PSIHOLOGIE SOCIALÄ‚ CURS

1. PSIHOLOGIE SOCIALĂCURS Prof.univ.dr. Alin GAVRELIUC Catedra de Psihologie Facultatea de Sociologie și Psihologie Universitatea de Vest din Timișoara

2. OPINIA PUBLICĂ — FENOMEN PSIHO-SOCIAL. COMUNICAREA SOCIALĂ • Scurtă istorie a afirmării voinţei populare • Fenomenul masificării şi modernitatea • Opinia publică şi ambiguitatea ariei sale semantice • Sistemul opiniei publice şi mentalitatea • Cîmpul problematic al psihosociologiei opiniei publice ca demers particular al psihologiei sociale • Publicul privit ca reper terminologic • Raportul atitudini-opinii • Tipologia publicurilor • Comunicarea socială ca proces • Informare, dezinformare • Raportul publicitate-reclamă în cadrul paradigmei comunicării sociale

3. Opinia publică - Scurtă istorie a afirmării voinţei populare • OP = glasul celor ce nu au avut glas, al poporului tăcut, care intră în istorie o dată cu modernitatea politică. • Opinia publică păşeşte, însă, cu adevărat pe scena istoriei o dată cu marile prefaceri sociale, politice şi mentale de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, legate de ascensiunea ideii statului-naţiune şi a lărgirii reprezentativităţii politice, în conjunctura în care apare un nou actor social, tot mai influent, omul masă (Y Gasset, 1930/1994).

4. Scurtă istorie a afirmării voinţei populare • Etimologic, opinia publică derivă din substantivul latinesc opinio, în înţelesul de părere, credinţă, prejudecată, presupunere, bănuială şi din verbul opinor/opinari, cu sensul de a avea o părere despre un obiect anume, după cum publicusdesemnează o mulţime organizată, care sugerează dimensiunea colectivă a „părerii“. • Astfel, pornind de la etimologie, opinia publică poate fi definită ca formulare a unei judecăţi de către un actor colectiv.

5. Scurtă istorie a afirmării voinţei populare • Platon - perspectivă meritocratică asupra cetăţii, ce se întemeia pe paideea şi care contribuia la sporirea competenţei sociale (inclusiv opinabile) a omului cetăţean. • Aristotel - „orice guvernare este corectă dacă unul, puţini sau mulţi conduc în interesul binelui colectiv“ (apud Colţescu, 1995, p. 7), de unde se evidenţiază rolul opiniei publice în susţinerea guvernării prin consultările din polis.

6. Scurtă istorie a afirmării voinţei populare • N. Machiavelli: „important este a merita afecţiunea poporului, căci el este cel mai tare şi cel mai puternic“, de unde se năştea ideea că „poporul trebuie cîştigat“. Astfel, „acela care ajunge principe prin favoarea poporului, trebuie să şi-l păstreze prieten [subl.ns] (…), iar acela care ajunge principe împotriva voinţei poporului şi prin favoarea celor mari va trebui să caute să cîştige de partea lui poporul“ (Machiavelli, 1513/1960, p. 41).

7. Scurtă istorie a afirmării voinţei populare • W. Shakespeare va face aluzie la forţa opiniilor „creatoare de regimuri şi regi“ (în Henric al IV–lea, I, III, 2). • T.Hobbes sublinia că „poporul poate fi un judecător al puterii“ (Hobbes, 1639, apudWooton, 1993, p. 386), avertizînd că un comportament tiranic al conducătorilor anulează încrederea socială şi conduce la prăbuşirea statului. • J. Locke susţinea că orice guvernămînt are puteri limitate şi nu poate exista decît prin consimţămîntul guvernaţilor.

8. Scurtă istorie a afirmării voinţei populare • J.J. Rousseau — „singură voinţa generală poate dirija forţele statului potrivit vocaţiei sale“, şi contractul social transformă o asociere politică într-un eu colectiv ce se substituie eului individual, în care „contractanţii“, prin intermediul voinţei generale, devin „cetăţeni“ ce impun acest tip superior de voinţă privit ca „lege comunitară“ (Rousseau, 1762/1967, p. 99–102). • Prima încercare de redactare a unei teorii a opiniei ca sursă a autorităţii publice a aparţinut diplomatului şi scriitorului englez William Temple (1671, apud Buzărnescu, p. 8): „Opinia formează baza şi fundamentele oricărei guvernări. Se poate aprecia că orice guvernare se întăreşte sau slăbeşte în măsura în care sporeşte sau se diminuează încrederea de care se bucură în opinia generală.“

