MICROECONOMIE

1. ECONOMIA - FORMĂ PRINCIPALĂ A ACŢIUNII UMANE 1.Problema principală a economiei: resurse limitate, nevoi nelimitate MICROECONOMIE

2. Problema resurselor limitate şi a nevoilor nelimitate se manifestă cu intensităţi diferite la mai mult de 6 bilioane oameni din lume. Nevoile umane = acele preferinţe, dorinţe, aşteptări ale oamenilor de a avea, de a crede şi de a-şi însuşi bunuri, toate acestea fiind condiţionate şi devenind efective în funcţie de nivelul de dezvoltare economico-socială şi de nivelul de dezvoltare al individului. Nevoile se manifestă ca un sistem integrat de cerinţe caracterizat prin dinamism în funcţie de locul şi rolul pe care îl ocupă acestea în viaţa socială a individului. Nevoile (trebuinţele) economice sunt o componentă esenţială a nevoilor umane. 1.1. Trebuinţele şi interesele economice Economia examinează modul cum oamenii folosesc resursele limitate pentru a satisface nevoile lor nelimitate. Nevoile economice reprezintă cerinţele de bunuri şi servicii ale oamenilor, care îi determină să desfăşoare activităţi economice. Prin satisfacerea nevoilor, oamenii intră în relaţii cu mediul natural, social, ceea ce presupune în mod inevitabil şi relaţii interumane.

4. Tipologia nevoilor presupune împărţirea acestora după un ansamblu de criterii, în funcţie de diferite optici de abordare teoretico-preactică. Nevoi fiziologice(Somatice) – sunt acele nevoi inerente fiintei biologice (hrana, sanatate, locuinta, etc.) Nevoi sociale (de grup) – resimtite de oameni ca membrii ai diferitelor sociogrupuri, se satisfac prin actiunea comuna a acestor grupuri. Nevoi rationale (spiritual-psihologice) – rezultate din trasaturile interioare ale oamenilor si care devin mai importante pe masura dezvoltarii culturii si civilizatiei umane. Clasificarea nevoilor se face şi în funcţie de nivelul de cultură şi cel de dezvoltare. Astfel se pot distinge: nevoi de bază şi nevoi complexe. Cercetarea tipologiei trebuinţelor a înregistrat progrese însemnate, iar criteriile de clasificare sunt tot mai riguros determinate.

5. CLASIFICĂRI ALE TREBUINŢELOR

6. Nevoile economice care sunt conştientizate de către oameni şi care devin mobiluri ale acţiunii acestora, cu scopul dobândirii unor bunuri materiale şi unor servicii necesare satisfacerii trebuinţelor umane, poartă denumirea de interese economice. Totalitatea intereselor economice formează sistemul de interese. “Care sunt elementele motivatoare ale procesului dezvoltător de societăţi şi care sunt legile naturale ale acestor elemente?” „Interesele economice sunt acele elemente care pun în mişcare societatea. Ele sunt osia in jurul căreia se întoarce toată activitatea ei.” Dionisie Pop Marţian

7. Clasificare a intereselor economice: • In funcţie de subiecţii la care ne referim, avem: • interese individuale(personale, particulare, private), ce se manifestă la nivelul fiecărui individ în funcţie de trebuinţele personale pe care le au în viaţă şi/sau în activitatea ce o desfăşoară; • interese de grup ce exprimă mobiluri comune generate de satisfacerea trebuinţelor la nivelul unui sociogrup (familie, firmă, organizaţii cu caracter local etc.); • interese generale (naţionale, statale, societale), determinate de mobiluri comune ale vieţii oamenilor, a activităţii desfăşurate de aceştia, rezultate din convieţuirea şi cooperarea în cadrul aceluiaşi teritoriu sau din integrarea comună a activităţilor (de exemplu Uniunea Europeană) • Din punctul de vedere al rolului îndeplinit în viaţa economică, se disting: • interese economice fundamentale; • interese economice nefundamentale (derivate) secundare, terţiare etc. • Sub aspectul duratei manifestării lor în timp, interesele economice pot fi grupate în: • interese permanente; • interese periodice; • interese rare.

8. In raport cu natura trebuinţelor pe care le exprimă, interesele pot fi: • interese economice; • interese sociale; • interese culturale; • interese politice; • interese religioase etc. • După intensitatea trebuinţelor ce se manifestă în timp, interesele pot fi:interese mediate (curente), interese pe termen scurt, mijlociu şi pe termen lung sau de perspectivă. • După spaţiul de manifestare a trebuinţelor, deosebim:interese locale, interese regionale, interese naţionale, interese internaţionale, interese mondiale, la scara întregii planete. • Majoritatea problemelor ştiinţei economice apar dintr-o realitate fundamentală a pieţei: producţia este insuficient pentru a satisface toate nevoile, dorinţele membrilor acelei naţiuni. Întrucât resursele sunt limitate este necesar să se aleagă între utilizările alternative în care acestea pot fi folosite.

