1.71k likes | 3.44k Views
Tehnica şi metodica predării probelor atletice în liceu Lect. univ. Gh. Lucaciu. ,. Pentru a putea face analiza tehnicii probelor de ATLETISM, trebuie să ne reamintim câteva noţiuni :. ALERGAREA :. Procedeu natural de locomoţie a omului, în scopul accelerării deplasării sale în spaţiu ;
E N D
Tehnica şi metodica predării probelor atletice în liceuLect. univ. Gh. Lucaciu ,
Pentru a putea face analiza tehnicii probelor de ATLETISM, trebuie să ne reamintim câteva noţiuni:
ALERGAREA: • Procedeu natural de locomoţie a omului, în scopul accelerării deplasării sale în spaţiu; • Se însuşeşte instinctiv şi parţial prin imitare, fără a fi nevoie de un proces de învăţare conştient; • Poate fi perfecţionată pentru a deveni mai eficientă; pe alergarea naturală se bazează tehnica alergării în probele de atletism;
. • D.p.d.v. Biomecanic, ALERGAREA este o formă de deplasare ciclică, rezultată din acţiunea alternativă a membrelor inferioare în contact cu solul; • Este determinată de: forţele interne (m.,l.,o.) în contact cu forţele externe (inerţie, gravitaţie, reacţia reazem.); • Faţă de mers, apare faza de zbor, care înlocuieşte sprijinul bilateral;
Pasulalergător, ca unitateciclică a alergării, poate fi privit sub 2 aspecte: • Pasul alergător simplu • Totalitatea acţiunilor dintre 2 sprijine consecutive; • În practică cel mai des folosit pt. etalonarea elanului, măsurarea lungimii şi frecvenţei paşilor la alergări. • Pasul alergător dublu • Reprezintă ciclul complet; • Totalitatea acţiunilor şi poziţiilor cuprinse între 2 atitudini identice ale aceluiaşi picior (2 paşi alergători simpli).
Pasul alergător simplu cuprinde 2 perioade: A. Perioada de sprijin: • perioada când alergătorul se află în contact cu solul; datorită interacţiunii cu reazemul, se acţionează cu forţe proprii asupra corpului, putându-l deplasa cu viteze diferite. B. Perioada de pendulare: • după terminarea fazei de impulsie, alerg. trece în perioada de pendulare, când piciorul va acţiona dinspre înapoi spre înainte în vederea reluării contact. cu solul.
A. Perioada de sprijin: a. Faza de amortizare - durata, fază negativă cu atât mai mult cu cât contactul este mai oblic - diferite modalităţi de contact b. Momentul verticalei c. Faza de impulsie
A. Perioada de sprijin: a. Faza de amortizare b. Momentul verticalei - traiectoria C.G.G., flexia articulaţiei genunchiului c. Faza de impulsie
A. Perioada de sprijin: a. Faza de amortizare b. Momentul verticalei c. Faza de impulsie - fază pozitivă pt. menţinerea sau creşterea vitezei
B. Perioada de pendulare: a. Faza pasului posterior - durata,la despr. de pe sol pic. opus este avântat cu deschidere maximă între coapse(90/120º); - coapsa pic. de impulsie va fi trasă înainte <(C şi G) şi (G şi G) devin mai ascuţite; - flexia G pe C, diferă în funcţie de vit. de depl. b. Momentul verticalei c. Faza pasului anterior
B. Perioada de pendulare: a. Faza pasului posterior b. Momentul verticalei - CGG atinge nivelul cel mai de jos, traiectoria..., proiecţia.... - flexia la nivelul artic. genunchiului este maximă, c. Faza pasului anterior
B. Perioada de pendulare: a. Faza pasului posterior b. Momentul verticalei c. Faza pasului anterior - piciorul pendulant trece înaintea celui aflat in sprijin, < dintre coapse marindu-se progresiv - gamba flexată pe coapsă la ~90º, - mişcarea se continuă cu coborârea coapsei odată cu întinderea G înainte-jos-înapoi.