9. Fenomenul masificării şi modernitatea • J. Burckhardt (1871) – ”viitorul va aparţine maselor şi oamenilor care le pot explica acestora lucrurile în mod simplu”. • mirajul propagandei – Goebbels (1933) • 1936 - George Gallup, American Institute of Public Opinion • o lecţie obligatorie a omului politic de azi, care ştie că trebuie să gestioneze şi iluzii - Ch. de Gaulle (1955, I, p. 120: „Oricît de importante ar fi problemele realităţii, probabil că voi putea să le domin, întrucît am învăţat, cum spunea Chateaubriand, să-i încînt pe francezi cu vise…“

10. Opinia publică şi ambiguitatea ariei sale semantice • OP = exprimarea unei aprecieri subiective faţă de o situaţie problematică, ce poate fi localizată în actualitate. • numeroasele utilizări nelegitime ale conceptuluide opinie publică, dintre care cele mai frecvente sunt: • — personificarea publicului, prin invocarea „poporului“, „maselor“, în discursuri înglobante de genul „studenţii apreciază că…“ sau „poporul doreşte să…“, ori „masele se indignează de ceea ce…“; extrapolînd fără întemeiere calificative particulare la cele generale; • — vehicularea ansamblului de emoţii colective care „ar reflecta“ spiritul public sau reificarea acestuia — fenomen semnalat mai devreme şi de J. Stoetzel (1943).

11. Sistemul opiniei publice şi mentalitatea

12. Sistemul opiniei publice şi mentalitatea – M. Rokeach

13. Metodologia studierii OP • Opiniile sunt speciile de subiectivitate socială imediat vizibile / sunt cele mai fluctuante şi mai puţin consistente (Rotariu, Iluţ, 1997, pp. 36–37). • Astfel, schimbarea de mentalitate nu se poate efectua doar prin schimbarea opiniilor (chiar dacă acestea se propagă la nivel de masă), iar cunoaşterea mentalităţilor nu se poate realiza doar pe calea sondajelor de opinie, fiind necesară o nuanţare metodologică. Pe această cale se impune, alături de valorificarea resurselor de cunoaştere proprii sondajelor de opinie, şi exersarea altor tehnici, precum istoria serială, realizarea unor portrete colective, analiza produselor simbolice, constituirea unor biografii sociale sau derularea unor interviuri de istorie orală.

14. Cîmpul problematic al psihosociologiei opiniei publice ca demers particular al psihologiei sociale • Obiectul de studiu al subdisciplinei se focalizează pe următoarele zone interogative, care încearcă să furnizeze răspunsurile la întrebările „care este/care sunt?“: • —Factorii micro sau macro sociali ai formării opiniilor, iar răspunsurile se situează pe un teritoriu ce se întinde de la trăsăturile de personalitate şi raporturile interpersonale pînă la sistemul de norme, valori sociale şi registrul mentalităţilor. • — Structurarea opiniilor: • — în opinii dominante sau subordonate, în funcţie de influenţa pe care o dobîndesc; • — opinii formative sau informative, conform conţinutului pe care îl promovează. • — Metabolismul curentelor de opinie: cum şi de ce se articulează opiniile şi cum evoluează în timp (sunt ascendente, descendente sau conservative), toate jucînd un rol explicativ şi furnizînd o înţelegere coerentă a realului. • — Rolul opiniei publice în procesul comunicării sociale: descriind dacă blochează sau facilitează informarea autentică prin reţelele sociale. • — Funcţiile sociale ale opiniei publice: • —‑normativă, prin care se impune cadrul valoric şi normativ al societăţii; • —de socializare,internalizînd acest cadru; • —‑de control social, prin care se sancţionează abaterile de la standardele colective, asigurînd echilibrul social; • —participativă, mobilizînd la acţiune; • —decizională, prin care orientează şi conferă sens acţiunii; • —‑de fluidizare a comunicării sociale, contribuind la sporirea informaţiilor vehiculate în cîmpul social. • — Publicul sau grupurile ţintă ale curentelor de opinie, propunîndu-şi să identifice cine sunt actorii sociali vizaţi de către curentele de opinie: • —instituţii; • —personalităţi politice; • —mediile; • —‑anumite categorii sociale (precum pensionarii sau adolescenţii).

15. Raportul atitudini-opinii • schimbarea atitudinii / • sursa comunicării, • tipul comunicării, • publicul ţintă, • contextul comunicării. • Pentru ca sursa să producă o schimbare atitudinală se cuvine să reunească trei caracteristici (Aronson, 1992): • să fie credibilă (audienţa să fie convinsă de „veridicitatea“ mesajelor primite), • să fie atractivă (simpatia constituind o resursă considerabilă în acest tip de influenţă socială) şi • situată pe o poziţie supraordonată simbolic pe scara socială (relaţia de putere între sursă şi ţintă potenţînd schimbarea). - Credibilitatea produce internalizarea, atractivitatea generează identificarea, iar puterea determină complezenţa sau chiar supunerea.