9. 1.2. Resursele economice. Factorii de producţie. • Resursele economice sunt intrări, sau factori de producţie, utilizate pentru producerea bunurilor şi serviciilor necesare oamenilor. • Resursele unei societăţi nu constau doar din darurile naturii ci şi din capacitatea umană, fizică şi intelectuală, din toate instrumentele produse de mâna omului pentru a înlesni producţia cum ar fi uneltele, maşinile şi construcţiile. Resurse limitate Bunuri limitate • Resursele economice - constau din totalitatea elementelor, premiselor • directe şi indirecte ale acţiunii sociale practice care sunt utilizabile, • pot fi atrase şi sunt efectiv utilizate la producerea şi obţinerea de bunuri.

10. Factori de productie Resursele naturale (natura, pământul) sunt un factor primar de producţie şi reprezintă mediul unde oamenii îşi desfăşoară activitatea. • Trăsături specifice care îl fac factor de producţie: • Pământul este un dat predestinat şi preexistent omului, este furnizor de materii prime date o dată pentru totdeauna (neregenerabile) sau reproductive anual (recoltele); 2) Pământul este un element durabil şi teoretic indestructibil. Ca factor de producţie originar el nu trebuie confundat cu terenul agricol (capital imobiliar) şi nici cu amenajări sau încorporări diverse în sol (capital acumulat). 3) Pământul este limitat ca întindere; suprafaţa lui totală este constantă şi de aceea el este un factor virtualmente rar.

11. Munca, în calitate de factor de producţie primar, reprezintă efortul uman, atât fizic cât şi intelectual. • Munca este factorul de producţie activ şi determinat pentru că anticipează scopul acţiunii, stabileşte mijloacele ce trebuie folosite, dimensionează volumul şi structura bunurilor şi serviciilor ce urmează să se producă. • Premiza generală a muncii este populaţia. Ea este totodată o condiţie indispensabilă a existenţei societăţii însăşi şi al cărei rol economic se concretizează în aceea că este suport al factorului primordial de producţie. • Potenţialul demografic (de muncă) al unei ţări se analizează pe baza unei scheme care începe cu structura demografică cea mai cuprinzătoare, şi anume populaţia totală: • populaţia totală = adulţi + copii; • populaţia activă • populaţia activă disponibilă – şomerii • populaţia ocupată

12. Capital Capital circulant Capital fix • Capitalul include toate „creaţiile umane” utilizate pentru a produce bunuri şi servicii. • Capitalul este un factor de producţie care constă din ansamblul bunurilor destinate activităţii economice pentru a produce noi bunuri. Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care participă la un singur ciclu de producţie, se consumă integral sau se transformă profund în cadrul procesului de producţie, şi se înlocuieşte după fiecare proces de producţie, odată cu reluarea unui nou ciclu. Capitalul fix şi capitalul circulant formează capitalul tehnic sau deproducţie, rezultat al muncii trecute, din procesele de producţie anterioare. Înlocuirea capitalului fix este rezultatul uzurii fizice şi uzurii morale. Uzura fizică reprezintă pierderea treptată a proprietăţii tehnice de exploatare a capitalului fix, ca urmare a folosirii lui şi a acţiunii factorilor naturali. Uzura morală constă în pierderea unei părţi a preţului de achiziţie al utilajului, a valorii lui, ca urmare a scoaterii din funcţiune înainte de termenul prevăzut în proiectul de fabricaţie, respectiv înainte de a fi amortizat complet. Cauza ei este progresul tehnic. Capitalul fix este acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe procese economice, se consumă treptat, parte cu parte, sub formă de uzură, şi se înlocuieşte după mai mulţi ani de funcţionare.

13. Preţul plătit pentru achiziţionarea unui nou capital fix, ca şi cheltuielile ce se fac cu modernizarea capitalului fix existent trebuie se fie recuperat de către întreprindere. Astfel, procesul de recuperare a acestor resurse băneşti se numeşte amortizare. Numai capitalurile fixe se pot amortiza. • Abilitatea antreprenorială reprezintă aceea pricepere, talent managerial şi organizaţional al unei firme. Antreprenorii îşi asuma responsabilitatea atunci când fabrică produse noi sau apelează la noi tehnici de a fabrica produsele vechi. Ei organizează ceilalţi factori de producţie şi îi dirijează de-a lungul unor linii noi de fabricaţie. Atunci când nu este distins ca un al patrulea factor de producţie, antreprenoriatul este inclus în muncă. Antreprenorul încearcă să descopere şi să urmărească oportunitaţile profitabile pentru obţinerea succesului în afacerea sa. • În teorie, întâlnim resurse natural-materiale (resursele naturale originare, primare – bogăţiile solului şi subsolului, şi resurse materiale derivate - echipamente de producţie, tehnologii de fabricaţie, energie, stocuri de materii prime, infrastructura economiei etc.), resurse umane (oamenii cu capacitatea lor fizică, biologică, intelectuală şi educaţională) şi resurse informaţionale (rezultate ale activităţii de cercetare ştiinţifică). • Resursele pot fi utilizabile şi neutilizabile; regenerabile şi neregenerabile.