OSCILAŢIILE CORPULUI • traiectoria CGG nu poate fi lineară datorită......, apărând astfel diferite oscilaţii, intr-o formă sinusoidală în cele 3 planuri ale corpului, • deşi nefavorabile ele nu pot fi eliminate, dar cunoscându-le ele pot fi atenuate • după planul în care se produc avem 3 tipuri de oscilaţii: 1. Verticale 2. Laterale 3. Transversale
1. Oscilaţiile verticale • datorate impulsiei oblic-înainte-sus, • este max. (la mijl f. de zbor) şi min. (mom. vertic.) • amplitudineamedie 8-12 cm. (m. mare..., m. mic...)
2. Oscilaţiile laterale • datorate trecerii G de pe un picior pe altul, • se evidenţiază în momentul verticalei, • la fete ceva mai ample, datorită conformaţiei bazinului.
3. Oscilaţiile transversale • datorate rămânerii în urmă a laturii bazinului pic. de sprijin, • favorizează al. (sunt mai > la vit mai>), • în anumite limite sunt utile, după care daunează, • umerii şi trunchiul efectuează oscil. compensatorii.
Pasul alergător în funcţie de viteza deplasării a. contactul cu solul b. lungimea şi frecv paşilor c. durata spijinului şi durata zborului d. oscilaţiile corpului e.poziţiagenerală a corpului.
Tehnica alergării de garduri Distanţele clasice pe care se desfăşoară întrecerile “gardiştilor” sunt pentru bărbaţi 110m. şi 400m., iar pentru femei 100m. şi 400m. Alergarea de garduri este o alergare de viteză, în care succesiunea normală a paşilor este întreruptă după un număr precizat de cicluri, prin introducerea unui pas caracteristic, pasul peste gard. Tehnica alergării de garduri este determinată de particularităţile probei de concurs: lungimea probei, înălţimea gardurilor şi distanţa dintre garduri. Dat fiind faptul că probade 110 mg. ridică cele mai mari dificultăţi de ordin tehnic, descrierea tehnicii alergării de garduri o vom face în legătură cu această probă, urmând ca în final să facem particularizările necesare în ce priveşte celelalte probe de concurs. Alergarea de garduri cuprinde în ordine, următoarele faze şi acţiuni specifice: • startul şi lansarea de la start; • pasul peste gard; • alergarea între garduri; • finişul şi sosirea.
Tehnica alergării de 110 metri garduri Startul şi lansarea de la start: Tehnica startului de jos este asemănătoare celei utilizate în alergările de viteză în linie dreaptă, pe plat, doar că ridicarea bazinului la poziţia “gata” este mai accentuată (cu 5-10 cm. mai mult). Această ridicare se datorează distanţei scurte de la linia de plecare până la primul gard. Până la primul gard, alergătorul parcurge o distanţă de 13,72 m., pe care alergătorul încearcă: • obţinerea unei viteze optime cât mai mari (deoarece posibilităţile de creştere a tempoului de alergare între garduri sunt reduse); • adoptarea unei poziţii favorabile trecerii primului gard (prin ridicarea trunchiului ceva mai devreme, 8-10m., comparativ cu alergarea pe plat şi prin orientarea privirii alergătorului spre stinghia primului gard). Intervalul de la start până la primul gard este parcurs de regulă în 8 paşi, dar există şi alergători care parcurg această distanţă în 7 sau 9 paşi. Numărul de paşi, pari sau impari, va determina piciorul de aşezare pe blocstartul din faţă. Astfel, atleţii care parcurg distanţa până la primul gard: • în 8 paşi, vor aşeza pe blocul din faţă piciorul de “bătaie”; • în 7 sau 9 paşi vor aşeza pe blocul din faţă piciorul de atac.
Pasul peste gard Veriga tehnică de bază a tehnicii alergării de garduri o reprezintă pasul peste gard. Această fază complexă a oricărei alergări de garduri cuprinde mai multe faze: • atacul gardului; • trecerea gardului; • aterizarea. Un pas peste gard este eficient dacă este însoţit de o pierdere minimă de viteză. În acest sens trebuiesc rezolvate următoarele premise ale unei tehnici raţionale: • un atac efectuat cu o pierdere minimă de viteză orizontală; • un zbor limitat (minim), printr-o înălţare minimă a C.G.G.; • aterizare într-o poziţie favorabilă continuării alergării. Lungimea pasului peste gard este constituită din lungimea distanţei de atac şi de aterizare. În proba de 110 mg. lungimea pasului peste gard este de aproximativ 3.40-3.60 m., din care 60% (2.00-2.20m.) reprezintă distanţa de atac şi 40% (1.20-1.40 m.) cea de aterizare.
