam 6 luni şi a celor anti-HN, după 2-3 săptămâni, protectori, persistând probabil toată viaţa. • Ac anti-NP se pot evidenţia prin RFC iar cei anti-HN prin RN, RIH, RFC sau ELISA. • Intervenţia imunităţii celulare poate fi susţinută prin creşterea la debut a producţiei de IFN dar şi prin teste in vitro.
Diagnostic de laborator: • formele tipice nu necesită diagnosticul de laborator. • Produse patologice: exsudat faringian, salivă, urină, LCR. • Important de reţinut, perioada de 2 săptămâni de eliminare a VPE. • Diagnosticul direct • Evidenţierea de antigene virale la nivelul TRS sau LCR prin IF şi a genomului viral prin PCR.
Diagnostic de laborator: • VPE cultivă pe culturi primare umane (ex. rinichi embrionar uman) sau de maimuţă (rinichi de maimuţă Rhesus) şi pe celule fibroblastice de embrion de găină. • ECP este inconstant şi constă în apariţia de celule gigante multinucleate sau sinciţii; • mai util, este testul de hemadsorbţie cu eritrocite de cobai, care permite identificarea virusului, deoarece adsorbţia VPE poate fi inhibată de Ac specifici. • Identificarea virusului secundar izolării pe CC este posibilă şi utilizând Ac monoclonali în IF, sau, cu seruri policlonale, prin RN, RIH, RFC.
Diagnostic de laborator: • Izolarea pe ouă embrionate: se inoculează ouă embrionate de 7-8 zile, în cavitatea amniotică. • Incubarea la 36ºC, timp de 5-6 zile este urmată de evidenţierea de virus prin RH şi de identificarea acestuia prin RIH, utilizând hematii de găină, de cobai sau umane, de grup 0.
Diagnostic de laborator: • Diagnosticul clinic poate fi confirmat serologic prin evidenţierea anti-VPE IgM sau prin evidenţierea dinamicii semnificative, pe seruri perechi. • RIH, RN, EIA, IF pot fi utilizate atât pentru identificarea antigenelor cât şi a Ac-lor. • RFC este un test util; foloseşte atât antigen solubil (S) asociat nucleoproteinei cât şi antigen viral (V), asociat proteinei M.
Diagnostic de laborator: • Ac anti-S apar cel mai precoce, aproximativ la 1 săptămână de la debut; sunt urmaţi de cei anti-V care persistă timp îndelungat. • RFC este utilizat mai ales pentru diagnosticul infecţiei acute, pe baza dinamicii semnificative sau seroconversiei, pe seruri perechi. • ELISA este deosebit de sensibilă pentru evidenţierea de titruri foarte reduse de IgG în LCR.
Virusul rujeolic • particularităţi structurale şi de replicare: glicoproteina H, numai cu activitate hemaglutinantă; incluzii i.c. şi i.n.; • este unic antigenic; • determină o infecţie sistemică foarte contagioasă, cu poartă de intrare respiratorie; • replică la nivelul TRS şi gg. limfatici regionali, urmează o viremie primară cu replicare la nivelul SRE şi apoi o viremie secundară cu prezenţa virusului la nivelul tegumentului, pulmonului, rinichiului şi SNC;
Virusul rujeolic • manifestări clinice: febră, coriză, tuse, conjunctivită, pete Kőplik, raş tegumentar maculo-papulos generalizat; • complicaţii posibile, unele cu evoluţie mortală: encefalite, PESS – panencefalita sclerozanta subacuta (infecţie persistentă abortivă), pneumonie virală cu celule gigante, suprainfecţii bacteriene; • imunitate umorală şi celulară postinfecţioasă; • diagnostic de laborator numai în formele atipice de boală; in principal, serologic (IgM anti v. rujeolic); • nu există chimioterapie; • profilaxie generalizată cu vaccin viu atenuat.
