Hernii

1. Hernii Definiţie: protruzionare a unui viscer abdominal în afara cavităţii abdominale printr-un defect natural al peretelui. Nu include totuşi herniile interne, în care viscerul abdominal, de obicei intestinul subţire, intră într-un sac intraperitoneal preformat, situat în jurul duodenului, cecului sau sigmoidului. Istoric. • cel mai vechi document descriind o hernie datează de acum 3500 de ani, cuvântul derivand din latină, unde “hernia” înseamnă a rupe, a sfâşia. • tratamentul chirurgical, apărut în jurul anului 100 e.n. se solda inevitabil cu excizia testiculului respectiv şi ligaturarea sacului de hernie la nivelul orificiului inghinal extern. • Guy de Chauliac(1363) diferenţiază hernia inghinală de cea femurală • în 1559 apare un tratat despre tratamentul herniilor în care sunt distinse herniile inghinale directe de cele indirecte şi se precizează că nu este obligatoriu exizarea testiculului în cazul ultimei varietăţi herniare, • la începutul secolului al 19-lea începe să fie descrisă cu acurateţe anatomia regiunii inghinale. Edoardo Bassini: - “parintele herniorafiei moderne” - primul care a disecat şi reconstruit canalul inghinal, cu prezervarea anatomiei funcţionale 1884 procedeul Bassini: secţionarea aponevrozei oblicului extern, fasciei transversalis de la tuberculul pubic până la nivelul orificiului inghinal intern, asigurând disecţia şi ligatura sacului de hernie cât mai sus în retroperitoneu, urmată de întărirea peretelui posterior şi sutura aponevrozei oblicului extern deasupra cordonului spermatic. 1953 Shouldice Aceste tehnici nu puteau să dea rezultate când distanţa dintre aceste elemente nu permitea respectarea regulii de aur în repararea herniilor inginale : sutura fără tensiune!

2. De aceea au fost dezvoltate o serie de tehnici de protezare, folosind alogrefe sau heterogrefe de cele mai diverse provenienţe: • aponevroza oblicului extern, • fascia lata, • piele, fâşii de tantal • polimerii sintetici moderni (plase de poliamidă sau a mai recentelor plase de polipropilen) In zilele noastre abordului laparoscopic Clasificarea herniilor După modul de producere : • hernii congenitale • hernii dobândite După sediu, se pot împărţi în : a.hernii exteriorizate : • hernii ale peretelui anterior abdominal sau ventrale, cum ar fi herniile inghinale şi femurale, hernia ombilicală, herniile epigastrice(sau ale liniei albe), herniile liniei semilunare sau ale celei arcuate(Spiegel şi Douglas). • hernii ale peretelui dorsal abdominal, cum sunt cele lombare şi ischiatice • herniile perineale b.hernii interne (se produc prin fosetele paraduodenale, sigmoidiene şi cecale, extrem de rare, reprezentate în principal de herniile obturatorii şi de cele diafragmatice posttraumatice)

3. După aspectul sacului : a.hernii cu sac complet, care poate fi dobândit sau preexistent, ca în herniile congenitale (precede exteriorizarea viscerelor). Sacului i se descriu în mod frecvent trei porţiuni : colul sau gâtul sacului, corpul şi fundul sacului. De obicei acesta este precedat de un lipom preherniar, reprezentat de grăsimea properitoneală “împinsă” de sac. b.herniile cu sac incomplet sau herniile prin alunecare, numite astfel deoarece unul din pereţii săi aderă intim la un organ alunecat retroperitoneal (cec, colon sigmoid). După conţinut : • epiploocel (conţine epiploon şi este cel mai frecvent) • enterocel (conţine intestin subţire) • cistocel (conţine vezuca urinară) • alte organe (apendice, diverticul Meckel-hernia Littre, trompa uterină, ovar sau chiar uter) După stadiul evolutiv : • hernia simplă, sau necomplicată • hernia încarcerată • hernia strangulată • hernia cu pierderea dreptului la domiciliu, care poate fi încarcerată, mai greu să se stranguleze, dar are drept caracteristică imposibilitatea reducerii complete a herniei chiar in cazurile necomplicate.