~60% ~40% Traiectoria de zbor a C.G.G. în pasul peste gard
a. Atacul gardului Acţiunea de atac a gardului este pregătită prin scurtarea ultimului pas dinaintea gardului. Contactul cu solul se face pe pingea cu vârful piciorului orientat pe direcţia de deplasare, la o distanţă de aproximativ 2.00 metri faţă de gard. Piciorul de atac începe mişcarea de pendulare din poziţia pasului posterior. Unghiul dintre gamba şi coapsa acestuia scad continuu până în momentul verticalei, după care coapsa îşi continuă rapid mişcarea de rotaţie în jurul articulaţiei coxo-femurale trecând în plan anterior. În faza pasului anterior, coapsa este ridicată până puţin deasupra orizontalei, cu gamba aproape perpendiculară pe sol şi cu laba piciorului în flexie dorsală. Piciorul de “bătaie”-impulsie termină mişcarea pe vârful labei piciorului, întins la nivelul articulaţiei genunchiului. Trunchiul se apleacă înspre înainte, astfel încât la terminarea fazei de impulsie articulaţiile gleznei, genunchiului, şoldului şi umărului formează o linie dreaptă, orientată oblic înainte.
Braţul opus piciorului de atac, uşor flexat este dus înspre înainte, cu mâna la nivelul umerilor şi cu palma orientată în jos. Imediat după desprinderea piciorului de impulsie de pe sol, piciorul de atac se întinde rapid, prin extensia gambei în prelungirea coapsei cu laba piciorului în flexie dorsală, întreg piciorul de atac fiind perpendicular pe planul gardului, puţin deasupra stinghiei acestuia.În acest moment, între coapse se înregistrează o depărtare maximă în plan sagital. După părăsirea solului, piciorul de impulsie, uşor abdus şi flexat la nivelul articulaţei genunchiului, este remorcat pasiv (“remorcă întârziată”). Trunchiul îşi măreşte înclinarea pe piciorul de atac, astfel încât între coapsa piciorului de atac şi trunchi se obţine un unghi foarte mic. Braţul opus piciorului de atac este aproape paralel cu acesta, cu mâna la nivelul labei piciorului, iar celălalt braţ este îndoit din cot, înapoia trunchiului şi lateral faţă de acesta. Această fază, de atac a gardului, se termină în momentul în care laba piciorului de atac atinge planul vertical al gardului.
b. Trecerea gardului Această fază a pasului peste gard, durează din momentul în care laba piciorului de atac atinge planul vertical al gardului până în momentul aterizării pe acest picior. Piciorul de atac îşi continuă mişcarea spre înainte razant cu gardul, timp în care piciorul de impulsie intră în acţiune (cel mai devreme când laba piciorului de atac trece de gard şi cel mai târziu când spaţiul popliteu atinge planul vertical al gardului). Piciorul de remorcă, odată intrat în acţiune, este tras rapid spre înainte- sus, flexat cu coapsa dezaxată lateral. Poziţia corectă a piciorului de remorcă în timpul trecerii peste gard este cu coapsa paralelă cu gardul şi aproape perpendiculară pe trunchi, între coapsă şi gambă existând un unghi de aproximativ 90°, iar laba piciorului este rotată în exterior cu vârful orientat în sus pentru a evita lovirea gardului.
