studiu NCPP

1. STUDII, OPINII, INFORMĂRI Unele reflecţii asupra reglementării sistemului procedural în proiectul noului Cod de procedură penală drd. Mihail UDROIU* judecător Tribunalul Bucureşti 1. CO?SIDERAŢII I?TRODUCTIVE verificare instituit, prin Decizia Comisiei Europene nr. 2006/928/CE din data 13 decembrie 20061, vizează reforma sistemului judiciar2. În procesul de elaborare a Proiectului, comisia constituită în cadrul Ministerului Justiţiei a avut în vedere atât evoluţia legislaţiei şi a jurisprudenţei române, a jurisprudenţei Curţii Constituţionale ori a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi alte codificări din state membre ale Uniunii Europene sau din state din sud-estul Europei în care au fost adoptate recent noi coduri, cum ar fi de pildă: Codul de procedură penală german, Codul de procedură penală italian, Codul de procedură penală francez, Codul de procedură penală sârb, Codul de procedură penală al Bosniei Herţegovina. Tot astfel, au fost avute în vedere o serie de instrumente juridice comunitare ori adoptate în cadrul Consiliului Europei dintre care amintim următoarele: Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, rezoluţii şi recomandări ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (de pildă, Rezoluţia nr. 1165 (1998) privind dreptul la viaţă privată; Recomandarea nr. 1245 (1994) privind privarea de libertate în cursul judecăţii); recomandări ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei (de exemplu, Recomandarea nr. 10 (2005) privind tehnicile speciale de anchetă în legătură cu infracţiunile grave, inclusiv acte de terorism; Recomandarea nr. 9 (2005) cu privire la protecţia martorilor şi a colaboratorilor justiţiei; Actualul Cod de procedură penală a intrat în vigoare în ianuarie 1969, fiind iniţial adaptat rigorilor procesului penal dintr-un stat totalitar, pentru ca ulterior, cu nenumărate modificări, să trebuiască să facă faţă atât exigenţelor unui stat democratic, ce adoptase o nouă Constituţie, cât şi celor ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Modificările succesive ale legislaţiei procesual penale operate în ultimele două decenii au urmărit acoperirea carenţelor legislative, în special în materia garanţiilor procedurale ale echitabilităţii procedurii, ale respectării dreptului la libertate ori ale dreptului la viaţă privată, nereuşind însă să restructureze logica procesului penal în scopul asigurării fiabilităţii procedurilor. În acest context, elaborarea proiectului noului Cod de procedură penală (în continuare Proiectul), a avut în vedere aşezarea procesului penal pe pilonii unor noi principii care, alături de cele clasice, să contribuie la o mai bună înfăptuire a justiţiei penale cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Totodată, elaborarea şi adoptarea Proiectului reprezintă unul dintre obiectivele principale în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, în contextul în care prima condiţionalitate în cadrul angajamentelor stabilite de România cu Comisia Europeană în cadrul Mecanismului de cooperare si 1Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L nr. 354 din data de 14 decembrie 2006 2De pildă, Raportul intermediar al Comisiei Europene COM(2009) 70 din data de 12 februarie 2009 către Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene privind progresele realizate de România în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare evidenţiază importanţa pentru sistemul judiciar român a adoptării Codului de procedură penală şi a Codului penal. * membru al Comisiei de redactare a Proiectului noului Cod de procedură penală, precum şi al Comisiei de redactare a Proiectului noului Cod penal, din cadrul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 3

2. Studii, opinii, informări Recomandarea nr. 19 (2000) cu privire la rolul procurorului în sistemul Recomandarea nr. 12 (1994) cu privire la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorului; Recomandarea nr. 18 (1987) cu privire la simplificarea justiţiei penale) sau documente adoptate la nivelul Uniunii Europene (Decizia-cadru a Consiliului (2001/220/JAI) din 15 martie 2001 privind statutul victimei în cadrul procesului penal; Rezoluţia Consiliului din 23 noiembrie 1995 privind protecţia martorilor în cadrul luptei împotriva criminalităţii organizate la nivel internaţional. Proiectul se află în prezent în dezbaterea „Comisiei parlamentare speciale comune pentru dezbaterea în fond, în procedură de urgenţă, a Codului penal, a Codului de procedură penală, a Codului civil şi a Codului de procedură civilă” (subcomisia Cod penal – Cod de procedură penală). Însă, după adoptarea Codului penal3, finalizarea dezbaterilor cu privire la proiectul noului Cod de procedură penală a devenit cu atât mai necesară. procesuale (subdiviziuni