14. 1.3. Legea rarităţii resurselor, posibilităţi deproducţie şi cost de oportunitate. Frontiera posibilităţilor de producţie. • Legea rarităţii resurselor constă în faptul că volumul, structura şi calitatea resurselor se modifică mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor. Resursele şi bunurile sunt relativ limitate, rare în comparaţie cu nevoile umane. Cum se vor utiliza resursele rare pentru satisfacerea nevoilor umane? Deoarece resursele sunt limitate în raportul cu nevoile oamenilor întotdeauna trebuie să facem o anumită alegere în ceea ce priveşte ce să se producă şi în ce cantităţi. Atunci când facem o anumită alegere suntem puşi în situaţia de a renunţa la alte alternative. Termenul folosit de economişti pentru costuri exprimat în raport de alternativele la care s-a renunţat este costul de oportunitate.

15. Apare în toate aceste cazuri costul de oportunitatecare exprimă costul unui bun nu în funcţie de bani ci în funcţie de alternativa cea mai valoroasă la care trebuie să se renunţe pentru a obţine respectivul bun în condiţiile în care resursele de care dispunem sunt date şi limitate. Dar când alegem o anumită alternativă nu vom şti niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă am fi ales o altă cale de urmat, dacă resursele folosite ar fi dat o mai mare satisfacţie în condiţiile în care ar fi folosite în alte moduri. • Conceptul de cost de oportunitate subliniază necesitatea alegerii prin măsurarea costului a orice este desemnat drept cea mai bună alternativă care ar fi putut fi aleasă in locul ei. Alternativa sacrificată măsoară costurile obţinerii a ceea ce s-a ales a se face. • Prin raportarea efectului pierdut la cel care se obţine sau a cantităţii din bunul la care se renunţă ( -Dx ) la cantitatea din bunul care se doreşte ( Dy)se obţine costul de oportunitate (Co): Co • Cunoaşterea costului de oportunitate are o importanţă deosebită în alegerile pe care le facem, în activităţile economice în calitate de consumator sau de producător.

16. ECONOMIA - FORMĂ PRINCIPALĂ A ACŢIUNII UMANE 2.Activitatea economică şi complexitatea acesteia MICROECONOMIE

17. Economie Activitate economica • Munca reprezintă aceea activitate în care, şi prin care, oamenii, pornind de la nevoile lor, îşi prefigurează acţiunile şi scopurile, îşi formulează şi apără interesele, caută şi creează mijloacele adecvate atingerii ţelurilor lor. • Acţiunea umană reprezintă forma concretă de manifestare a omului pentru a-şi satisface nevoile proprii, pentru a-şi asigura cele necesare vieţii: • individuală, aceasta manifestându-se la nivelul unei persoane • socială, prin unitatea ţelurilor oamenilor de a trăi mai bine. • Activităţile umanepot fi: • activităţi practice - un raport între om şi natură, în care oamenii obţin şi schimbă bunuri necesare satisfacerii trebuinţelor determinate de evoluţia vieţii lor. Activitatea practică a omului se distinge prin raţionalitate şi eficienţă. • activitati teoretice - presupun descoperirea şi formularea unor teorii cu privire la legile universului şi lumii în care trăim, pe care le folosim pentru obţinerea celor necesare aprofundării cunoaşterii individuale şi a mediului înconjurător. • Activitatea economică este un proces complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor privitoare la atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei, repartiţiei (distribuţiei) şi consumului de bunuri, în funcţie de nevoile şi interesele economice. Activitatea economică reprezintă ansamblul acţiunilor umane prin care se urmăreşte obţinerea de bunuri materiale şi servicii necesare satisfacerii trebuinţelor de viaţă în condiţiile unor resurse limitate.

18. Activitatea economică, la scara unei colectivităţi de sine stătătoare, poate fi segmentată în: • producţia propriu-zisă de bunuri; • distribuţia veniturilor pentru a asigura concordanţa între nevoile oamenilor şi bunurile care apar pe piaţă; • schimbul de bunuri prin actul de vânzare-cumpărare; • consumaţia, în calitate de ofertă, prin care distingem fructele (rezultatele) muncii noastre. • Bunurilesunt realităţi palpabile care satisfac nevoile oamenilor. Acele bunuri care la momentul realizării satisfacţiei se identifică prin consumarea sau folosirea lor, se numesc bunuri de consum (exemplu: hrană, îmbrăcăminte, mobilă, etc.). Bunurile care aduc o satisfacţie personală, directă consumatorilor, se numesc bunuri de producţie (mijloacele de producţie). • Serviciilesunt utilităţi nepalpabile care satisfac trebuinţele personale ale oamenilorsau fac parte din organizarea şi desfăşurarea producţiei • Producţia constă în transformarea intrărilor, a resurselor, a factorilor de producţie, în ieşiri, în bunuri economice în scopul satisfacerii, în mod direct sau indirect, a nevoilor. • Productie: materială şi prestări servicii.

