Viaţa nu se opreşte...

1. Viaţa nu se opreşte...

2. Este un timp în care părinţii ramânorfani…de copiii lor. Se întâmplă când ei cresc independenţi, ca şi copacii sau păsările îndrăzneţe. Cresc fără să ceară voie de la viaţă, cu o bucurie stridentăşi, uneori, chiar şi cu o aparentă aroganţă… Dar parcănu ar creşte câte puţin în fiecare zi; ci prea deodată...

3. Într-o bună zi se aşează lângă tine şi cu o naturaleţe de neînchipuit îţi spun ceva care îţi arată că acel copilaş, care până numai ieri umbla în scutece şi cu paşi nesiguri... a crescut. Dar oare când s-a întâmplat de nu ţi-ai dat seama?...

4. Unde au rămas serbările copilăreşti, jocurile pe nisip, zilele de naştere cu concurs, baloane şi tort? Au crescut într-un ritual făcut pe jumătate de ascultare oarbă şi pe cealalta jumătate de nesupunere încăpăţânată...

5. Acum eşti aici, la uşa discotecii aşteptând cu anxietate, nu numai să iasă, ci să nu mai crească... Aici se întâlnesc mulţi părinţi la volan, în aşteptarea mulţimii care va ieşi călare pe trotinete, cu părul ras ciudat... Şi acolo sunt copiii voştri, printre hamburgheri, sucuri sau, poate bere, cu uniforma generaţiei lor (blugi plini de buzunare) şi incomodele lor rucksacuri la spate. Şi aici suntem noi, cu părul cărunt (cine îl mai are)... Şi sunt copiii noştri pe care-i iubim în ciuda loviturilor vieţii, a nopţilor nedormite, a dictaturii orelor de întoarcere acasă. Ei au crescut văzând şi învăţând din greşelile şi succesele noastre; mai ales din greşelile pe care ne aşteptăm (şi ne rugăm) să nu le repete...

6. Şi vine timpul în care noi, părinţii, rămânem orfani de copiii noştri. Nu-i mai căutăm pe la uşa discotecilor, sau a cinematografelor, sau... Trece timpul meditaţiilor, al fotbalului, al jocurilor pe calculator... Părăsesc scaunul din spate al maşinii şi se aşează la volanul propriilor vieţi.

7. Unii dintre noi poate ar fi trebuit să mergem mai des, noaptea, la paturile lor pentru a le asculta sufletul respirând poveşti, conversaţii şi confidenţe între cearceafurile copilăriei; şi când au devenit adolescenţi, să ne familiarizăm cu camere decorate cu fel şi fel de postere, caiete pline de viaţă şi muzica asurzitoare. Dar au crescut fără să epuizăm cu ei întreaga noastră capacitate de iubire. La început veneau cu noi la iarba verde, în vizita la rude, la sărbătorile cunoştinţelor... Crăciunul şi Paştele în familie... Şi erau certuri între ei pentru cine ştie ce: ba gumiţa e a mea, ba du-te mai încolo, să nu te atingi de... schimbă muzica aia odată...

8. Mai apoi a venit timpul în care a călători, a ieşi cu părinţii a însemnat sacrificiu şi un mare efort... Cum să-şi lase prietenii şi primele iubiri? “Haideţi, daţi-mi pace !!!” Şi aşa rămânem noi, părinţii, exilaţi de propriii copii. Am obţinut singurătatea şi liniştea pe care înainte le râvneam, dar... Şi soseşte şi momentul în care le privim doar de departe, aproape întotdeauna în tăcere... şi sperăm şi ne rugăm pentru ca să aleagă bine în căutarea fericirii... Şi să cucerească lumea în modul cel mai puţin complicat cu putinţă.

9. Secretul este să ştim să aşteptăm..!! În orice clipă ne vor aduce nepoţi. Nepoţii sunt momentul dragostei fără griji şi a micilor şmecherii pe care nu le-am încercat cu proprii copii: De aceea bunicii sunt atât de exageraţi şi împart iubirea lor fără limite.Nepoţii sunt ultima şansa de a reedita afecţiunea noastră. De aceea e necesar să facem ceva în plus înainte ca copiii noştri să crească. Da, oamenii învăţăm să fim copii numai după ce am devenit părinţi; şi învăţăm să fim părinţi numai după ce am ajuns să fim bunici... Cu alte cuvinte, s-ar părea că învăţăm să trăim tocmai când viaţa noastră a trecut...

10. Deci... Bucură-te de ei !!!

11. Bucură-te de ei !!!

12. Bucură-te de ei !!! Bucură-te de ei !!!

13. Bucură-te de ei acum !!!

14. Aţi început să aveţi şi voi aceste impresii? • Ce simţiţi: frică, bucurie sau nelinişte? • Ce experienţe v-au arătat creşterea de neoprit a copiilor voştri? • Aţi învăţat să fiţi copii când aţi devenit părinţi? Vedeţi acum pe părinţii voştri cu alţi ochi?