ale unei faze a procesului penal). Astfel, faza urmăririi penale are trei etape: etapa de investigare a faptei, cea de investigare a persoanei şi rezolvarea cauzei de către procuror; camera preliminară are o singură etapă: judecata în camera preliminară; faza judecăţii cuprinde: judecata în primă instanţă şi judecata în apel (singura cale ordinară de atac); faza executării cuprinde punerea în executare a hotărârii penale şi, dacă este cazul, modificări ce ar putea interveni în cursul executării. În acest cadru procesual sunt întâlnite următoarele categorii de participanţi: i) organele judiciare: instanţele judecătoreşti, judecătorul de drepturi şi libertăţi4, judecătorul de cameră preliminară5, procurorul, organele de cercetare penală; ii) părţile (subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară): inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente; iii) avocatul care asistă sau reprezintă părţile ori subiecţii procesuali principali, în condiţiile legii; iv) subiecţii procesuali principali: suspectul şi persoana vătămată; v) alţi subiecţi procesuali sunt : martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege, având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale. Potrivit Proiectului, în procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare: a) funcţia de urmărire penală; în exercitarea acestei funcţii, procurorul, organele de cercetare ale justiţiei penale; 2. STRUCTURA PROCESULUI PE?AL Proiectul a avut în vedere crearea unui nou model de proces penal, în cadrul căruia să fie constatate la timp, în mod complet şi fără echivoc, faptele care constituie infracţiuni, astfel încât nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, în vederea unei mai bune înfăptuiri a justiţiei penale cu respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, se urmăreşte, pe de o parte, asigurarea eficienţei procesului penal şi definirea unor limite ale puterilor coercitive ale statului, iar, pe de altă parte, garantarea drepturilor suspectului sau inculpatului şi ale celorlalte părţi şi subiecţi procesuali principali astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări comunitare, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte. Proiectul structurează procesul penal în patru faze procesuale: urmărirea preliminară, judecata şi executarea hotărârii penale definitive. În cadrul acestor faze există multe etape 4Judecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind: a) măsurile preventive; b) măsurile asigurătorii; c) măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu; c) actele procurorului, în cazurile prevăzute de lege; d) încuviinţarea percheziţiilor, tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii; e) administrarea anticipată a probelor; f) orice alte cazuri prevăzute de lege. 5Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia: a) verifică legalitatea trimiterii în judecată precum şi a administrării probelor ori a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; b) soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată; c) soluţionează orice alte cauze prevăzute de lege. penală, camera 3Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul oficial al României, nr. 511 din data de 24 iulie 2009, după ce Guvernul şi-a angajat răspunderea în faţa Parlamentului la data de 22 iunie 2009. Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 4

3. Studii, opinii, informări poliţiei judiciare6şi organele de cercetare penală speciale7strâng probele necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Procedura în cursul urmăririi penale este, în principiu, nepublică şi necontradictorie. Dispoziţiile date de procuror în legătură cu efectuarea actelor de cercetare penală sunt obligatorii şi prioritare pentru organul de cercetare, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege în constatarea infracţiunilor. Procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu, atunci când există probe din care rezultă motive întemeiate cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Obligativitatea exercitării acţiunii penale a fost atenuată prin introducerea principiului oportunităţii urmăririi penale, ce este inerent activităţii parchetelor (regimul legalităţii temperate a urmăririi penale), în baza căruia, procurorul va putea renunţa motivat la urmărirea penală în cazurile şi condiţiile strict şi limitativ prevăzute de lege8. Odată cu dispunerea renunţării la urmărirea penală procurorul poate impune inculpatului respectarea uneia sau mai multor obligaţii9. Neîndeplinirea în termenul stabilit a obligaţiilor atrage sancţiunea revocării măsurii şi interdicţia de a se dispune ulterior o nouă renunţare la urmărirea penală în aceeaşi cauză. b) funcţia de instrucţie (în sens modern), obiectivată în Proiect prin: i) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală. Astfel, asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei (de pildă, arestarea preventivă, arestul la domiciliu, controlul judiciar) dispune judecătorul de drepturi şi libertăţi. Prin intermediul instituţiei judecătorului de drepturi şi libertăţi se aduce o garanţie suplimentară contra arbitrariului în materia măsurilor privative sau restrictive de libertate sau în materia ingerinţelor în dreptul la viaţă privată. ii) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată. Asupra legalităţii actului de trimitere în judecată, a probelor pe care se bazează acesta, precum şi a legalităţii soluţiilor de netrimitere în judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară. Activitatea acestui judecător reprezintă o noutate absolută în sistemul procedural românesc, fiind intim legată de instituţia camerei preliminare, prin care Proiectul urmăreşte să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal. Camera preliminară este o instituţie nouă, inspirată din dreptul german, ce are ca scop rezolvarea chestiunilor ce ţin de legalitatea trimiterii în judecată şi de legalitatea administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond. În cadrul acestei proceduri se efectuează un control de legalitate a posteriori atât 6Ca organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în condiţiile legii speciale, numai dacă au primit avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ori avizul procurorului prevăzut de lege 7Ca organe de cercetare penală speciale funcţionează ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii, numai dacă au primit avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 8Procurorul are posibilitatea de a dispune renunţarea la urmărire numai în cazul în care: i) urmărirea penală a fost începută pentru infracţiuni de o gravitate mică şi mijlocie, pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de până la 5 ani; ii) a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru aceste infracţiuni, din probaţiunea administrată în cauză existând motive întemeiate de a se crede că inculpatul a săvârşit infracţiunea de care este acuzat; iii) în raport de persoana inculpatului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de conţinutul faptei, de modul şi mijloacele de săvârşire, de scopul urmărit şi de împrejurările concrete de săvârşire, de eforturile depuse de inculpat pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, nu există un interes public în urmărirea acestuia. Aceste criterii generale au fost stabilite pentru a se evita arbitrariul în dispunerea acestei soluţii de către procuror 9Potrivit art. 318 alin. 3 din Proiect: „Procurorul poate dispune ca inculpatul să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia; b) să ceară public scuze persoanei vătămate; c) să plătească o anumită sumă către un centru pentru protecţia drepturilor victimelor infracţiunilor; d) să-şi îndeplinească obligaţiile de întreţinere scadente; e) să execute un anumit serviciu umanitar sau în folosul comunităţii, cu acordul inculpatului.” Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 5

4. Studii, opinii, informări a actului de trimitere în judecată, cât şi a probelor10pe care se bazează acesta, astfel încât întreaga faza de urmărire penală să fie purgată de actele procesuale sau procedurale sau de probele sau procedeele probatorii efectuate sau obţinute prin încălcarea echitabilităţii procedurilor. Judecătorul de cameră preliminară este, de asemenea, competent să soluţioneze şi plângerile formulate împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror. c) funcţia de judecată, ce se realizează de către instanţa de judecată, în complete legal constituite. Proiectul operează o nouă stabilire a competenţei de primă instanţă între judecătorii şi tribunale, acestea din urmă urmând a avea plenitudine de competenţă. Astfel, judecătoria va judeca în primă instanţă infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, precum şi cele pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult cinci ani. Tribunalul va judeca în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date în mod expres în competenţa judecătoriei. Curţile de apel vor judeca toate apelurile, în timp ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va judeca recursul în casaţie – cale extraordinară de atac. omului şi a libertăţilor fundamentale exclude posibilitatea stabilirii vinovăţiei în afara procedurilor penale desfăşurate în faţa instanţei competente, indiferent de garanţiile procedurale conferite în cadrul unor proceduri paralele şi de consideraţiile generale de celeritate a procedurii. Prezumţia de nevinovăţie este de asemenea garantată şi în procedura specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul fiind prezumat nevinovat