380 likes | 959 Views
Apocalipsa. Mesajele către cele șapte biserici (1,9-3,22). Mesajul către cele șapte biserici. Odată cu Apoc.1,9 începe prima mare secțiune a cărții. Această secțiune se împarte în două: viziunea lui Isus glorificat (1,9-20) și mesajele către cele șapte biserici (2-3,22).
E N D
Apocalipsa Mesajele către cele șapte biserici (1,9-3,22)
Mesajul către cele șapte biserici • Odată cu Apoc.1,9 începe prima mare secțiune a cărții. • Această secțiune se împarte în două: viziunea lui Isus glorificat (1,9-20) și mesajele către cele șapte biserici (2-3,22). • Înainte de a discuta fiecare mesaj în parte trebuie discutat despre scrisoare ca un tot.
Ordinea celor șapte mesaje • Cele șapte biserici sunt listate în ordine geografică. • Aceste orașe erau situate la intersecția principalelor drumuri romane la intervale de 48-64 km una de alta, formând un circuit. • O persoană ce vizita aceste orașe, ar fi călătorit în semicerc începând cu Efes, aproape de Patmos și mișcându-se spre nord, în sensul acelor de ceasornic la Smirna și Pergam, apoi spre SE la Tiatira, Sardis, Filadelfia și în final la Laodiceea.
Efes, • Smirna, • Pergam, • Tiatira, • Sardes, • Filadelfia, • Laodiceea.
Se pare de asemenea că ordinea celor șapte biserici reflectă poziția fiecărei din cele șapte brațe ale sfeșnicului. • Fiecare lampă de pe-o parte a sfeșnicului corespunde paralelei sale din partea cealaltă. • Se pare că cele șapte mesaje funcționează exact în acest fel. • Primul și ultimul mesaj către Efes și Laodiceea sunt în mod evident paralele; amândouă bisericile sunt în marele pericol al iubirii de sine și legalismului. • Al doilea și al șaselea mesaj, către Smirna și Filadelfia, încredințează bisericilor credincioșia, nu primesc mustrare și amândouă sunt opuse celor ce se numesc evrei(2,9; 3,9). • Al treilea și al cincelea mesaj, către Pergam și Sardis, sunt paralele în apostazie; este puțin bine de spus despre ele. • Al patrulea mesaj către biserica din mijloc, Tiatira, este evident diferit. Este o biserică dizivată și mesajul este cel mai lung dintre toate.
Formatul celor șapte mesaje • Fiecare mesaj are în comun un format înșesit cu doar câteva diferențe minore: • Fiecare mesaj se deschide cu destinatarul. • Fiecare mesaj începe cu iată ce zice care este paralel cu „așa spune Domnul” din limbajul profetic vechi testamentar. Această expresie este urmată de o scurtă descriere a lui Isus Hristos ca expeditor al scrisorii. • Apelul lui Isus către biserici. Secțiunea începe cu formula „știu”. La cinci dintre biserici Isus li se adresează cu „știu faptele tale”, în timp ce Sminei și Pergamului le spune „știu necazul tău” și „știu unde locuiești”. Hristos analizează mai întâi condiția spirituală a fiecărei biserici. El pretinde o cunoaștere intimă și deplină a fiecăreia. Dacă bisericile vor să știe cum să trăiască și să se schimbe, ele trebuie să asculte ce le spune Hristos.
Înainte de toate Hristos adresează bisericii cuvinte de apreciere pentru lucrurile bune, cu excepția celor din Sardis și Laodiceea. Urmează criticile. Smirna și Filadelfia sunt exceptate aici, nefiind nimic pentru care să fie blamate. Lor nici măcar nu li se cere pocăința. 4. Sfaturile. 5. Fiecărei biserici i se poruncește să audă ce spune Duhul bisericilor. „Celui ce are urechi de auzit să audă” are ecou cu ceea ce spune Isus în evanghelii (Mat. 11,15; 13,9.43; Mc.4,9.23; Lc.8,8). Fraza sugerează un auditoriu mai larg decât o singură biserică. Hristos vorbește prin Spiritul Sfânt (Ioan 16,13). Ceea ce spune Hristos celor șapte biserici locale din sec. I este ceea ce Spiritul Profetic spune bisericii universale și creștinilor de pretutindeni și din orice timp. 6. Fiecare mesaj se încheie cu o promisiune. (al V-lea și al VI-lea punct sunt oferite în ordine inversă în ultimele patru mesaje). Împlinirea acestor promisiuni este descrisă în ultimile două capitole ale cărții.