Virusul rujeolic • Pentru rujeolă sunt caracteristice: • celulele reticuloendoteliale “Wartin-Finkelday” (celule de 100 m, multinucleate) rezultate din fuziunea celulară. • Sunt prezente la nivelul ţesuturilor limfatice (amigdale, ganglioni, plăci Peyer, splină, apendice) în timpul viremiei primare; • celulele gigante epiteliale la nivelul tegumentelor, mucoaselor, conjunctivei, tractusului respirator şi celulelor intestinale observate în viremia secundară; în endotelii sunt detectabile antigenele virale; • interesarea limfocitară se traduce prin: leucopenie importantă, leziuni cromosomiale importante, izolarea virusului din leucocite.
Imunitate: • trecerea prin boală conferă imunitate pentru toată viaţa. • Ac materni asigură protecţie în primele 6-8 luni. • Răspunsul umoral: Ac faţă de HA, proteina F şi NP sunt prezenţi la apariţia rash-ului şi ating titrul maxim în convalescenţă. • Se evidenţiază prin RIH, RFC, RN sau ELISA şi persistă toată viaţa.
Imunitate: • Primii Ac care apar sunt faţă de proteina NP, urmaţi de cei anti –HA, F si M. • Absenţa Ac anti-NP exclude diagnosticul de rujeolă. • Ac de clasă IgM apar precoce fiind decelabili în paralel cu apariţia rash-ului la 70% dintre pacienţi şi în 100% din cazuri după primele 34 zile; • ulterior apar Ac de clasă IgA şi după 3‑4 săptămâni, IgG. • Ac evidenţiaţi prin RIH pot deveni nedecelabili; • reinfecţia induce un răspuns anamnestic precoce, cu un titru maxim după aproximativ 10-14 zile.
Imunitate: • Răspunsul celular este foarte important în instalarea vindecării. • De exemplu, copiii cu agamaglobulinemie se vindecă secundar rujeolei, graţie răspunsului imun celular. • IC este preponderent datorată celulelor T citotoxice. • In rujeolă este asociat, temporar, un oarecare grad de imunosupresie caracterizată prin suprimarea răspunsurilor de hipersensibilizare întârziată, timp de 4-5 săptămâni, după boală (ex. i.d.r. pozitiv la tuberculină, devine negativă).
Diagnostic de laborator • diagnosticul este, cel mai frecvent clinic. • Diagnosticul de laborator este rar necesar: la imunosupresaţi la care rash-ul poate evolua atipic, sau poate fi absent. • Produse patologice: secreţii nazale şi respiratorii, urină, sânge (ser). • Diagnosticul poate apela la: • demonstrarea celulelor Wartin-Finkelday pe amprenta de mucoasă nazală, frotiuri de secreţii nazale; • IF, practicată pe probe recoltate de la nivelul mucoasei respiratorii, secreţii nazofaringiene, sau sediment urinar; • izolare şi identificare: nu se face curent.
Diagnostic de laborator • VR se izolează pe CC primare umane (rinichi embrionar, amnios) sau simiene. • Multiplicarea virală se evidenţiază prin ECP caracteristic şi teste de HA a lichidelor de cultură, cu hematii de maimuţă. • In PESS, fragmente de ţesut cerebral sunt co-cultivate cu celule susceptibile la infecţia rujeoloasă (linii celulare Vero). • Identificare prin: RIH, RN, RFC (mai puţin sensibilă) cu seruri standard sau prin ELISA; • secvenţierea nucleotidică a tulpinilor sălbatice utilă pentru supravegherea epidemiologică a rujeolei.
Diagnostic de laborator • Serodiagnosticul pe seruri perechi prin RFC, RN, RIH sau ELISA, pe probă unică. • Dificultăţile legate de obţinerea de hematii de maimuţă pentru RIH au impus trusele ELISA. • Ac de clasă IgM pot fi evidenţiaţi prin IF, ELISA sau RIA. • Factorul reumatoid normal prezent în ser poate induce reacţii fals pozitive, evitate prin utilizarea de teste ELISA de tip “captură”. • Prezenţa în paralele a Ac în ser şi LCR este constant semnalată în PESS.