până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care este validat acordul. În procesul penal există o legătură indisolubilă între sarcina probei şi prezumţia de nevinovăţie. În îndeplinirea funcţiilor lor, judecătorii unei instanţe nu trebuie să pornească de la ideea preconcepută că acuzatul a comis infracţiunea de care este acuzat. Sarcina probei revine acuzării, iar dubiul profită suspectului sau inculpatului12. Incumbă acuzării să ofere probe suficiente pentru a fonda o declaraţie de vinovăţie şi să indice persoanei trimise în judecată care sunt acuzaţiile formulate împotriva sa, în scopul de a-i da ocazia de a-şi pregăti apărarea şi de a propune probe13. Principiului in dubio pro reo, ce constituie o expresie particulară a principiului prezumţiei de nevinovăţie, este de asemenea reglementat în Proiect, prevăzându-se că după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului. Prezumţia de nevinovăţie este strâns legată de noţiunea de imparţialitate a instanţei, Proiectul preocupându-se de reglementarea detaliată a cazurilor de incompatibilitate14în vederea garantării dreptului la un proces echitabil. Numai în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, probele pot fi în mod adecvat administrate cu respectarea principiilor 3. PREZUMŢIA DE ?EVI?OVĂŢIE Prezumţia de nevinovăţie este garantată tuturor persoanelor acuzate de săvârşirea unei infracţiuni11 până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă, fiind unul din elementele unui proces penal echitabil. Acest drept, apreciat în lumina obligaţiei generale a unui proces echitabil potrivit art. 6 § 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor 12Potrivit. art. 97 alin. 2 din Proiect, suspectul sau inculpatul nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia şi are dreptul de a nu contribui la propria incriminare 13A se vedea CEDO, hotărârea din 6 decembrie 1988, în cauza Barberà, Messegué şi Jabardo contra Spaniei, § 67-77 14Potrivit art. 63 din Proiect : „(1) Orice judecător este incompatibil, dacă în cauza respectivă: a) a fost reprezentant sau avocat al vreuneia dintre părţi sau al unui subiect procesual principal; b) este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute în art.176 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora; c) a fost expert sau martor; d) este tutore sau curator al uneia dintre părţi sau al unui subiect procesual principal; 10În cazul în care judecătorul de cameră preliminară dispune excluderea uneia sau a mai multor probe, revine conducătorului parch etului care a emis rechizitoriul, să decidă dacă, faţă de probele legal administrate se mai impune susţinerea acuzării. În cazul în care procurorul decide că trimiterea în judecată se poate întemeia numai pe probele apreciate de judecătorul de cameră preliminară ca fiind legal administrate, poate menţine cererea de începerea judecăţii. În acest caz, având în vedere că numai procurorul exercită în procesul penal funcţia de acuzare, judecătorul de cameră preliminară va dispune începerea judecăţii 11A se vedea CEDO, hotărârea din 25 august 1987, în cauza Lutz contra Germaniei, paragraful 52. Menţionăm că toate hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) la care facem referire în acest studiu sunt accesibile pe site-ul CEDO, www.echr.coe.int Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 6

5. Studii, opinii, informări şi garanţiilor echitabilităţii procedurii, astfel încât situaţia de fapt să fie stabilită în mod corect, pentru a se evita erorile judiciare (fie condamnarea unui nevinovat, fie achitarea unui vinovat). organiza apărarea într-un mod adecvat, asigurându-se că dispun de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării. Printre înlesnirile de care pot beneficia menţionăm, cu titlu de exemplu, dreptul de a consulta dosarul pe tot parcursul procesului penal, ce presupune: dreptul de a studia actele dosarului, precum şi dreptul de a nota date sau informaţii din dosar, fiind astfel respectat principiul egalităţii armelor în procesul penal. De asemenea, este prevăzut dreptul suspectului de a fi informat, înainte de a fi ascultat, despre fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia, precum şi dreptul inculpatului de a fi informat în cel mai scurt timp, despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a acesteia. Garanţia dreptului de a nu da nicio declaraţie este însoţită de procedura avertismentului15, ce presupune obligaţia autorităţilor de a atrage atenţia învinuitului sau inculpatului că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa16. 