4. Hernie epigastrica I

5. Hernie epigastrica II

6. Hernie inghinală bilaterală

8. Hernie inghino-scrotală

9. Hernie inghino-scrotală bilaterală

10. Hernie inghinală bilaterală

11. Hernie ombilicală

12. Hernie ombilicală şi ciroză hepatică

13. Hernie ombilicală şi ciroză hepatică

14. Clinic • herniile la adult(dobăndite în marea lor majoritate), au evoluţie insidioasă • disconfort local • apariţia la simplul efort de tuse sau strănut a unei formaţiuni la nivelul zonei afectate • se exteriorizează în ortostatism şi se reduce spontan în clinostatism. • poate să rămână exteriorizată chiar în clinostatism, iar pacientul va învăţa să o reducă singur Tardiv, când hernia este completă, simptomatologia se reduce la: • senzaţie de jenă şi disconfort datorită aspectului inestetic • uneori apar dureri epigastrice la tuse sau strănut, datorate tracţiunii pe mezenter şi mezouri. Faza complicaţiilor este grevată de semnele asociate stânjenirii tranzitului intestinal sau tulburări micţionale(în cazul herniilor incarcerate ce conţin intestin sau vezică urinară), sau chiar oprirea tranzitului cu apariţia semnelor gangrenei segmentului intestinal( în herniile strangulate).

15. Examenul fizic • atât în ortostatism cât şi în clinostatism Inspecţia regiunii: precizarea sediului, formei,volumului şi expansiunii la tuse sau reducerii în clinostatism a formaţiunii herniare. Palparea poate decela: • consistenţa (care variază în funcţie de conţinutul herniar, renitentă pentru intestin si moale pentru epiploon) • dacă poate fi redusă sau nu manual • forma, consistenţa şi caracterul marginilor defectului parietal • pulsiunea la tuse (după reducerea herniei, degetele examinatorului blochează deschiderea defectului heniar, iar accesul de tuse voluntară duce la senzaţia de pulsiune dată de tendinţa viscerelor să hernieze). Taxis încercarea de reducere manuală de către examinator a herniei Pericole : • reducerea unei hernii incarcerate sau strangulate cu sac cu tot, • traumatizarea viscerelor herniate, • reducerea unei anse deja compromise, cu evoluţie spre peritonită generalizată. Percuţia formaţiunii herniare ne poate aduce informaţii suplimentare despre conţinutul herniar : • sonoritate în cazul unui viscer cavitar • matitate în cazul unui organ parenchimatos sau epiploon. Deşi în urma examenului fizic se poate aprecia natura herniei şi a conţinutului său, interesul sau este pur academic, adevăratul răspuns fiind găsit intraoperator.

16. Diagnosticul diferenţial La copil se face cu hidrocelul, care dacă este comunicant trebuie tratat precum o hernie, el mai fiind denumit şi “hernia cu lichid”, cavitatea hidrocelului comunicând printr-un pasaj îngust cu cavitatea peritoneală şi care încă nu lasă să se producă hernirea viscerelor. La adult se poat face diferenţieri: • între herniile inghinale şi cele femurale, • între o hernie femurală şi adenopatie inghinală din cadrul unei limgogranulomatoze veneriană, sifilis, tuberculoze, limfom sau chiar metastaze. • cu un lipom subcutanat sau varicozităţi venoase (mai ales la nivelul crosei safenei mari)

22. Complicaţiile herniilor Se impart în 3 categorii : A. complicaţii prin lezarea conţinutului de către conţinător sau prin acţiune extrinsecă : • incarcerarea • strangularea • traumatismele herniare B. complicaţii datorate propagării unor boli la nivelul sacului herniar : • peritonita herniară • tuberculoza herniară C. tumorile herniare, benigne sau maligne, care pot afecta sacul de hernie sau conţinutul herniar