19. Durabil Intermediar Consum: Nedurabil Final Fără producţie nu există consum, dar nici fără consum nu există producţie. • Producţia mijloceşte consumul, formându-i obiectul. Consumul mijloceşteproducţia validându-i bunurile produse de către subiectul pentru care ele reprezintă utilităţi. • Consumul este scopul final al oricărei activităţi economice, prin care se folosesc efectiv bunurile pentru satisfacerea trebuinţelor, verificându-se utilitatea acestora. • Între producător şi consumator se interpune distribuţia (repartiţia). • Prin intermediul distribuţieivenitul se distribuie şi redistribuie participanţilor la viaţa economică ca şi între membrii societăţii astfel încât bunurile şi serviciile sunt îndreptate spre destinaţiile pentru care au fost create. • Schimbul (circulaţia) cuprinde activităţi prin intermediul cărora are loc deplasarea în spaţiu a bunurilor prin vânzare-cumpărare de la un alt producător la altul, de la producător la consumatorul final. Acesta se referă la transportul, depozitarea, conservarea şi vânzarea-cumpărarea de produse şi servicii, astfel încât acestea să fie puse la dispoziţia deţinătorilor de venituri, în calitatea lor de cumpărători.

20. ECONOMIA - FORMĂ PRINCIPALĂ A ACŢIUNII UMANE 3.Fenomene, procese şi legi economice MICROECONOMIE

21. Activităţile economice sunt foarte diverse, având conţinuturi diferite şi deosebit de bogate. Ele cuprind elemente exterioare, vizibile, cât şi elemente interioare, ascunse, unele elemente stabile, altele vremelnice, elemente esenţiale sau neesenţiale. • Formele concrete prin care se manifestă activităţile economice se constituie în fenomene şi procese economice. • Fenomenul economic reprezintă forma exterioară de manifestare a activităţii economice, acele aspecte şi acte economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acestuia şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct. • Analizate în mişcarea lor, în dinamică, în timp, fenomenele economice devin procese economice. • Procesul economic exprimă transformările cantitative, calitative, concomitente şi succesive, la care sunt supuse fenomenele economice în timp şi spaţiu. • Activităţile economice au o dublă determinare: • Motivaţia subiectivă - are în vedere interesele şi scopurile oamenilor pe care aceştia încearcă să le realizeze prin activitatea economică ce o desfăşoară. • Latura obiectivă - se referă la relaţii de intercondiţionalitate între om şi natură, între oameni, în cadrul societăţii, prin care se obţin bunuri economice.

22. Dependenţele reciproce dintre procese şi fenomene ca şi posibilitatea devenirii unora dintre ele din cauze în efecte şi invers, au fost numite de specialişti:stare de dependenţă mutuală sau legi economice Trasaturilelegiloreconomice: • Câmpul specific de acţiune - este economia, viaţa economică, fenomenele, procesele şi relaţiile economice dintre oameni. Ele sunt legi care guvernează producţia de bunuri economice, alocarea resurselor, repartiţia, schimbul, consumul şi raporturile dintre ele. • Fiind legi ce guvernează economia, ele reprezintă acele legături economice esenţiale, necesare, stabile şi probabiliste, esenţe şi necesităţi economice. • Legile economice: • sunt legile activităţii economice, ele guvernează această activitate şi se manifestă prin intermediul ei; • sunt premisa şi rezultatul activităţii economice; • îşi modifică conţinutul şi forma mai repede în perioade mai scurte de timp decât legile naturii; • sunt legi probabilistice şi nu legi ale relaţiilor pure, riguros determinate. • Precizarea conţinutului legilor economice obiective se poate face prin delimitarea lor ca relaţii profunde, durabile şi esenţiale de legăturile vremelnice, aparente şi relativ întâmplătoare, de legile naturii, de legile juridice adoptate de stat.