Interpretarea celor șapte mesaje • Cartea Apocalipsei în sine indică în mod clar că conținutul celor șapte mesaje reflectă și are legătură cu un timp și loc specific (1,9; 4,1). • Cele șapte biserici ale Apocalipsei au fost selectate să reprezinte un număr mai larg de biserici din Asia, incluzând Colose (Col.1,2), Hierapolis (Col.4,13), Troa (Fapte 20,5; 2Cor.2,12) și Milet (Fapte 20,17). • Deși cele șapte mesaje au fost adresate inițial unor anume biserici, ele transced limitările timpului și locului respectiv, prin continua prezență a Duhului Sfânt. Ele se adresează unor oameni diferiți și diferitelor lor situații de viață, diferitelor lor nevoi: se adresează persecutaților (Smirna), martorilor credincioși (Filadelfia), morților spiritual (Sardis), căldiceilor (Laodiceea).
Unii înțeleg mesajul către cele șapte biserici ca fiind o profeție predictivă a șapte perioade succesive ale istoriei creștine dar contextul nu indică o astfel de intenție, deși unele lucruri sugerează că mesajul către cele șapte biserici a avut o semnificație pentru creștini de-alungul istoriei.
Isus printre sfeșnice (1,9-20)Ioan pe Patmos (1,9-11) • Această secțiune descrie circumstanțele sub care Ioan a primit viziunea Apocalipsei împreună cu porunca de a scrie lucrurile pe care le-a văzut. • Ziua Domnului (gr. he kuriake hemera) apare doar aici din întreaga Scriptură. Cinci principale propuneri sugerează semnificația probabilă a frazei. 1. Mulți comentatori au luat fraza ca însemnând ziua de duminică, prima zi a săptămânii. Ei argumentează că fraza „ziua Domnului” a fost folosită în scrierile creștine din prima parte a sec. II cu referire la duminică, deoarece Isus a înviat în acea zi. Oricum originalele grecești ale acestor surse nu suportă acest punct de vedere.
Cele două scrieri din sec. II, Didache și scrisoarea lui Iganțiu din Antiohia către magnezieni, care sunt privite ca fiind cele mai putenice dovezi pentru susținerea acestui punct de vedere, de fapt nu folosesc kuriake hemera („Ziua Domnului”) ci kata kuriaken (conform zilei Domnului). Dovezile interne nu indică că ziua Domnului era intenționată; fraza înseamnă mai degrabă „învățăturile Domnului” sau „poruncile Domnului”. • Prima dovadă conclusivă a folosirii lui kuriake hemera (ziua Domnului) cu referire la duminică vine din a doua jumătate a sec. IV, în lucrarea apocrifă Epistola lui Petru. • Primul părinte bisericesc care a folosit termenul „ziua Domnului” cu referire la duminică a fost Clement din Alexandria (190 A.D.). • De vreme ce documente precum acesta apar la aproape un secol după ce Apocalipsa a fost scrisă, ele nu sunt admise ca dovadă pentru înțelegerea frazei „ziua Domnului” din Apocalipsa ca fiind duminica. • Din contră, se poate ca acești autori să fi luat fraza din Apocalipsa și să o fi aplicat-o la duminică ca prima zi a săptămânii. • Noul Testament în mod constant se referă la dumică ca fiind prima zi a săptămânii (Mat.28,1; Mc.16,2; Lc.24,1; Ioan 20,1.19; Fapte 20,7; 1Cor.16,2) mai degrabă decât ca fiind „ziua Domnului”
2. Câțiva învățați cred că expresia se referă la duminica paștelui, ca eveniment anual, mai degrabă decât duminica săptămânală. Se argumentează că a fost în acea zi a celebrării anuale a învierii și că Ioan a fost în Duh ca să-L întâlnească pe Hristos cel înviat. Dovezi din părinții bisericești confirmă că „ziua Domnului” era folosit să desemneze duminica paștelui, în mod particular în Asia Mică unde creștinii celebrau paștele în memoria învierii lui Isus. Oricum însă această dovadă este de asemenea una târzie (sec. II A.D.); așa că nu poate fi folosită ca dovadă pentru o folosire mai timpurie a frazei din cartea Apocalipsa.