23. Strangularea herniară • complicaţia cea mai gravă şi frecventă, întâlnită în special în cazul herniilor femurale şi ombilicale, motiv pentru care sexul feminin este cel mai afectat. • prin fibrozare coletului sacului herniar sau prin intermediul inelelor Ramonede(herniile congenitale) • un tip particular de strangulare este dat de herniile incarcerate, unde prin efectul de sumaţie al aderenţelor intrasaculare multiple(care luate separat nu ar putea genera leziunea) se produce în timp acelaşi rezultat. Simptomatologie: • lipsa de reducere a herniei după un efort • durere la acest nivel • oprirea tranzitului pentru materii fecale şi gaze (situatia cea mai frecventă) duce la apariţia caracterelor ocluziei intestinale, cu balonare abdominală treptată şi vărsături, iniţial bilioalimentare şi apoi fecaloide. Examenul fizic: • formaţiune tumorală dureroasă, în special la nivelul coletului, nereductibilă • meteorism, mărirea de volum a abdomenului, clapotaj Există cazuri când simptomatologia locală nu este zgomotoasă, tabloul clinic de sindrom subocluziv sau chiar de ocluzie patentă implicând controlul minuţios al zonelor herniare, pentru eliminarea diagnosticului de hernie strangulată. Flegmonul piostercoral, ce poate evolua spre fistula stercorală, apare în cursul evoluţiei netratate a unei hernii strangulate, în care leziunile ischemice au dus la necroza si transformarea purulentă a lichidului din sac. Sfacelarea tegumentelor conduce la fistula stercorală externă.

24. Cele 3 stadiile evolutive sunt : a. stază venoasă • este jenată numai circulaţia de întoarcere • ansa, de culoare vişinie, este destinsă de lichid şi gaze, cu edem parietal şi al mezoului, dar cu peristaltică păstrată • tratamentul chirurgical în această fază, însoţit de novocainizarea mezoului duce la “restituţio ad integrum” b. ischemia arterială • succede stazei şi trombozei venoase • ansa este destinsă, de culoare neagră, cu edem parietal şi fără peristaltică şi exulceraţii ale mucoasei c. gangrena • ansa complet compromisă, cu perete subţire cu aspect de “frunză veştedă” şi leziuni preperforative, extrem de friabil. Tratamentul chirurgical în aceste ultime 2 stadii este de exereză în ţesut sănătos, avănd în vedere că leziunile ischemice, mai ales cele de la nivelul mucoasei se pot intinde şi deasupra obstacolului cu 10-15 cm.

25. Ca forme particulare de strangulare, cu simptomatologie modificată faţă de cazul clasic, putem întâlni : hernia Richter: • prin pensare laterală a marginii libere a intestinului , • lumen mult îngustat, ce are ca consecinţă accelerarea tranzitului cu apariţia diareei sau cel puţin păstrarea tranzitului pentru gaze • se întâlneşte frecvent în herniile femurale şi evoluează rapid spre ischemie şi necroză. hernia în “W” (Maydl): • două anse sunt prezente în sac, iar cea de-a treia, de legătură, în cavitatea peritoneală. • cel mai frecvent este întâlnită varietatea numită şi “bomba intestinală”, în care leziunile de ischemie şi necroză sunt situate numai la nivelul ansei intraabdominale, dar se pot întălni afectări numai ale anselor intrasaculare precum şi varianta totală.

26. Tratamentul herniilor strangulate • este pur chirurgical • reprezenintă o urgenţă chirurgicală • manevra de taxis este proscrisă în aceste condiţii din mai multe motive : se poate reduce sacul cu totul, strangularea continuănd intraabdominal; nu putem aprecia gradul leziunilor, deci reducerea unei ansei compromise deja conduce la peritonită generalizată; manevra este traumatizantă ducînd uneori la rupturi de mezou cu hemoragii intrasaculare, ruptura ansei sau a sacului herniar. Aprecierea gravităţii şi ireversibilităţii leziunilor se face numai intraoperator, prin examenul caracteristicilor ansei afectate, infiltrarea mezoului cu novocaină. Dubiile de stadializare (aşa numita “ansă la limită”) trebuie sancţionate prin enterectomie.