23. III. TRASATURI GENERALE ALE ECONOMIEI DE SCHIMB 1.Evolutiaeconomiei de la economienaturala la economia de schimbmonetar MICROECONOMIE

24. Cultivare plante, crestere anumale Creştereapermanentă a nevoilor de alimentaţie Economienaturala • La începuturi, consumaţiaşiproducţia se efectuauconcomitentîn timpşispaţiu (omuleraculegător, vânător, pescar). • Alvin Tofflerîn ”Al treilea val” caracterizeazăpământul ca fiindprincipalul factor de producţie: bazaexistenţei o constituieculesul, vânătoarea, cultivareapământului, diviziuneasimplă (naturală) a muncii, economiadescentralizată, fiecarecomunitateproduceaaproapetot ce consuma. Pemăsuraspecializăriiprofesionaleşi a uneltelorşiapariţieidiviziuniimuncii, oameniireuşescsăproducă mai multebunuridecât le eraunecesareînconsumul curent. Apareastfel un surplus temporar de bunuri, un plus produsşioameniiîncepsăeconomisească o parte din el. • Întimp, întreproducţieşiconsum ca forme (sfere) autonomizatedeja, se interpune o sferănouăşieadin ce în ce mai autonomă: circulaţia, schimbulsaupiaţa. Aceastăeconomisire devine un plus al activităţiiumaneîngeneral şicapătă un caracterraţional. Astfelapare prima formă a schimbului, numitătroc.

25. Producţia de mărfurireprezintăaceaformă de economieîn care unităţile producătoare - specializateşi autonome – produc pentrupiaţă, pentrusatisfacereanevoilealtoroamenidecâtcele ale producătorilorînşişi. • În tendinţa uşurării schimbului apar banii mai ales sub forma de monedă. • Diversificarea şi universalizarea monedei au contribuit masiv la evoluţia economiei naturale spre economia de schimb monetar, fapt ce a dus la apariţia producţiei pentru piaţă, respectiv producţia de mărfuri. • Cei mai mulţi economişti consideră economia de schimb drept acea economie care a devenit predominantă, în ultimele două, trei, secole. • Această viziune caracterizează economia de schimb prin comparaţie (în antiteză) cu: • economia naturală - în raport cu care economia de schimb devine predominantă; • economia de troc, ea fiind o economie monetară; • economia feudală, ea fiind o economie de profit; • economia închisă, adoptată de ţările care se izolează de restul lumii; • economia ţărilor în dezvoltare şi slab dezvoltate, ca fiind o economie modernă şi eficientă; • economiile ţărilor foste socialiste, economia de piaţă se bazează în cadrul acestora pe favorabilităţile pieţei în valorificarea resurselor rare.

26. Economia de schimb monetar = formă modernă a vieţii economice, în care oamenii îşi desfăşoară activitatea în mod liber şi autonom, în spiritul libertăţii, al democraţiei şi al proprietăţii private, în concordanţă cu favorabilităţile pieţei şi pe baza respectului legilor juridice adoptate democratic. Disfunctii: - preocupaţi de reducerea costurilor unii producători reduc şi salariile; - unii producători sacrifică interesele consumatorilor - inflaţia, şomajul şi recesiunile însoţesc creşterea economică în acest sistem; - toate aceste dezechilibre afectează anumite categorii ale populaţiei, ceea ce face necesară protecţia socială. economia de piaţă modernă nu este atotcuprinzătoare • Deşi trocul este forma dominantă de schimb doar în societăţile foarte primitive, tranzacţiile prin troc apar şi în societăţile moderne. • Economia concurenţială se prezintă ca un organism viu, concret - istoric, a cărei funcţionalitate şi eficienţă depind de modul în care oamenii cu interesele, aşteptările şi speranţele lor participă la activitatea economică curentă.

27. 2. Specializarea producătorilor, diviziunea muncii şi schimburile comerciale. Avantajul comparativ. • Funcţionarea economiilor capitaliste dezvoltate se bazează pe următoarele elemente caracteristice: schimburile comerciale, specializarea, banii. • Specializareaapare atunci când oamenii işi concentrează eforturile asupra unui număr redus de operaţiuni, utilizand in cel mai avantajos mod, aptitudinile şi resursele de care dispun. • Specializarea producătorilor înseamnă fixarea unor genuri de activităţi producătoare asupra unor subiecţi economici; funcţiile producţiei se repartizează pe unităţi, pe categorii de producători. Producătorul specializat se defineşte prin aceea că: • utilizează factori de producţie speciali (unelte specializate, persoane, forţă de muncă cu calificări diferite etc.); • acţionează în domenii distincte de producţie, în ramuri şi subramuri autonomizate; • produce o gamă limitată de bunuri, uneori chiar un singur produs final; • aduce cantităţi mari din bunurile în producerea cărora s-a profilat; • costurile unitare ale produselor sunt relativ mici.

