C ăile terapiei psihanalitice Freud (1919)

1. Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept lansat de Ferenczi, acela de metode „active”. Căile terapiei psihanaliticeFreud (1919)

2. S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu ceva mai bun.

3. Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de extindere a cunoaşterii sale. Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi după principiul plăcerii.

4. Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate. Simptomele şi manifestările patologice ale pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă, motive, mişcări pulsionale. Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat, să pună în evidenţă prin simptome aceste motive pulsionale până acum necunoscute bolnavului.

5. La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice, care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas necunoscute. S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le în componentele sale, iar atunci când interpretăm un vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de fiecare element al său.

6. S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei. Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit şi remarcă că este vorba numai despre extinderea lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare nejustificată a unei denumiri.

7. Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea ortopedului sau cu influenţa educatorului. Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.

8. Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată, fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza” persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii s-au creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea rezistenţelor. Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”, ale analistului.

9. Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în continuarea textului după un set de întrebări ca: Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă. Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.

10. Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de satisfacţii substitutive. În timpul tratamentului putem observa că orice ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi forţa pulsională, care împinge către vindecare. Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu, într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine moderată, prin descompunere şi devalorizare a simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte, ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări modeste şi nu prea durabile.

11. Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul de suferinţă. El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe, pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

12. Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele. Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei). Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată este ca o pedeapsă a destinului.

13. Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se despăgubească pe această cale pentru toate renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de natura cazului.

14. Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor, cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice. Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele stabilimente de greutăţile vieţii. Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ. În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe dorinţe neîmplinite. Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care el şi le doreşte cel mai intens.

15. În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea” Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea noastră.

16. Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de repere şi incapabili să trăiască, încât influența analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea educativă. La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească propria lui fiinţă.

17. Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America „atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună pacienţilor în scopul înnobilării lor. Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.

18. O altă idee care devine tot mai conturată este că diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi vindecate cu aceeaşi tehnică. Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de acelaşi comportament. Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la ea.

19. Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două categorii uşoară şi severă. În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi. La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă influența psihanalizei îi poate determina din nou să se comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.

20. Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de a nu schimba nimic. Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

21. Examinarea situaţiei care ţine de viitor: Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie nevrotică” existentă în lume. Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem face nimic.

22. Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face tuberculoza.

23. Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva trebuie să se ajungă şi la aceasta.

24. Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi, dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai concrete expresii ale teoriei noastre. Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.

25. Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în tratamentul nevrozelor de război. Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai importante şi mai influente componente ale sale vor rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

26. Mulţumesc frumos pentru atenţie!