27. Herniile inghinale Anatomia regiunii inghinale • Modificările structurilor parietale la nivelul regiunii inghinale sunt următoarele: • - Aponevroza muşchiului oblic extern reprezintă aici peretele anterior al canalului inghinal. Ea îşi disociază divergent fibrele inferomedial, acestea alcătuind astfel două condensări fibroase; stâlpul medial respectiv lateral. Posterior din fibre din aponevroza opusă alcătuind stâlpul posterior. Cei doi stâlpi laterali şi medial solidarizaţi de fibre intercrurale, împreună cu cel posterior delimitează orificiul superficial al canalului inghinal. • - Planul următor este al muşchi ului oblic intern şi transvers abdominal. Porţiunile musculare ale acestora se termină deasupra funiculului În partea laterală a canalului inghinal, în partea medială, porţiunile aponevratice reunite ale acestora formând tendonul conjunct. • - Inferior regiunea inghinală este mărginită de jgheabul format de modul de inserţie a aponevrozei oblicului extern, ligamentul inghinal. • - Peretele posterior este de fapt zona slabă a acestei regiuni şi este reprezentat de fascia transversalis - porţiunea fasciei endoabdominale ce se află posterior de muşchiul transvers şi îl depăşeşte inferior.

28. Incidenţă • cca. 75% din totalul herniilor. • herniile inghinale congenitale reprezintă 1-2%, dintre aceste 99% fiind hernii inghinale indirecte. Această cifră creşte până la 7-10% în cazul prematurilor • rata incidenţei între bărbaţi şi femei este de 4 la 1. • 45% din cazuri bărbaţii trecuţi de 75 de ani. Etiologie Cauzele de producere a herniilor inghinale sunt reprezentate de 3 mari factori : • prezenţa unui sac preformat • creşteri repetate ale presiunii intraabdominale • slăbirea rezistenţei structurilor musculoaponevrotice odată cu înaintarea în vârstă Primul factor este reprezentat de prezenţa unui processus vaginalis, dar există studii anatomopatologice care relevă în 20% din cazuri prezenţa unui processus vaginalis patent la adult, care totuşi nu a dus la apariţia herniei în timpul vieţii. Al doilea factor, presiunile extreme intraabdominale, sunt generate în evoluţia bolilor care sunt însoţite de tuse cronică, în timpul efortului de micţiune la bolnavii cu adenom de prostată, la cei care suferă de constipaţie cronică, la gravide. Cel de-al treilea factor incriminat este reprezentat de degradarea calităţilor de rezistenţă şi elasticitate a paratului musculofascial local, datorată avansării în vârstă, lipsa de exerciţii fizice, obezitate, multipare, pierdere ponderală marcată. Au fost sugerate anormalităţi ale structurii colagenului, cum ar fi reducerea cantităţii de colagen polimerizat şi a concentraţiei de hidroxiprolină, ceea ce duce la o pierdere a legăturilor dintre fibrele de colagen. Acest din urmă mecanism este valabil în special în cazul herniilor recidivate sau a unei tendinţe familiale de producere a herniei inghinale. De aici putem trage concluzia că producerea herniilor are la bază o cauză multifactorială !

29. Clasificarea herniilor inghinale Hernii inghinale : a.congenitale b.dobândite a.Herniile inghinale congenitale La bărbat se datorează persistenţei canalului peritoneovaginal, care în mod normal se fibrozează formând ligamentul lui Cloquet. De asemenea, prezenţa inelelor Ramonede (diafragme circulare la nivelul orificiilor inghinale) constituie o complicaţie în plus, ele favorizând strangularea intrasaculară. Pe lângă forma clasică există şi varietatea de hernie inghinală congenitală “în bisac”, unde se deosebesc, în funcţie de localizarea celui de-al doilea sac, 3 tipuri de hernii : • inghino-properitoneală (al doilea sac disecă peritoneul de fascia transversalis) • inghino-interstiţială ( diverticulul sacular se găseşte între planurile musculare) • inghino-superficială (subcutanat) În funcţie de gradul de persistenţă a canalului peritoneo-vaginal putem întâlni : • hernie peritoneo-vaginală • hernie funiculară, despărţită de testicul printr-o diafragmă incompletă, fibroză sau chist de cordon • hernia inghinală congenitală cu hidrocel (care poate fi comunicant sau inchistat)