În punctul maxim al traiectoriei de zbor deasupra gardului, alergătorul se află în poziţia specifică “pe gard” cu:- piciorul de atac întins;- trunchiul în flexie maximă pe coapsă;- piciorul de remorcă “dezaxat” lateral cu unghiuri de aproximativ 90° între: coapsă şi trunchi, gambă şi coapsă, laba piciorului şi gambă. Pe măsură ce piciorul de atac coboară activ dincolo de gard:- piciorul de remorcă este dus cu coapsa la orizontală înspre înainte până ajunge pe direcţia de deplasare (de menţionat faptul că bazinul se va afla deasupra gardului înaintea genunchiului piciorului de remorcă);- trunchiul se îndreaptă treptat;- braţul opus piciorului de atac este tras înspre înapoi printr-o mişcare de vâslire, iar braţul de pe partea piciorului de atac pendulează înainte echilibrând mişcarea de tragere înainte a piciorului de remorcă. Înaintea contactului cu solul, piciorul de atac se flexează uşor din genunchi, favorizând prin aceasta, amortizarea şocului la aterizare.
c. Aterizarea Aterizarea începe din momentul în care piciorul de atac ia contactul cu solul dincolo de gard. Contactul cu solul se face pe pingea, cu vârful orientat înspre înainte, printr-o tracţiune dinainte spre înapoi. Imediat după aterizare, piciorul de sprijin se extinde rapid, iar cel de remorcă este orientat pe direcţia de deplasare, cu coapsa la orizontală, gamba perpendiculară pe sol şi laba piciorului în flexie dorsală. Proiecţia C.G.G. al corpului trebuie să cadă în interiorul poligonului de sprijin sau imediat înapoia acestuia, pentru a permite reluarea lină a alergării după trecerea gardului. Distanţa de aterizare reprezintă aproximativ 40% din lungimea pasului peste gard şi este cuprinsă de regulă între 1.35-1.50 metri. O aterizare prea aproape de gard este determinată de o distanţă de atac mare şi alterează ritmul următorilor paşi, iar o distanţă de aterizare prea mare înseamnă o trecere planată peste gard, cu prelungirea timpului de zbor.
Alergarea între garduri Alergarea între garduri are drept scop dezvoltarea vitezei de deplasare (cel puţin menţinerea ei) şi crearea unor premise favorabile efectuării unui nou pas peste gard. Distanţadintre garduri este fixă (9.14 m.) şi intervalul dintre garduri se parcurge într‑un ritm de trei paşi. Lungimea primului pas are o importanţă foarte mare, depinzând de execuţia fazei de aterizare. Dacă şocul la aterizare este optim compensat, atunci primul pas poate avea o lungime optimă, contribuind la reuşita alergării între garduri. Un prim pas prea scurt va determina pierderi considerabile de viteză, deoarece alergătorul va fi obligat să lungească în mod exagerat următorii doi paşi, iar frecvenţa lor va fi mică. Al doilea pas se apropie de alergarea de sprint obişnuită, iar al treilea se scurtează pentru a pregăti pasul peste gardul următor.
Finişul şi sosireaPe ultima porţiune cuprinsă între ultimul gard şi linia de sosire (14.02 m.) se produce, spre deosebire de alergarea pe plat, o nouă accelerare. Pe ultimii doi sau trei paşi atleţii efectuează o aplecare accentuată a trunchiului spre linia de sosire, în vederea obţinerii unui timp/loc în clasamentul final cât mai bun.
Tehnica alergării de 100 metri garduri Din punct de vedere tehnic această alergare se aseamănă foarte mult cu alergarea de 110 metri garduri, doar că din cauza înălţimii mai mici a gardurilor (0.84 m.) şi a distanţei mai mici între garduri (8.50 m.), apar anumite modificări în ceea ce priveşte amplitudinea mişcărilor:- piciorul de atac nu se întinde complet din articulaţia genunchiului;- flexia trunchiului pe piciorul de atac este mult mai mică;- dezaxarea laterală a piciorului de remorcă este mai puţin accentuată;- coapsa piciorului de remorcă nu este paralelă cu solul ci este orientată oblic şi în jos. Şi în cazul probei de 100 mg., lansarea de la start se face de obicei cu 8 paşi, dar există şi alergătoare care parcurg distanţa în 7 sau 9 paşi. Lungimea pasului peste gard este cuprinsă între 3.00-3.20 metri, din care aproximativ 1.95-2.10 m. (60%) înaintea gardului şi 1.00-1.15 (40%) dincolo de gard. Distanţa dintre garduri este parcursă tot în trei paşi, respectând o structură asemănătoare cu cea din proba de 110 mg.