Virusul respirator sinciţial • este lipsit de proprietăţi hemaglutinante şi neuraminidazice; • unic din punct de vedere antigenic; • determină infecţii respiratorii severe la sugari şi vârstnici (crup, bronşiolite, pneumonii), uneori cu evoluţie epidemică; • la copii mari şi adulţi infecţia acută evoluează ca o răceală banală;
Virusul respirator sinciţial • Ac umorali faţă de glicopeptidele virale contribuie la protecţia tractusului respirator inferior dar nu şi a celui superior; • diagnosticul este în special direct, prin tehnici rapide (identificare antigenică în secreţii nazale); • ribavirinul administrat sub formă de aerosoli în formele severe de infecţie; • nu dispunem de profilaxie specifică.
Imunitate • Intervenţia sistemului imun pare să aibă un rol hotărâtor în eliminarea VRS. • Niveluri înalte ale Ac materni sunt detectabile în primele 2 luni de viaţă. • Mai târziu, la 2-4 luni, nivelul începe să scadă; în jurul acestei vârste se notează cele mai severe cazuri. • Ambele tipuri de Ac, serici şi secretori apar ca răspuns la infecţia cu VRS.
Imunitate • Rolul sistemului imun nu este foarte clar: • Ac secretori, IgA de la nivelul secreţiilor nazale sunt implicaţi în protecţia faţă de o nouă reinfecţie şi, probabil, imunitatea mediată celular are rol în vindecarea completă. • VRS nu induce creşterea IFN aşa cum se întâmplă în cazul virusurilor gripale sau paragripale.
Diagnosticul de laborator • Izolarea şi identificarea este posibilă în timpul fazei acute. • Produse patologice: exsudatul nasofaringian, lichidul de spălătură nazală. • Diagnosticul rapid, în mai puţin de 1 oră este posibil prin IF sau ELISA. • Este posibil şi diagnosticul direct prin cultivarea VRS (culturi HeLa, cultivare în 4-8 zile, cu apariţia de sinciţii), urmată de identificare.
Diagnosticul de laborator • Spre deosebire de alte infecţii virale, diagnosticul serologic nu este foarte util în timpul bolii acute, dar joacă un rol important în studiile epidemiologice. • Ac serici se pot evidenţia prin : RFC, ELISA, IF, sau RN.
Familia Togaviridae Genul Rubivirus
Virusul rubeolic • unic reprezentant al genului, agent etiologic al rubeolei; • virus ARN monocatenar cu polaritate pozitivă, capsida cu simetrie icosaedrică învelită în peplos în care sunt implantate glicoproteine cu proprietaţi hemaglutinante; • cultivă pe diferite tipuri de culturi celulare, cu sau fără efect citopatic, în ultima eventualitate prezenţa virusului fiind evidenţiată prin fenomenul de interferenţă;
Virusul rubeolic • corespunde unui singur tip antigenic; • unicul togavirus transmis pe cale respiratorie, replică la nivelul căilor aeriene superioare şi ganglionii cervicali, viremia care urmează persistând până la apariţia Ac; • rubeola este o infecţie eruptivă uşoară, care evoluează la copii şi adolescenţi, posibil la adulţi, virusul persistând în secreţii nazofaringiene mai multe săptămâni;
Rubeola Sindrom rubeolic congenital • infecţie transplacentară a embrionului sau fătului în cursul rubeolei la femeia gravidă; • n.n. poate prezenta malformaţii congenitale oculare, cardiace sau nervoase, virusul fiind eliminat 1-2 ani prin secreţii nazo-faringiene, urină, fecale (infecţie persistentă echilibrată). Imunitate • conferită de Ac de tip IgM şi IgG; • Ac IgG transmişi de la mamă la făt, cu persistenţa după naştere până la 6 luni.
Rubeola Diagnostic de laborator • diagnostic serologic prin ELISA • IgM specifice în diagnosticul infecţiei recente sau la n.n.; • IgG pentru evaluarea stării de imunitate la gravide. Profilaxie • vaccin viu atenuat în perioada prepubertară; este contraindicat la gravide şi înainte cu trei luni de sarcină.