30. La femeie, echivalentul canalului peritoneo-vaginal este ligamentul lui Nuck, iar ca varietăţi herniare se descriu : • hernia inghino-labială • hernia inghino-interstiţială • hernia Cooper sac +chist de canal Nuck b.Hernia inghinală dobândită • oblice externe • directe • oblice interne Hernia oblică externă dobăndită La bărbat sacul de hernie este situat printre elementele funiculului spermatic. Se împart, în funcţie de stadiul evolutiv, în : • punct herniar – sacul se găseşte la nivelul orificiului inghinal profund • hernia interstiţială – sacul se găseşte pe traiectul inghinal proximal de orificiul superficial • bubunocelul – sacul este la nivelul orificiului inghinal superficial • hernia funiculară • hernia inghino-scrotală – fundul sacului a ajuns în scrot O formă particulară de hernie oblică externă este reprezentată de aşa numita hernie oblică externă “directizată”, când defectul parietal este atât de mare încât cele două orificii inghinale tind să se suprapună.

31. La femeie avem doar trei forme : • punctul herniar • hernia interstiţială • hernia inghino-labială sau completă Herniile inghinale directe • “hernie de slăbiciune”, • se produce prin triunghiul lui Hasselbach, medial de vasele epigastrice inferioare şi în afara elementelor funiculului spermatic, unde peretele posterior este reprezentat doar de peritoneu, grăsimea properitoneală şi fascia transversalis. • sunt frecvente la sexul feminin şi sunt caracterizate prin frecvenţa prezenţei vezicii urinare ca organ herniat “prin alunecare” • se complică rar prin încarcerare şi niciodată nu se strangulează. Herniile inghinale indirecte • sunt extrem de rare, şi se produc prin foseta inghinală internă; • sunt supranumite şi herniile vezico-pubiene.

32. Sac de hernie directă

34. Deschiderea sacului

36. Plasa tip Lichtenstein

38. Herniile femurale Anatomia regiunii femurale Abdomenul este separat de coapsă de fascia transversalis, care inchide spaţiul dintre ligamentul inghinal şi ramul pubic superior. Zona de separare conţine muschii iliopsoas si pectineu şi pachetul vasculonervos femural (dinspre lateral spre medial : nerv, arteră, venă). Medial de vena femurală există un canal potenţial, canalul femural, “umplut” cu ţesut areolar şi noduli limfatici, prin care se produce cel mai frecvent o hernie femurală. Canalul femural este delimitat anterior de ligamentul inghinal, posterior de ligamentul pectineal, medial de ligamentul lacunar Gimbernat iar lateral de vena femurală. Prin creşterea presiunii intraabdominale şi slăbirea fasciei transversalis ce obliterează acest canal, se produce hernierea pe sub ligamentul inghinal. Sacul de hernie este precedat in general de grăsime properitoneală. Incidentă: • a doua varietate de hernie ca frecvenţă, • reprezintă numai 5% din totalul herniilor peretelui abdominal iar în practică întâlnim o hernie femurală la 10 hernii inghinale. • raportarea la sexe este de 4 la 1 pentru sexul feminin. Ele reprezintă 2% din herniile peretelui abdominal la bărbat dar aprozimativ 30% la femeie. Complicaţia cea mai frecventă este strangularea, probabilitatea de a face această complicaţie crescând până la 45% în cazul herniilor femurale mai vechi de 20 de luni, ceea ce reprezintă o frecvenţă de 10 ori mai mare ca la varietatea inghinală. Acest lucru explică faptul că jumătatea din herniile strangulate sunt reprezentate de herniile femurale, în ciuda faptului că acestea sunt mult mai rare.