Tehnica alergării de 400 metri garduri Startul şi lansarea până la primul gard Startul de jos utilizat în aceast probă prezintă aceleaşi caracteristici ca şi startul de jos în turnantă din probele pe plat (200m. şi 400m.). Distanţa, de 45 metri, de la start până la primul gard este parcursă într-un număr fix de paşi (21-23 paşi la bărbaţi şi 23-25 paşi la femei). Alergătorul va încerca atingerea unei viteze adecvate în condiţiile unei alergări cât mai constante posibil, deoarece orice modificare a lungimii paşilor ar atrage după sine modificarea locului de “bătaie”-impulsie dinaintea primului gard. Aceasta se face la cca 2.00-2.30 m. înaintea gardului la bărbaţi şi la cca 1.85- 2.10 m. înaintea gardului la femei.
Pasul peste gardTehnica pasului peste gard prezintă caracteristici intermediare între cea de 110 mg. şi 100 mg. Lungimea pasului peste gard este cuprinsă între 3.30-3.80, din care 2.00-2.30 m. reprezintă distanţa de atac, iar 1.30-1.50 m. distanţa de aterizare.Prezenţa turnantei recomandă ca atacul gardurilor din turnantă să se facă cu piciorul stâng, atât pentru “scurtarea” distanţei de alergat cât şi pentru adoptarea unei poziţii mai eficiente de învingere a forţei centrifuge. Cei mai mulţi atleţi preferă să “atace” gardurile din turnantă cu piciorul stâng şi pentru că acest lucru le permite să alerge pe partea internă a culoarului, ceea ce favorizează tragerea piciorului de remoră peste gard. Cei care “atacă” gardurile din turnantă cu piciorul drept trebuie să alerge pe mijlocul culoarului pentru a nu risca descalificarea din cauza trecerii piciorul de remorcă (stângul) înafara planului gardului, ceea ce implică parcurgerea unei distanţe mai mari.Modificările care apar în cazul pasului peste gard în turnantă se referă în primul rând la răsucirea piciorului de atac (stângul) spre interiorul culoarului; trunchiul se flexează pe piciorul de atac şi se răsuceşte uşor spre stânga, iar braţul drept se întinde spre piciorul stâng.
Alergarea între garduri Atleţii încearcă menţinerea unui ritm constant de alergare între garduri, însă dată fiind distanţa relativ mare (35 m.), acest lucru nu este accesibil decât atleţilor consacraţi. Distanţa dintre garduri este parcursă de către atleţi în 12-15 paşi şi de către atlete în 15-18 paşi. Parcurgerea distanţei într-un număr impar de paşi prezintă avantajul de a ataca gardurile cu acelaşi picior. Pe parcursul unei curse, se observă utilizarea mai multor combinaţii în ceea ce priveşte numărul de paşi. Tendinţa actuală, este de a parcurge distanţa dintre garduri în 13 paşi în cazul bărbaţilor şi în 15 paşi în cazul femeilor. Numărul paşilor între garduri precum şi modul de combinare a lor este determinat de talia, calităţile biomotrice, nivelul de pregătire al atletului şi de o bună tehnică a pasului peste gard cu ambele picioare.
Finişul şi sosireaDupă trecerea ultimului gard, alergătorul mai are de parcurs 40 de metri până la linia de sosire. Această distanţă trebuie parcursă cu o viteză cât mai ridicată, deoarece nu mai prezintă obstacole. Astfel, alergătorul va încerca o reaccelerare spre linia de sosire, printr-o înclinare uşoară a trunchiul spre înainte, menţinând lungimea fuleelor de alergare cu un lucru activ din braţe.
Probele de alergare de ştafetă sunt unele dintre cele mai “tinere” în sistemul probelor de atletism (SPA). Istoria lor a început în anul 1893 la Universitatea Pennsylvania, unde preşedintelui Comitetului universitar pentru atletism (Frank B. Ellis) i-a venit idea organizării unei competiţii în care să se întreacă echipe formate din 4 oameni care să alerge succesiv câte un sfert de milă (4x aprox. 400 m). Prima care a răspuns la provocare, a fost echipa din Princeton (Chapman, Campbell, Brokow, Turner), care a învins echipa Univ. Pennsylvania la ea acasă, cu timpul de 3:34,0. Interesul manifestat în primii doi ani a fost atât de mare, încât comitetul menţionata decis să susţină organizarea unei competiţii anuale, care a devenit Pennsylvania Relay Carnival. Treptat, probele de ştafetă au intrat în programul marilor competiţii, devenind unele dintre cele mai spectaculoase evenimente din reuniunile atletice. Dintre cele două probe de ştafetă (4x100 m şi x400 m – masculin şi feminin), etalon este cea de 4x100 m, la care ne vom şi referi.