3. Unii autori cred că referința biblică este ziua împăratului. Unii au arătat că termenul kuriakos era obișnuit în primul secol, desemnând ceea ce aparținea împăratului roman care pretindea titlul kurios (domn). Deși inscripțiile confirmă că Egiptul și Asia Mică aveau o zi cunoscută ca Sebaste care era devotată împăratului roman, este dificil să vedem o conexiune între „ziua Domnului” și „ziua Sebaste.” În primul rând cele două fraze sunt complet diferite; nici o dovadă conclusivă nu a fost descoperită ca indicând că fraza kuriake hemera a fost folosită pentru o zi imperială în onoarea împăratului. De asemenea este improbabil ca Ioan să se refere la ziua împăratului în Apoc.1,10. în vremea când creștinii din Asia Mică erau persecutați pentru refuzul lor de a numi pe împărat cu kurios și de a i se închina.
4. O altă viziune susține că „ziua Domnului” înseamnă Sabatul, a șaptea zi a săptămânii. O astfel de înțelegere reflectă o tradiție puternică a interpretării adventiștilor de ziua a șaptea pentru că Elen White susține acest punct de vedere (Faptele Apostolilor, pag.581). Fraza „ziua Domnului” nu mai este folosită niciodată în altă parte în întreaga Scriptură; însă ziua a șaptea a Sabatului este numită „ziua Mea sfântă” și „ziua sfântă a Domnului” (Is.58,13). Toate cele trei evanghelii sinoptice notează că Isus a spus „Fiul Omului este Domn al Sabatului” (Mat.12,8; Mc.2,27-28; Lc.6,5). Fraza „ziua Domnului” poate de asemenea indica că Ioan a primit viziunea sa în Sabat, ziua a șaptea a săptămânii, mai degrabă decât duminica.
5. Un număr de învățați susțin că Ioan ar fi putut folosi fraza cu referire la ziua escatologică a Domnului (gr. Hemera tou kuriou sau hemera kuriou). Ioan a fost luat în viziune în acea zi să fie martor al evenimentelor ce vor conduce la ziua escatologică a Domnului. Fraza „ziua Domnului” este des folosită de profeți în traducerea greacă a Vechiului Testament (Ioel 2,11.31; Amos 5,18-20; Mal.4,5) la fel ca și scriitorii Noului Testament (Fapte 2,20; 1Tes.5,2; 2Petru 3,10) cu referire la timpul sfârșitului. Este plauzibil ca fraza să fie simplu una din multele denumiri diferite: ziua Domnului (1Tes.5,2; 2Petru3,10), „ziua Domnului nostru Isus Hristos” (1Cor.1,8; 2Cor.1,14), „ziua cea mare” (Iuda 6), „marea zi a mâniei Sale” (Apoc.6,17), „ziua cea mare a lui Dumnezeu” (Apoc.16,14) – pentru ziua revenirii lui Hristos.