4. DREPTUL LA APĂRARE Proiectul garantează dreptul părţilor şi subiecţilor procesuali principali de a se apăra prin propria persoană sau de a beneficia de apărarea calificată din partea unui avocat ales sau desemnat din oficiu. Totodată organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali în tot cursul procesului penal. În procesul penal, apărarea calificată va putea fi realizată în mod legal numai prin intermediul unui avocat, membru al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, iar nu prin intermediul altor apărători. Părţilor, subiecţilor procesuali principali (indiferent dacă aleg să îşi exercite apărarea prin avocat sau prin propria persoană) precum şi avocatului le este garantată posibilitatea de a-şi 15Potrivit art. 76 şi art. 81 lit. a) , respectiv art. 106 alin. 2 din Proiect în cursul procesului penal, suspectul sau inculpatul are dreptul de a nu da nicio o declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii, acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa 16Această procedură este derivată din jurisprudenţa instanţelor americane, fiind cunoscută sub denumirea „avertismentul Miranda” sau „regulile Miranda”. Analizând detaliat această hotărâre, D. Ionescu arată că: „decizia din cauza Miranda a fost fundamentată pe următoarele considerente: 1. dreptul la tăcere, nu teoria declaraţiilor voluntare reprezintă criteriul prioritar în verificarea valabilităţii declaraţiilor; 2. dreptul la tăcere nu are ca obiect fiabilitatea probei, ci dreptul liber de opţiune; 3. testul de verificare în baza acestui criteriu nu este caracterul voluntar, ci constrângerea exercitată de organele judiciare; 4. constrângerea se apreciază obiectiv indiferent de starea psihică a acuzatului şi de maniera în care a perceput constrângerea.”(D. Ionescu, Procedura avertismentului. Consecinţe în materia validităţii declaraţiilor acuzatului în procesul penal în: Caiete de drept penal, nr. 2/2006, p. 28) e) a efectuat orice acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată; f) există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată (2) Nu pot face parte din acelaşi complet de judecată judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al patrulea inclusiv ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute în art.176 din Codul penal. (3) Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea sau casarea hotărârii. (4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară nu pot participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac. (5) Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate fi, în aceeaşi cauză, judecător de cameră preliminară.” Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 7

6. Studii, opinii, informări Succinte consideraţii asupra recentului Tratat de la Lisabona Niculina VRÎNCEANU consilier Consiliul Legislativ Motto: nevoie de aproape doi ani până să convingă toate cele 27 de state membre că rolul lui fundamental este de a consolida rolul Uniunii Europene în raport cu celelalte forţe politice ce operează pe plan mondial şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul de la Lisabona deşi reia într-o proporţie semnificativă inovaţiile aduse de eşuatul proiect al Tratatului Constituţional din 2004, nu intenţionează să înlocuiască tratatele existente printr- un document unic (cum intenţiona acesta) ci, conform consacratei tradiţii juridice comunitare, le completează (procedează la modificarea tratatelor constitutive), stabilind o mai strânsă corelare între ele, pentru ca în final să conţină: – Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), pe care îl modifică, dar căruia îi păstrează numele, şi care cuprinde 55 de articole, dintre care unele dezvoltate în cuprinsul celui de-al doilea Tratat (TFUE). – Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) care se substituie de fapt Tratatului Comunităţii Europene, pe care îl modifică şi îl adaptează, şi care conţine 358 de articole. Tratatul de la Lisabona cuprinde, de asemenea, 37 Protocoale şi 65 de Declaraţii, iar forma lui consolidată (deci mult mai uşor de urmărit) a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JO C nr.115 din mai 2008). Ulterior semnării Tratatului, comentariile şi analizele doctrinare efectuate asupra noilor texte au condus la concluzii diferenţiate, în ceea ce priveşte intensitatea caracterului novator al acestora, în sensul dacă noile dispoziţii conferă sau nu, un caracter reformator Tratatului şi implicit, întregii construcţii europene. Precizăm că opiniile sunt argumentate şi de pe o poziţie şi de pe alta, unele teorii susţinând că Tratatul de la Lisabona nu aduce atingere pe fond construcţiei şi naturii deja bine definite a Uniunii Europene, iar pentru alţii, noile inovaţii instituţionale, „Când dau un telefon Europei, cine îmi răspunde?” (Henry Kissinger) Întrebarea – pusă în anii ’80 de secretarul de stat al SUA – care implica discret şi o uşoară nedumerire în legătură cu faptul că preşedintele american nu avea un omolog pe continentul european care să reprezinte