28. Deciziile producătorilor individuali de a se specializa se întemeiază, conştient sau inconştient, pe avantajul comparativ. Originea diviziunii muncii şi specializăriiconstau în legea rarităţii, în lupta permanentă a oamenilor de a-şi satisface cât mai bine nevoile cu resursele existente, relativ limitate. • Avantajul comparativ constă în surplusul utilităţilor pe care un agent economic îl aşteaptă, îl obţine de la producerea unui bun, având la aceasta un cost de oportunitate mai mic decât concurenţa sa. Avantajul absolut este de partea producătorului care produce cea mai mare cantitate de bunuri cu aceleaşi resurse, respectiv cel care poate produce o masă dată de bunuri cu resurse mai puţine, comparativ cu ceilalţi producători. Avantajul relativ se evidenţiază prin raportarea producţiilor la costul oportunităţii. Eficienţa specializării favorizează existenţa reţelei de schimburi comerciale între indivizi şi naţiuni. Schimburile comerciale contribuie la îmbogăţirea tuturor naţiunilor şi la îmbunătăţirea nivelului de trai al tuturor oamenilor. Deci, economiile dezvoltate sunt angajate într-un proces de specializare şi divizare a muncii, care determină utilizarea mai eficientă a resurselor de care dispun.

29. 3. Proprietatea şi sistemele economice • Conţinutul proprietăţi: Proprietatea este o relaţie între oameni, un contact social cu privire la bunurile materiale şi spirituale existente în societate sau obţinute prin activitate umană şi drep­turile asupra lor. • Obiectul proprietăţii îl formează bunurile. • Subiecţii proprietăţii sunt oamenii în calitate de agenţi economici. Subiecţii proprietăţii pot fi: 1. Indivizii, fie producători direcţi exercitând de toate atributele proprietăţii, fie neproducători sau producători indirecţi careutilizează bunurile prin intermediul salariaţilor şi împart uzufructul. 2. Sociogrupurile - mulţimi de indivizi reuniţi pe baza existenţei a cel puţin unei trăsături comune, de unde rezultă interese economice similare. 3. Organizaţiile atât cele naţionale - cât şi cele internaţionale – 4. Statul careutilizează şi gestionează o anumită masă de bunuri existente în societate. • . • Relaţiile de proprietate sunt legături economice care se sta­tor­ni­cesc între membrii societăţii în legătură cu însuşirea, aproprierea bunurilor. Atributele proprietăţii sunt:

30. Structura proprietăţii şi a relaţiilor de proprietate

31. Pluralismul formelor de proprietate 1.Proprietatea privatădeţine locul central în sistemul proprietăţii din ţările cu eco­nomie de piaţă: Proprietatea individuală a) mica proprietate in­dividuală, în cadrul căreia cel ce stăpâneşte factorii de producţie este şi producător direct b) proprietatea privată individuală mare şi mijlocie, când proprietarul nu este şi producător di­rect, folosind salariaţi nonproprietari; Proprietatea privat-asociativă: a) societăţi pe acţiuni, în care proprietarii fie sunt ei înşişi participanţi direcţi la procesul de producţie, fie că utilizează salariaţi nonproprietari. b) proprietate cooperatistă – cooperative de producţie, de consum, de credit; 2.Proprietatea publică (de stat) se caracterizează prin aceea că bunurile se află în proprietatea organizaţiilor statale. Proprietatea publică se formează şi funcţionează la mai multe niveluri: - al statului central (federativ, unional sau unitar); - al statelor ce fac parte din federaţie sau uniune; - al administraţiilor publice locale. 3.Proprietatea mixtă ivită prin asocierea proprietăţii private cu cea publică. Combinarea formelor fundamentale de proprietate se poate face atât în cadru naţional cât şi internaţional.

32. Proprietatea şi puterea economică Sensuri mai frecvente ale termenului „putere” în domeniul economic: a decide, a controla, a produce, a finanţa, a schimba. Alături de acestea, literatura economică utilizează următoarele expresii în mod curent: • putere de cumpărarea consumatorului sau putere de cumpărare a unităţii monetare; • putere concurenţială; • putere asupra capitalului; • putere economică a unei firme, a unei naţiuni sau a unui stat; • putere informaţională. Puterea economică este, deci, o funcţie de active patrimoniale, de lichidităţi şi de informaţie. În economia modernă statul intervine sub diverse forme pentru a remedia defecţiunile apărute în mecanismul de funcţionare a pieţei. Statul reglementează unele activităţi, subvenţionează altele şi impozitează veniturile cetăţenilor realizând redistribuirea acestora către cei vârstnici şi nevoiaşi. 4 funcţii importante ale statului: • încearcă să corecteze deficienţele mecanismului de funcţionare a pieţei • promovează echitatea, • foloseşte impozitele, cheltuielile guvernamentale şi reglementările monetare pentru a asigura stabilitatea şi dezvoltarea macroeconomică • intervine în economie prin politicile economice