Predarea-primirea băţului de ştafetă În conformitate cu prevederile regulamentului, schimbul se realizează în interiorul spaţiului (30 m) destinat atât lansării cât şi efectuării schimbului. Se utilizează două procedee principale de transmitere a băţului: 1- transmiterea de jos în sus – în eşaloanele inferioare de performanţă; 2- transmiterea de sus în jos – în atletismul de performanţă. 1.Primirea ştafetei: la semnalul sonor al aducătorului, primitorul aflat în alergare, duce braţul spre înapoi, întins complet din articulaţia cotului şi cu articulaţia scapulo-humerală blocată, asigurând astfel stabilitatea braţului. Palma este în pronaţie, orientată către sol, cu degetul mare orientat spre interior şi cu celelalte lipite şi orientate către exterior. Predarea ştafetei: aducătorul dă semnalul de predare când primitorul se află cu braţul în plan posterior, face un ciclu de oscilaţie şi pregăteşte braţul pentru primire. Predarea se face prin trecerea braţului dinapoi spre înainte, întinderea antebraţului pe braţ cu blocarea cotului şi articulaţiei pumnului şi plasarea ştafetei în palma primitorului între degetul mare şi celelalte.
Deoarece în momentul predării-primirii băţului poziţia celor două segmente (braţul aducătorului şi al primitorului) este oblică, distanţa între cei care efectuează schimbul este mai mică decât suma lungimii celor două segmente (cca. 1,2-1,5 m). Poziţia în care aşteaptă primitorul este una joasă, care să favorizeze lansarea cât mai rapidă şi accelerarea maximă. Ea poate fi în sprijin pe două ori trei puncte (ilustrăm a doua variantă), atât în cazul predării de jos în sus, cât şi în cazul predării de jos în sus.
2. Primirea ştafetei: la semnalul sonor al aducătorului, primitorul aflat în alergare, retroduce accentuat braţul în care va primi băţul, întins complet din articulaţia cotului şi cu articulaţia scapulo-humerală blocată, asigurând astfel stabilitatea braţului. Palma este în supinaţie şi în flexie pe antebraţ, orientată în sus, cu degetul mare orientat spre interior şi cu celelalte lipite şi orientate către exterior, asigurând o suprafaţă de recepţie cât mai mare.Predarea ştafetei: aducătorul dă semnalul de predare când primitorul se află cu braţul în plan posterior, mai face un ciclu de oscilaţie şi pregăteşte braţul pentru primire. Predarea se face prin trecerea braţului dinapoi spre înainte, prin întinderea antebraţului pe braţ cu blocarea cotului şi articulaţiei pumnului şi plasarea ştafetei în palma primitorului între degetul mare şi celelalte. Deoarece este o modalitate eficientă de transmitere a băţului de ştafetă, este cel mai des întâlnit în competiţii. În funcţie de plasamentul alergătorilor pe culoar, există de asemenea două modalităţi tehnice de realizare a schimburilor:- alergarea de ştafetă cu schimb de aceeaşi parte (începători);- alergarea de ştafetă cu schimb alternativ (performanţă).