Comunităţile Europene, şi-a găsit răspunsul, evident la nivel simbolic şi cu o întârziere de peste un sfert de veac, în recentele schimbări intervenite în legislaţia fundamentală a UE, mai exact, în dispoziţiile recentului Tratat de la Lisabona. I. PREZE?TARE GE?ERALĂ Întrucât în perioada care a trecut de la data semnării lui (decembrie 2007) şi până în prezent, Tratatul de la Lisabona a fost analizat, examinat şi comentat – fiind apreciat sau contestat, în funcţie de perspectiva şi viziunea analistului – acest material va sintetiza numai principalele elemente de noutate introduse de Tratat, pe care le apreciem ca având caracter benefic în funcţionarea pe viitor a Uniunii Europene. Precizăm că, deşi fiecare dintre noutăţile legislative incluse în tratat se pretează la o analiză mult mai complexă, ce poate implica aspecte nuanţate, de natură politică sau economică, articolul se va referi numai la principalele aspecte juridice. Intitulat complet Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, ratificat de România prin Legea nr.13/2008, publicată în Monitorul Oficial nr.107 din 12 februarie 2008, (fiind a patra ţară semnatară), documentul (care cuprinde 287 de pagini) a avut Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 8

7. Studii, opinii, informări stabilind în art. 1 din TUE: „Prezentul tratat marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei...”. Această nouă etapă (care se construieşte, de fapt, pe realizările economice obţinute în decursul a mai mult de jumătate de secol de funcţionare a clasicelor Tratate ale Comunităţilor Europene, modificate şi completate) prezintă o trăsătură fundamentală, comună tuturor noilor modificări în sensul că, în prezent, accentul construcţiei şi funcţionării Uniunii Europene s-a deplasat din sfera economicului, în sfera domeniilor ce ţin de respectul valorilor umane: pacea, libertatea, demnitatea umană, democraţia, egalitatea, statul de drept, aspecte ce se regăsesc, implicit sau explicit în toate noile amendamente. De altfel, noul art. 3 prevede expres: „(1) Uniunea urmăreşte să promoveze pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor. (2) Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum şi prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui fenomen.” Derivând din importanţa acordată valorilor umane fundamentale, Tratatul de la Lisabona acordă o importanţă sporită şi mult mai categorică politicii de securitate şi apărare comună, aşa cum rezultă din art. 42: “(1) Politica de securitate şi apărare comună face parte integrantă din politica externă şi de securitate comună. Aceasta asigură Uniunii o capacitate operaţională bazată pe mijloace civile şi militare…”. În cuprinsul aceluiaşi articol se instituie o clauză de apărare mutuală şi o clauză de securitate generală, (art.42, alin 7) invocându-se pentru prima oară, la nivelul UE, de o manieră clară şi fără nici un echivoc, o solidaritate de natură militară proprie. De asemenea, în cuprinsul art. 333 alin. 3 din TFUE este invocată posibilitatea unor „decizii cu caracter militar sau în domeniul apărării.” procedurale şi metodologii de lucru, îi conferă caracter reformator1. Având în vedere că tratatul conţine şi reglementări ce vor intra în vigoare mai târziu (cum ar fi: noua componenţă a Comisiei Europene sau stabilirea competenţelor în domeniul justiţiei şi afacerilor interne) apreciem că, numai după ce va trece o anumită perioadă de timp (situată probabil între 2014-2017) de la punerea lui integrală în aplicare, şi numai prin analiza rezultatelor obţinute în îndeplinirea obiectivelor statuate în noile dispoziţii ale Tratatului, se va putea da un răspuns acestei actuale dileme. Ceea ce este unanim admis este faptul că Tratatul de la Lisabona, procedează la fuziunea celor 3 piloni, statuaţi prin Tratatul de la Maastricht (Comunitatea Europeană, Politica Externă şi de Securitate Europeană, respectiv Justiţie şi Afaceri Interne), astfel încât se poate spune că în prezent Uniunea Europeană se bazează pe un tratat de principiu (TUE) şi pe un tratat executiv (TFUE)1, ambele având valoare juridică egală. Cu titlu informativ, precizăm că Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei şi Atomului (Euratom) rămâne în vigoare, dar prezintă unele amendamente aduse prin Protocolul A la Tratatul de la Lisabona, adoptat prin Actul Final al Conferinţei reprezentanţilor guvernelor statelor membre de la Bruxelles din iulie 2007, intitulat Protocolul de modificare a protocoalelor anexate la Tratatul privind Uniunea Europeană, la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi/sau la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice. II. ELEME?TE DE ?OUTATE Într-o prezentare pe scurt şi, pe cât posibil, sistematizată, a elementelor de noutate, aduse construcţiei europene de Tratatul