O obiecție asupra acestui punct de vedere se ridică din moment ce Ioan oferă locul specific (insula numită Patmos) și circumstanțele sub care a primit viziunea. Ar fi logic să se concluzioneze că fraza „ziua Domnului” se referă la un timp specific când Ioan a văzut viziunea. • Oricum textul nu declară că Ioan era pe Patmos în ziua Domnului când a primit viziunea, ci mai degrabă că în timp ce el era pe Patmos, el a fost în Duhul în ziua Domnului. Și în aceasta Ioan e consecvent în întreaga carte; oridecâte ori el e „în Duhul” (4,2; 17,3; 21,10), ceea ce urmează în text, întodeauna se referă la un timp/loc simbolic mai degrabă decât unul literal. • Dacă în Apoc.1,10 un timp literar este intenționat, ar fi foarte inconsecvent cu restul cărții.
Se pare că conceptul de ziua Domnului se potrivește cu contextul întregii cărți. • Deși a fost scrisă pentru îndrumarea și conformtul bisericii de-alungul istoriei creștine, cartea Apocalipsei a fost scrisă în persepectiva escatologică a zilei Domnului și a evenimentelor ce conduc către ea. • Oricum, luând în considerare rolul central pe care Sabatul, ziua a șaptea a săptămânii, îl va juca în aceste evenimente escatologice, nu este nerațional să vedem o dublă semnficație e frazei enigmatice folosite de Ioan. • În alte cuvinte, Ioan ar fi putut căuta ca cititorii săi să știe că viziunea a venit în „ziua Domnului” (Sabatul) deoarece viziunea era despre „ziua Domnului” (judecata de la timpul sfârșitului), în care Sabatul va constitui un obiectiv principal.
Expunerea • Apoc.1,9 „Eu Ioan, fratele vostru” amintește de „Eu, Daniel”, care apare des în a doua parte a cărții lui Daniel (8,15.27; 9,2; 10,2.7). Cele două cărți sunt legate într-un mod special. • O comparație a ultimei viziuni al lui Daniel (Dan.10-12) cu prima viziune a lui Ioan (1,12-20) descoperă clar că Apocalipsa începe acolo unde Daniel concluzionează. Ultima viziune profetică a lui Daniel a fost o figură divină, o scenă aproape identică cu viziunea Hristosului înviat din Apoc.1,12-20. • Mai departe, cartea Daniel oferă o schiță a istoriei din persepectiva lui Daniel a celor patru imperii. Ultima viziune a lui Daniel pare că se extinde dincolo de cele patru imperii și este exact locul de unde Aocalipsa începe. Cele două cărți funcționează ca două volume ale aceleiași cărți.
Ioan se identifică pe sine ca unul care cunoaște bine pe destinatari, ca și co-participant la necazul lor, ca unul care le cunoaște limba. De aceea este potrivit ca el să fie cel ce le comunică mesajul divin. • El se află pe insula Patmos înconjurat de mare. Este interesant că termenul „mare” joacă un rol semnificativ în întreaga carte, apărând de 25 de ori. • Marea devine pentru Ioan simbolul separării și suferinței. Persecuția sa și respingerea mărturiei sale credincioase devine un simbol al experienței poporului lui Dumnezeu din timpul sfârșitului. • Nu-i de mirare că descrie un cer nou și-un pământ nou unde marea nu va mai fi (21,1).
Din climatul insulei Patmos, Ioan este purtat de Duhul în sfera zilei escatologice a Domnului. • În timp ce era în viziune, Ioan aude o voce puternică ca o trâmbiță. Această frază desemnează epifania divină a Vechiului Testament. Vocea ca o trâmbiță, a fost auzită la darea celor zece porunci pe Sinai (Ex.19,16). În Noul Testament, sunetul trâmbiței anunță apariția lui Hristos pe nori (Mat.24,31; 1Cor.15,52; 1Tes.4,16). În alte cuvinte, vocea ca de trâmbiță denotă prezența lui Dumnezeu care vorbește. • Aceași voce de pe Sinai care a dat poruncile ce nu se pot schimba, a anunțat și mesajul divin al Apocalipsei. Astfel mesajul ei este la fel de important pentru că vine de la Hristos.