Primul alergător (schimbul 1) va pleca cu băţul în mâna stângă, de pe exteriorul culoarului (startul în turnantă), va alerga spre interior, iar înainte de a ajunge la primitor va ieşi din nou pe exteriorul culoarului, predând băţul în mâna dreaptă a primitorului (schimbul 2). Imediat după preluare, acesta va muta băţul în mâna stângă, alergând pe interior, spre finalul liniei drepte orientându-se către exteriorul culoarului şi predând băţul următorului alergător (schimbul 3) tot în mâna dreaptă. La rândul său, acesta va muta băţul în mâna stângă, va alerga pe interior orientându-se pe finalul distanţei de alergat către exteriorul culoarului şi predând de asemenea băţul în mâna stângă a primitorului (schimbul 4), care aleargă până la final cu băţul în mâna dreaptă. Constatăm astfel, că sunt 4 alergători (4 schimburi), care efectuează 3 cicluri de predare-primire a băţului de ştafetă. Această tehnică, prezintă şi avantaje şi dezavantaje, dintre acestea amintind:
Avantaje:- este sigur în condiţiile în care băţul se primeşte în mâna dreaptă, care este mai îndemânatică, fapt pozitiv la predare-primire;- este accesibil pentru începători;- este menţinută viteza băţului şi în zona de schimb;- este „păstrată” lungimea băţului pe parcursul schimburilor, prin trecerea din mâna dreaptă în mâna stângă.Dezavantaje:- schimbarea băţului dintr-o mână în alta în timpul alergării, poate constitui un pericolul, prin scăparea în momentul transferului;- distanţa mai mică între coechipieri în momentul transferului, creşte pericolulca aceştia să se incomodeze;- creşte distanţa alergată din cauza trecerii de pe interiorul pe exteriorul culoarului, mai ales în turnantă.
Caracteristic este faptul că băţul de ştafetă se transmite cu aceeaşi mână cu care se primeşte, astfel:- primul schimb porneşte cu băţul în mâna dreaptă, aleargă turnanta pe interior şi predă schimbului 2 în mâna stângă (schimbul 2 aşteaptă predarea-primirea pe exterior);- schimbul 2 aleargă pe exterior (fiind în linie dreaptă, nu măreşte distanţa) şi predă schimbului 3 în mâna dreaptă (aşteaptă predarea-primirea pe interior);- acesta aleargă turnanta pe interior, predând băţul ultimului schimb în mâna stângă (primitorul aşteaptă pe exteriorul culoarului);- schimbul 4 aleargă ultima linie dreaptă pe exterior, încheind proba. În repartizarea alergătorilor pe cele 4 schimburi, se ţine cont de:- schimbul 1 trebuie să aibă un start bun şi să fie un bun alergător de turnantă;- schimbul 2 trebuie să fie bine coordonat pt. a efectua atât primirea cât şi predarea, să aibă o f. bună rezistenţă în regim de viteză (aleargă 120-150 m);- schimbul 3 trebuie să fie un bun alergător de turnantă, să fie bine coordonat pt. a efectua atât primirea cât şi predarea, să aibă o f. bună rezistenţă în regim de viteză (aleargă 120-150 m);- schimbul 4 trebuie să fie un bun alergător în linie dreaptă şi să aibă în foarte mare măsură spirit competitiv (combativ).
Ca deprinderi motrice simple, se însuşesc în mod natural, dar se adaptează cerinţelor probei (bătaie exclusiv pe un pic.) şi se perfecţionează pentru a deveni mai eficiente; • Ca probe de atletism, se definesc ca fiind acţiuni motrice care urmăresc proiectarea corpului (C.G.G.) pe o traiectorie în zbor cât mai lungă (sărit. pe orizont.) ori cât mai înaltă, pentru a trece un obst. (sărit. pe vertic.); • Acţiunea se produce ca rezultat al interacţiunii dintre forţele interne (contr. musc.) şi cele externe (gravit., rezist. mediu., reacţia reazemului);
În funcţie de caracteristicile traiectoriei pe care se înscrie corpul săritorului (C.G.G. Al corpului), probele de sărituri se clasifică în: • sărituri pe orizontală (unghiuri de desprindere cuprinse între aprox. 20º şi 25º) – săritura în lungime şi triplusaltul; • sărituri pe verticală (unghiuri de desprindere cuprinse între aprox. 60ºşi 65º) – săritura în înălţime şi săritura cu prăjina. Sunt considerate: • Fundamentale – săritura în lungime şi săritura în înălţime – deoarece pot fi delimitate în unităţi structurale (faze) independente; • Derivate – triplusaltul şi săritura cu prăjina – deoarece le lipseşte acest atribut.