de la Lisabona, – definit prin Tratatele TUE şi TFUE, menţionate mai sus, acestea se pot structura, în funcţie de obiective, principii, instituţii şi mecanisme de lucru, astfel: a) Obiective b) Principii fundamentale de organizare şi funcţionare Autorii Tratatului au enunţat caracterul novator şi mai ales importanţa acestui document fundamental pentru evoluţia construcţiei europene, 1. Includerea principiului supremaţiei dreptului comunitar, consacrat până în prezent numai pe cale jurisprudenţială, este expres prevăzută în Declaraţia nr.17 intitulată chiar Declaraţia cu privire la supremaţie şi în care se statuează expres 1Andrei Popescu, „Tratatul de la Lisabona – modificarea şi reformarea Uniunii Europene”, în: Revista română de drept comunitar, nr.2, 2008 2idem Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 9

8. Studii, opinii, informări că:“...tratatele şi legislaţia adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre...”. Conform acestei Declaraţii-anexă la tratat, şi care include în text şi Avizul Serviciului juridic al Consiliului, astfel cum figurează în documentul 11197/07 (JUR 260) se precizează, detaliat: “ Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie reiese că supremaţia dreptului comunitar este un principiu fundamental al dreptului comunitar. Conform Curţii, acest principiu este inerent naturii specifice a Comunităţii Europene... Situaţia nu s-a schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremaţiei nu va fi inclus în viitorul tratat nu va schimba în niciun fel existenţa principiului şi jurisprudenţa în vigoare a Curţii de Justiţie.” 2. Instituirea expresă a principiului atri - buirii în partajarea competenţelor între Uniune şi statele membre (art.2-6 din TUE) Prin sintetizarea problematicii, noul tratat defineşte trei categorii de competenţe: – competenţe exclusive (art.3 din TFUE), în care Uniunea Europeană are dreptul de a legifera şi adopta acte juridice, domeniile cele mai importante în acest sens fiind: uniunea vamală, regulile de concurenţă necesare Pieţei Interne, politica mone - tară, conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune a pescuitului, politica comercială comună. Precizăm că statele membre pot interveni aici numai pe baza abilitării dobândite de la Uniune. – competenţe partajate (art.4 din TFUE) – care sunt împărţite între statele membre şi Uniune. Aici lista cuprinde principalele domenii de interes pentru statele membre, cum ar fi: piaţa internă, energia, politica socială pentru aspectele definite în tratat, spaţiul de libertate securitate şi justiţie, coeziunea economică, socială şi teritorială, agri - cultura şi pescuitul cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării, mediul, protecţia consu - matorului, transporturile, reţelele transeuropene, ş.a. – acţiuni complementare (art.6 din TFUE) – care sunt acţiuni în sprijinul statelor membre care se derulează în domenii sensibile sub aspectul tradiţiilor naţionale şi dintre care menţionăm: protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane, industria, cultura, turismul, educaţia, sportul, protecţia civilă, ş.a. Acestor tipuri de competenţe li se adaugă, ca politici separate şi cu specificitate crescută, Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi Coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forţei de muncă. Ca o excepţie de la aceste delimitări de competenţe, există posibilitatea legală, în baza aşa numitei „clauze de flexibilitate”, prevăzută în art. 352 din TFUE, ca în situaţia în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară pentru a atinge unul dintre obiectivele menţionate în Tratat, competenţa să fie direcţionată către instituţiile comunitare (în acest sens Consiliul, hotărând în unanimitate la pro - punerea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European). Pentru clarificarea oricăror dubii, ce pot apărea în punerea în aplicare a articolelor menţionate, Declaraţia nr.18 anexată la Tratat, intitulată Declaraţia cu privire la delimitarea compe ten - ţelor, confirmă, o dată în plus: „Conferinţa subli - niază că, în conformitate cu sistemul partajării competenţelor între Uniune şi statele membre, astfel cum este prevăzut în Tratatul privind Uniunea Europeană şi în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, orice competenţă care nu a fost atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre”. 