33. Sisteme economice Un sistem economic este o metodă distinctivă de a oferii răspunsuri la întrebările economice fundamentale pe care tocmai le-am discutat. Exista trei tipuri de sisteme pure: • Economie de piaţă - milioane de consumatori decid ce produse să cumpere şi în ce cantităţi; un mare număr de firme produc aceste produse şi cumpără factori de producţie care sunt necesari pentru a le face; şi milioane de proprietari de factori de producţie decid cui şi la ce preţuri vor vinde aceste servicii. • Sistemul economic tradiţional este acela în care comportamentul este bazat în special pe tradiţie, obiceiuri şi datini. • Sistemele de comandă - comportamentul economic este determinat de o autoritate centrală, care ia majoritatea deciziilor asupra a ceea ce se produce, cum să se producă şi cine să fie beneficiarul. Producatori Consumatori Legi În realitate, orice economie este o economie mixtă, în sensul că ea combină elemente semnificative din toate cele trei sisteme – tradiţional, de comandă şi de piaţă – pentru a determina comportamentul economic.

34. 4. Banii In istoria schimbului au existat următoarele etaloane: • etalon-marfă • etalon metalic cu următoarele forme: etalon aur şi/sau argint; etalon aur-monedă (aur-lingour, aur-devize); • etalon monetar propriu-zis. • Banii au fost definiţi mii de ani ca o marfă specială, care a îndeplinit funcţia de echivalent general. • În prezentnumim bani titlurile de valoare emise de stat având caracter fiduciar, investite cu putere de cumpărare şi de plată şi servind ca instrumente de schimb. Banii reprezintă un instrument social, o formă particulară si imediat materializabilă a puterii de cumpărare, ei sunt simbol al avuţiei şi conferă deţinătorului o anumită putere economică. Baniireprezintă un instrument social, generalacceptat, de măsurareşicomparare a schimburilor, de mijlociredirectăşiindirectă a acestora, de transferare a drepturilor de proprietate de la o persoană la alta.

35. Functiile banilor • Funcţia de mijloc de schimb-prin intermediul monedei se realizează schimbul, actul de vânzare-cumpărare. • Funcţia de măsură a activităţii economice- măsurarea şi evaluarea intrărilor, a ieşirilor, a cheltuielilor şi veniturilor. • Funcţia de mijloc de plată- prin intermediul lor se sting obligaţiile şi datoriile indivizilor şi agenţilor economici. • Funcţia de rezervă de valoare, de economisire- adică veniturile monetare necheltuite pot fi reţinute de către posesori ca rezervă pentru economii şi consumuri viitoare. • Funcţia de mijloc de schimb este considerată în prezent cea mai importantă funcţie a banilor; prin această funcţie ei intermediază schimbul de bunuri economice şi-l separă în două acte, asigurând fluiditatea operaţiilor între vânzători şi cumpărători. Pentru exercitarea acestei funcţii prezenţa banilor este obligatorie. • Funcţia de măsură a activităţii economice constă în aceea că toate mărfurile sau activităţile îşi găsesc valoarea măsurată şi exprimată în bani. • Ca mijloc de platăbanii servesc pentru achitarea unei datorii, pentru plata impozitelor, a taxelor şi a altor obligaţii. Această funcţie a determinat apariţia banilor de credit. Semnul ei distinctiv constă în faptul că marfa sau serviciul încep să fie consumate înainte de achitarea preţului • Funcţia de mijloc de rezervă de valoarese mai numeşte şi funcţia de economisire.

36. Formele banilor • Banii de hârtie - după natura lor sunt: • Biletele de bancă (bancnote) sunt semne ale valorii emise de băncile centrale, care în procesul circulaţiei monetare înlocuiau banii cu valoarea deplină. Trăsăturile acestora pot fi sintetizate în următoarele: • erau emise pe baza unor garanţii reale; • erau convertibile în metal preţios; • se bucurau de încredere unanimă. • Biletele de bancă aveau dublă garanţie: cambiile, sau poliţele comerciale şi stocul de metal preţios al băncii de emisiune. • Poliţa sau cambia este un instrument de credit sub forma scrisă. Prin ea, debitorul numit acceptant, sau tras, sau subscriitor se obligă necondiţionat să plătească beneficiarului (creditor) la scadenţă, o sumă de bani. • Banii de hârtie propriu-zişi- semne ale valorii emise de stat, nu au drept de convertibilitate în aur, având curs forţat şi înlocuiesc în circulaţie banii cu valoare deplină. • Moneda divizionară - confecţionată din metale nepreţioase, cu acelaşi rol de semn al valorii. • Banii scripturali, sau banii de cont - reprezintă bani abstracţi, sau depozite, adică disponibilităţile aflate în conturi bancare şi care circulă prin operaţii de virament, sau transfer de conturi. • Banii electronici: progresele ştiinţei şi tehnicii contemporane au generat operaţiunile cu banii prin intermediul tehnicii electronice şi automatelor. Cardurile, cartelele magnetice marchează o revoluţie.