16. Raportul atitudini-opinii • EX. Mai ales cînd se desfăşoară într-un sistem uninominal, unde raportarea candidatului la public este nemijlocită, campaniile electorale ne dovedesc că înfăţişarea deschisă şi agreabilă, onestitatea şi vizibilitatea socială a unui candidat (gradul în care este cunoscut şi prezent pe scena publică) este mai importantă în schimbarea atitudinală a ţintei decît conţinutul mesajului său (oricît de coerent, argumentat şi atrăgător este acesta). Prin urmare, ceea ce este sau, mai bine zis ceea ce pare că este un candidat devine mai influent decît ceea ce spune acesta cu adevărat. • Cunoscînd o astfel de tendinţă, artizanii manipulării şi mercenarii de imagine publică atacă un oponent politic nu pe conţinutul mesajului său, ci pe una dintre cele trei dimensiuni evocate (îi „descoperă“ evidente „carenţe de sociabilitate“, semne clare ale egoismului şi duplicităţii, precum şi însemne ale marginalităţii sale sociale: este „un nimeni“). Aceste „dezvăluiri“ au un efect mult mai consistent asupra asistenţei decît o contraargumentare raţională.

17. Raportul atitudini-opinii J. Stoetzel şi A. Girard (1970/1975)

18. Tipologia publicurilor

19. Tipologia publicurilor

20. Comunicarea socială ca proces„CINE, CE spune, prin ce CANAL, CUI şi cu ce EFECT?“ • Paradigma comunicării sociale

21. Comunicarea socială ca proces Transmiterea optimizată a conţinutului mesajului se urmăreşte: • —diminuarea intervenţiei externe mesajului sau a aşa-numitului zgomot semantic; • —evaluarea numărului de repetiţii necesare pentru ca un mesaj să fie corect transmis, adică a redundanţei semantice; • —sporirea capacităţii canalului de transmisie, prin valorificarea disponibilităţilor cantitative şi calitative ale canalului. • Paradigma lui H. Lasswell va determina direcţiile majore în cercetarea comunicării de masă, care pot fi focalizate pe una dintre următoarele entităţi: • —analiza sursei sau emiţătorului (control analysis); • —analiza mesajului (content analysis); • —analiza canalelor (media analysis); • —analiza publicului sau audienţei, precum şi a receptorului sau destinatarului (audienceanalysis); • —analiza efectelor comunicării (effectanalysis).

22. Comunicarea socială ca proces • E. Katz şi P. Lazarsfeld (1955/2001) propun teoria celor doi paşi în comunicare, teorie ce se bizuie pe următoarele două postulate: • — cadrul în care se construiesc valorile sociale sunt relaţiile interpersonale; acestea presupun comunicarea; • — mass-media influenţează publicul prin intermediul reţelei comunicării interpersonale, care se instituie ca mediator între emiţătorul şi receptorul mesajului (E-R). • Concluzia importantă care decurge de aici sugerează că cine stăpîneşte această reţea deţine un potenţial de influenţă socială considerabil, hotărîtoare devenind manevrarea nodurilor de reţea (liderii de opinie). • DEFINIȚIE = comunicarea = procesul convergent în care emiţătorul şi receptorul, prin mijloace mediate sau nu, creează şi împărtăşesc informaţii (Jowett, O’Donnell, 1992, p. 18).

23. Informare, dezinformare • informarea = procesul de transmitere a conţinutului unui mesaj dinspre un emiţător individual sau colectiv (E) înspre un receptor colectiv (R) prin care se sporeşte nivelul de cunoaştere asupra unor obiecte sau procese sociale. • dezinformarea nu vizează cunoaşterea şi poate fi nedeliberată, sau deliberată (”manipulare”).

24. Structura sistemului de dezinformare • 1. Comanditarii - nivelul de decizie • 2.Specialiştii (experţii) - nivelul de elaborare strategică • 3. Controlorii - nivelul de legătură • 4. Agenţii de influenţă - nivelul de propagare penetrantă

25. Raportul publicitate-reclamă în cadrul paradigmei comunicării sociale • Etimologic, publicitatea derivă din latinescul publicare, ce se poate traduce prin„a răspîndi în public“ / presupune continuitate şi reprezintă o acţiune organizată, sistematică de promovare (comercială şi simbolică) a unui produs social. • Marketingul = organizarea de studii de piaţă, fixându-şi ca deziderat realizarea unui echilibru între cererea şi oferta de produse, bunuri, servicii. • Reclama se caracterizează prin discontinuitate şi mobilizează resurse materiale, simbolice, de imagine mai modeste.