39. Etiologie • este foarte rară la nou-născuţi şi copii, neexistând dovada unui sac preformat care să aducă în discuţie o formă congenitală de hernie femurală. • apare frecvent după 50 de ani, sugerând ca o cauză de bază slăbirea rezistenţei tisularea şi pierderea elasticităţii odată cu înaintarea în vârstă. Varietăţile herniei femurale Hernia femurală obişnuită(prin canalul femural) Hernia Laugier (sacul se exteriorizează printr-un orificiu al ligamentului lacunar) Hernia prin loja vasculară : • prevasculară • retrovasculară • intervasculară O formă deosebită este reprezentată de hernia Berger, în care coexistă cu o hernie inghinală. Ca o particularitate faţă de herniile inghinale, herniile femurale se încarcerează şi se strangulează frecvent, fiind deosebite de primele prin expansiunea la tuse sub linia lui Malgaigne.

40. Hernie femurală dreaptă

46. Eventraţiile Definiţie: • situaţia patologică în care, printr-un defect musculoaponevrotic, viscerele abdominale protruzionează sub tegumente, de obicei prin intermediul unui sac peritoneal • în cazuri rare, învelişul peritoneal poate lipsi • se deosebeşte de hernie prin caracterul nesistematizat al breşei perietale şi al traiectului său • orificiul ei reprezintă o adevărată pierdere de substanţă musculoaponevrotică, care implică particularităţi în tratamentul chirurgical Clasificare: în funcţie de localizarea lor, deosebim: • eventraţii ale peretelui ventral al abdomenului, care la rândul lor, pot fi mediane şi laterale • eventraţii ale peretelui dorsal • ale planşeului pelvin • şi ale diafragmului. în funcţie de mecanismul etiopatogenic, eventraţiile pot fi: • congenitale sau câştigate, • traumatice sau netraumatice.

47. Eventraţiile netraumatice ale adultului Diastazisul muşchilor drepţi abdominali: • apare mai frecvent la femei multipare, însoţit, de obicei, de prolaps genital • la bătrânii obezi, însoţit de visceroptoză şi hernii cu alte localizări • este o formă patogenică mai rară. Anatomopatologic • integritatea straturilor aponevrotice perietale este păstrată, ele fiind doar subţiate şi flaşte, • în abdomen nu există aderenţe interviscerale şi visceroparietale (cauza ocluziilor în eventraţiile posttraumatice), fapt ce are implicaţii asupra conduitei terapeutice. Clinic • în majoritatea cazurilor simpomatologia este absentă • uneori pot apărea tulburări funcţionale gastrointestinale (dureri cu senzaţie de tracţiune, balonări) • în decubit dorsal, abdomenul este etalat, bombând în flancuri • contracţia musculaturii perietale abdominale face să apară proeminenţa eventraţiei pe linia mediană. • ea este depresibilă şi permite palparea marginilor îndepărtate ale muşchilor drepţi abdominali, care delimitează defectul ce poate avea dimensiuni variabile, atingând uneori 8 – 10 cm.