37. Pentru a-şi îndeplini funcţiile, banii trebuie să fie puşi în circulaţie într-o anumită cantitate. • Masa monetară ca stoc, reprezintă cantitatea de instrumente monetare aflată în posesia agenţilor economici şi populaţiei dintr-o ţară într-o perioadă determinată de timp. • Masa monetară ca flux reprezintă cantitatea medie de bani care circulă într-o anumită perioadă de timp. • Masa monetară în circulaţie depinde de: • volumul total al schimburilor, în raport direct proporţional; • viteza de rotaţie a banilor, în raport invers proporţional; • amploarea creditului; • intensitatea înclinaţiei spre lichiditate. • Subliniind importanţa primilor doi factori menţionaţi, vom obţine ecuaţia lui Fisher: M- masa monetară; P- nivelul preţurilor; Y- volumul bunurilor tranzacţionate; V- viteza de rotaţie a monedei. Viteza de circulaţie - numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi pe care le mijloceşte o unitate monetară, într-un interval de timp. Masa monetară cuprinde banii numerar şi banii de cont sau scripturali. Banii numerar sunt compuşi din moneda divizionară şi banii de hârtie. Banii scripturali pot fila vedere sau la termen, când retragerea este condiţionată de scurgerea unei perioade de timp.

38. 4. Piaţa – element central al economiei de schimb • Piaţa- elementul central în jurul căruia gravitează viaţa economică. • În general, piaţa trebuie privită ca un mecanism prin care cumpărătorii şi vânzătorii schimbă între ei bunuri şi servicii stabilind nivelul preţurilor. Principala caracteristică a pieţei este aceea că ea adună la un loc pe vânzători şi cumpărători, aceştia stabilind preţurile şi cantităţile vândute respectiv cumpărarea. Piaţa - centralizată sau descentralizatăsausub formă electronică • „Piaţa este spaţiul economic în care se întâlnesc, mai mult sau mai puţin direct, oferta vânzătorilor şi cererea cumpărătorilor” • „Piaţa reprezintă locul de întâlnire, la un moment dat, al dorinţelor cumpărătorilor şi dorinţelor vânzătorilor” • „Piaţa reprezintă un mecanism prin intermediul căruia se realizează legătura dintre cumpărători şi vânzători în vederea stabilirii preţului şi cantităţii pentru un anumit bun sau serviciu” • „Piaţa e locul de manifestare a concurenţei, a competiţiei dintre agenţii economici cu interese puternice sau diferite”

39. Functiile pietei • verifică în ultimă instanţă concordanţa dintre cantităţile, calităţile şi structurile bunurilor oferite cu cantităţile, calităţile şi structurile cerute de către consumatori; • realizează legătura dintre producţie şi consum; • reglează viaţa economică de ansamblu fiind aceea mână invizibilă sau din contra, care îi orientează pe vânzători şi cumpărători pentru a-şi elabora cele mai bune decizii privind problema fundamentală a economiei: Ce să se producă? Cât să se producă? Cum să se producă? Pentru cine să se • determină preţurile şi cantităţile de echilibru emiţând astfel semnale şi determinând agenţii economici să aloce resursele rare pe diferite domenii şi categorii de utilizatori; • îndeplineşte un rol activ atunci când există economie de schimb cu piaţă concurenţială. Rolul pasiv al pieţeise manifestă în economiile de schimb cu piaţă controlată prin desfăşurarea actelor de vânzare-cumpărare la preţuri stabilite de stat. • Pieţeleorganizate presupun existenţa unor specialişti • care să intermedieze actele de vânzare-cumpărare: • comercianţii • agentul comercial • brockerul • dealerul

40. Criterii de clasificare a pietelor • Dupănaturaeconomică a bunurilor ce fac obiectultranzacţiilor: piaţasatisfactorilor, piaţaprodfactorilor • După forma obiectelor schimbate: • omogene şi eterogene; • uniforme şidiversificate. • Înfuncţie de existenţasauinexistenţaobiectuluiînmomentultranzacţiei: • piaţareală, cerereaşioferta de bunuri de consumşifactori de producţie; • piaţafictivă (bursa), cerereaşioferta de titluri de proprietate etc. • Dupăloculdesfăşurăriirelaţiilor de schimb: pieţe locale, regionale, naţionale, internaţionale • Dupătimpulîn care se transferăobiectultranzacţionatcătrecumpărător: • piaţa la vedere, piaţadisponibilăsălivreze, piaţa la termen. • Înfuncţie de raportuldintrecerereaşiofertaunui bun: • piaţavânzătorului (absorbţia); • piaţacumpărătorului (presiunea). • Dupăgradul de cunoaştere a mediuluieconomic de cătresubiecţiipieţei: • piaţatransparentă; • piaţaopacă. • Dupănumărul, dimensiuneaşiputereaeconomicăa participanţilor la schimb: • piaţacuatomicitate; • piaţacumolecularitate.