Fiul risipitor

1. Fiul risipitor și viața nostră de familie

2. Luca 15,11-32

3. Lev Tolstoi spunea: Omul s-a născut în casa tatălui său, a primit o educaţie şi putea să continue să trăiască lucrând pentru tatăl său, dar viaţa asta i s-a părut şi grea şi fără sens. Atunci a părăsit casa şi a plecat în căutarea altei vieţi, a altei munci. A umblat din loc în loc, ba nu-i plăcea ceva, ba nu era acceptat şi era gonit, iar atunci, ajuns la capătul răbdării, şi-a amintit de casă. Şi numai atunci a găsit binele, la întorcerea la cel de care fugise, la tatăl lui. La fel se întâmplă şi cu viaţa oamenilor care lasă în urmă viaţa firească trăită după voia Tatălui Dumnezeiesc şi întru slujirea Lui. La fel suferă ieşind din voia Lui şi tot aşa găsesc liniştea şi bucuria întorcându-se acasă, la El, la împlinirea voinţei Lui.

4. Rembrandt

5. Pictorul Rembrandt era aproape de moarte când a pictat Fiul risipitor. Foarte probabil a fost una dintre ultimele sale lucrări. Fiul risipitordemonstrează percepţia pictorului asupra propriei bătrâneţi – percepţie în care orbirea fizică şi profunda luciditate interioară erau intim legate. Modul în care bătrânul tată îşi îmbrăţişează fiul istovit, revelează o viziune interioară ce aminteşte de unele cuvinte ale lui Isus adresate ucenicilor: „Fericiţi ochii care văd ceea ce voi vedeţi”. E o lumină interioară secretă, dar care iradiază o frumuseţe delicată, ce pătrunde totul.

6. Pictorul: un fiu risipitor

7. Pentru Rembrandt această lumină interioară rămăsese ascunsă demult. Ani de zile i-a fost imposibil să ajungă la ea. Cu timpul, pas cu pas, cu multă trudă a reuşit s-o perceapă în interiorul său şi prin sine în cei pe care-i picta. Înainte de a fi ca tatăl, Rembrandt fusese pentru mult timp asemenea tânărului arogant care „strângându-şi lucrurile, a plecat într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit toate bunurile”. În tinereţe Rembrandt avea toate caracteristicile fiului risipitor: impertinent, încrezut, cheltuitor, senzual şi foarte arogant. La treizeci de ani s-a pictat împreună cu soţia sa, Saskia, ca un fiu pierdut, dezmăţat. Din tablou nu transpare nici o interiorizare. Beat, cu gura deschisă pe jumătate şi cu ochii avizi de senzualitate, se pare că se adresează dispreţuitor celor care privesc tabloul spunând: „E o distracţie deosebită, aşa-i?!” În mâna dreaptă ţine un pahar golit pe jumătate în timp ce stânga atinge spatele prietenei sale, ai cărei ochi nu sunt mai puţin pătimaşi. Părul lung şi ondulat al lui Rembrandt, pălăria sa de catifea cu enorma pană albă şi spada în teacă de piele şi cu mânerul de aur, care atinge spatele celor doi care chefuiesc, nu lasă multe dubii asupra intenţiilor lor.

8. Încercarea de a sintetiza nenumăratele dificultăţi prin care a trecut Rembrandt în viaţa sa poate deveni apăsătoare. Nu sunt departe de cele ale fiului risipitor. După ce l-a pierdut pe fiul său, Rumbartus, în 1635, pe fiica dintâi, Cornelia, în 1638, şi pe cea de-a doua fiică, Cornelia, soţia lui Rembrandt, Saskia, iubită şi admirată profund de soţul ei, moare în 1642. Rembrandt rămâne cu un fiu de nouă luni, Titus. După moartea soţiei (Saskia), viaţa sa continuă să fie marcată de nenumărate suferinţe şi probleme. O relaţie destul de nefericită cu dădaca lui Titus, Geertje Dircx, se va termina cu un proces şi cu internarea lui Geertje într-un ospiciu. Urmează apoi o legătură mai stabilă cu Hendrickje Stoffels. Aceasta îi va dărui un fiu, care va muri însă, în 1652, şi o fiică, Cornelia, signura care va supravieţui.

9. Detaliu: mâinile

10. Ori de câte ori îl privesc pe fiul risipitor care îngenunchează înaintea tatălui şi îşi lipeşte faţa de pieptul său, nu pot să nu întrezăresc în el pe artistul însuşi, cândva atât de sigur de sine şi venerat, ajuns la dureroasa constatare că gloria la care ajunsese nu e decât o glorie deşartă. În locul hainelor bogate din tinereţe cu care se pictase Rembrandt în bordel, acum trupul său scofâlcit este acoperit doar cu un cămăşoi rupt iar sandalele, cu care a umblat atâta, sunt aproape terminate şi nefolositoare.

11. Mutând privirea de la fiul căit la tatăl milostiv, remarc faptul că s-a stins lumina scânteietoare reflectată de lanţurile de aur, de arămuri, de coifuri, de candele şi lampadare ascunse, şi a fost substituită de lumina interioară a vârstei înaintate. Este trecerea de la gloria seducătoare ce conduce la o căutare exasperată a bogăţiei şi popularităţii, la gloria ascunsă în sufletul uman care trece dincolo de moarte.

12. Înțelepciunea vieții