48. Tratament • în formele asimptomatice şi cele de mici dimensiuni se recomandă tratament conservator: bandaj elastic abdominal, gimnastică medicală, corectarea ponderală. • în formele paralitice, electroterapia poate determina, uneori, o evoluţie regresivă. Tratamentul chirurgical are indicaţii restânse: • eventraţii voluminoase cu tulburări funcţionale importante ale presei abdominale • defect estetic. • obiectivul operaţiei: reducerea diastazisului şi întărirea peretelui abdominal pe linia mediană EVENTRAŢIA POSTTRAUMATICĂ (CICATRICEALĂ) Etiopatogenie • hematoamele posttraumatice (de ex. hernia lombară posttraumatică). • după plăgi abdominale: fie plăgi accidentale penetrante sau nepenetrante însoţite de distrucţii musculoaponevrotice mari sau urmate de procese supurative locale, fie plăgi operatorii. • 2 – 3% din laparotomii sunt urmate de constituirea unei eventraţii printr-un defect de cicatrizare a plăgii operatorii. Clasificare 1. în funcţie de topografie deosebim: • eventraţii după laparotomii mediane şi paramediane (mai frecvent după inciziile verticale subombilicale); • eventraţii după laparotomii subcostale (oblice), care pot suma aspecte de eventraţie paralitică (prin secţiunea filtrelor nervoase) cu cele de eventraţie cicatriceală; • eventraţii lombare; • eventraţii perienale, după amputaţie de rect cu rezecţia largă a planşeului pelvin şi supuraţie locală prelungită

49. 2. în funcţie de dimensiunile breşei musculoaponevrotice: • eventraţii mici (diametru sub 2,5 cm); • eventraţii mijlocii (diametru sub 5 cm); • eventraţii mari (diametru peste 5 cm). 3. Eventraţii complexe, cu orificii perietale multiple, de dimensiuni diferite, separate între ele prin punţi aponevrotice de dimensiuni variabile. Etiopatogenie: factori locali şi generali, ca şi factori ce ţin de tehnica operatorie. Factori generali 1. Obezitatea. • datorită incidenţei crescute a proceselor supurative parietale postoperatorii, • datorită presiunii intraabdominale crescute prin infiltraţia grăsoasă a mezourilor şi epiploanelor. 2. Vârsta incidenţa eventraţiei creşte cu vârsta. 3. Debilitatea generală, cu stare catabolică, hipoproteinemie, anemia severă consecutivă unei afecţiuni septicemice generale sau unei afecţiuni cronice (teren neoplazic, diabetic, ciroză, etc), implică defecte majore în procesul de cicatrizare tisulară. 4. Complicaţiile bronhopulmonare postoperatorii, mai frecvente la bolnavul obez şi vârstnic, determină o creştere a incidenţei eventraţiilor datorită eforturilor de tuse. 5. Alţi factori: • tratamentul cu steroizi în scop imunosupersor, • anticoagulantele, în special cele de tip dicumarinic, pot afecta procesul de fibrogeneză şi pot creşte incidenţa hematoamelor.

50. Factori locali 1. Supuraţia plăgii operatorii • constituie cea mai importantă cauză a eventraţiei • la 30 – 40% din eventraţii se găseşte în antecedente supuraţia plăgii operatorii. Trebuie subliniate unele aspecte elementare de profilaxie ale acestui factor de risc: • incizie şi disecţie cu bisturiul pentru a evita constituirea de plăgi zdrobite; • hemostază îngrijită pentru profilaxia hematoamelor şi seroamelor şi “ţintită” pentru a nu lăsa în plagă mult ţesut devitalizat în ligaturi; • izolarea atentă a buzelor plăgii perietale, deoarece, în chirurgia digestivă, contaminarea se face de obicei de la procesele septice intraabdominale sau timpii operatori septici; • lavajul plăgii înaintea suturii tegumentelor pentru îndepărtarea detritusurilor necrotice, a sângelui şi a corpilor străini; • în cazul unei contaminări sigure este preferabil de a nu sutura tegumentele, efectuând o sutură în ziua a doua sau a treia (sutură întârziată) sau per secundam, după stingerea suprafeţei; • evitarea suturilor în tensiune şi ischeminate; • exteriorizarea drenajelor, colostomiilor, ileostomiilor, etc prin contraincizie şi nu prin plaga operatorie; • la cazuri selecţionate (bolnavi obezi cu afecţiuni acute inflamatorii, chirurgie colorectală), antibioterapia profilactică dă rezultate bune, administrată 6 ore preoperator, intraoperator, şi 3 zile postoperator, principiul fiind de a asigura concentraţia tisulară maximă în momentul contaminării (operaţia)