POETICA GEOMETRIEI

1. Idei…. Idei… idei… idei • Ipostaza de poet este condiţionată de cea de geometru, ceea ce-l înrudeşte pe Ion Barbu cu pitagoricii şi orficii. • Este negată incompatibilitatea absolută între poezie şi geometrie, în virtutea existenţei unei joncţiuni fericite, paradoxale, a acestora, delimitându-se un spaţiu “luminos” unde diferenţele dispar: coincidentia opositorum. • Analogia geometrie - poezie se realizează în virtutea caracterului simbolic al acestor două domenii ale cunoaşterii, ambele încercând să sugereze inefabilul şi lumile posibile, în sens filosofic şi mistic, să spună ceva despre un referent transcendent. Numărul , simbolul matematic, reflectă legic armonia lumii, aşa cum simbolul poetic şi mitul sugerează acelaşi lucru: “reprezentarea formelor posibile de existenţă”. • Opţiunea pentru geometrie nu contrazice astfel practicarea poeziei, deşi aceasta din urmă pare a fi ceva adiacent, subsumabil primei opţiuni, cea a adoraţiei necondiţionate a geometriei; “mă stimez mai mult ca practicant al matematicilor”. • Reacţia lui I. Barbu este contradictorie, denigrând tocmai obiectul extazului - poezia: “Poezia mă declasează, tocmai prin surclasarea pe care o încerc” POETICA GEOMETRIEI

2. Idei…. Idei… idei… idei • Geometrul şi poetul I. Barbu distinge între două forme distincte de poezie: poemul confesiv, romantic - care exploatează şi transformă în armonii lirice doar experienţa concretă, senzitivă, şi psihologia - şi poemul născut din aspiraţia spre absolut, căruia eul liric, într-o experienţă limită, ar vrea să-i confere determinaţii pentru a fi astfel accesibil spiritului uman: “genul hibrid, roman analitic în versuri” / “lirism absolut”. Diferenţa pare a fi ontologică: “despărţită cu mai multe poduri de raze” • Poemul cuprinde doar imaginea simbolică a lumii, esenţializată, redusă la arhetipuri şi la caracterul ei legic şi etern; o proiecţie a spiritului care nu păstrează din concret şi teluric decât epura absolută a acestora. Imaginea poetică, adică simbolul poetic, este manifestare a spiritului, fiinţând ca altceva decât realul, căci numai spiritul poate reflecta ordinea universală: “lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru”. Spiritul însuşi este altceva decât lumea, “o pură direcţie, un semn al minţii”. Un fel de absolut şi el, plasat intermediar între transcendent (increat şi inteligibil) şi real. Poezia devine astfel o cale de cunoaştere. • Poezia este, prin urmare, o manifestare în libertate a spiritului şi o formă de a elibera lumea din constrângerile spaţio-temporale. Este o simplă direcţie a spiritului, o ascensiune sau o imersiune a spiritului. Un act de cunoaştere subiectiv, inefabil şi ireductibil: “act clar de narcisism” POETICA GEOMETRIEI