3. Consolidarea principiului subsidiarităţii şi proporţionalităţii, rezultă din textul art.5 din TUE, precum şi din adoptarea unui nou Protocol privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi propor - ţionalităţii care are drept scop luarea deciziilor “la un nivel cât mai apropiat de cetăţenii Uniunii” şi care instituie un sistem concret de control al aplicării acestor instrumente juridice. În situaţia în care Uniunea Europeană şi statele membre au competenţe partajate (ex. politica în domeniul sănătăţii, politica în domeniul protecţiei consumatorului, politica de libertate, securitate şi justiţie) se aplică principiul subsidiarităţii care stabileşte o prezumţie relativă în favoarea luării de măsuri la nivelul statelor membre, în sensul că aceste competenţe nu trebuie să fie localizate la un nivel mai înalt decât este necesar. Principiul subsidiarităţii reprezintă, astfel, o formă de control asupra puterilor instituţiilor comu - nitare, fiind perceput ca un instrument pentru descen - tralizarea puterii politice (şi în mod indirect, a puterii legislative). S-a apreciat astfel că statele membre trebuie să beneficieze de o cât mai mare putere în acele domenii în care nici Uniunea Europeană, nici statele membre nu au competenţă exclusivă. Un alt principiu aflat la baza organizării şi funcţionării UE, ce nu poate fi despărţit de principiul subsidiarităţii cu care se află într-o strânsă conexiune şi la care se face trimitere în alin.3 al aceluiaşi art.5 este cel al proporţionalităţii. Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 10

9. Studii, opinii, informări cu procedura legislativă ordinară, adoptă dispoziţiile referitoare la procedurile şi condiţiile necesare pentru prezentarea unei iniţiative cetăţeneşti în înţelesul articolului 11 din Tratatul privind Uniunea Europeană, inclusiv numărul minim de state membre din care trebuie să provină cetăţenii care prezintă o astfel de iniţiativă.” Conform acestuia, orice măsură luată pe plan comunitar, trebuie să fie adecvată şi corespun - zătoare scopului urmărit. Dacă în timp ce în dreptul naţional aplicarea principiului proporţionalităţii operează în materii cum ar fi exproprierea, legitima apărare, excesul de putere ş.a., în dreptul comunitar el primeşte aplicaţii legate de limitele competenţelor comunitare şi mijloacele prin care acestea se înfăptuiesc. În acest scop, are rolul de a identifica substanţa şi sensul libertăţilor fundamentale statuate prin tratatele constitutive, fiind complementar principiilor de justiţie şi echitate iar, în acest sens, acţiunile Comunităţii nu vor depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prevăzute în tratat. 4. Principiul democraţiei reprezentative, statuat de principiu sau de o manieră implicită, în mai multe articole, în mod expres, în cele două tratate constitutive ale Tratatului de la Lisabona, este menţionat clar şi concret în art.10 din TUE: „ (1) Funcţionarea Uniunii se întemeiază pe principiul democraţiei reprezentative. (2) Cetăţenii sunt reprezentaţi direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European”. Tot în cadrul procedurilor ce vizează democratizarea Uniunii Europene, art.11 alin. 4 din TUE reglementează dreptul cu privire la iniţiativa legislativă cetăţenească. TUE prevede astfel posibilitatea ca un milion de cetăţeni dintr-un anumit număr semnificativ de state membre să poată propune Comisiei prezentarea unei propuneri de act normativ. La o analiză detaliată a textului, pare că formularea este destul de circumstanţiată, uşor alambicată şi interpretativă cu privire la numărul statelor şi cu privire la domeniile de competenţă: „ (4) La iniţiativa a cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuţiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care aceşti cetăţeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor. Procedurile şi condiţiile necesare pentru prezentarea unei astfel de iniţiative sunt stabilite în conformitate cu articolul 24, primul paragraf din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene”. Din examinarea art.24 alin 1 din TFUE rezultă că această procedură nu este fixă sau strict determinată, ci este până la urmă, lăsată la latitudinea instituţiilor europene legiuitoare, în funcţie de do me - niu şi importanţa acestuia: „Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate c) Modificări instituţionale – Dobândirea personalităţii juridice unice de către Uniunea Europeană, prevăzută expres în art. 47 din TUE şi care-i va permite o coerenţă şi vizibilitate crescute pe scena internaţională, prin capacitatea de reprezentare sau prin capacitatea de a deveni membru al unei organizaţii mondiale/inter - naţionale. Tratatul consacră în acelaşi timp, egalitatea statelor membre în faţa tratatelor, Uniunea trebuind să respecte în mod egal identitatea naţională a statelor membre, în ceea ce priveşte autonomia locală şi regională. Uniunea Europeană trebuie de asemenea să respecte: „ funcţiile esenţiale ale statului şi în spe - cial, pe cele care au ca obiect asigurarea integrităţii sale teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale. În special securitatea naţională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru ” (art.3 a din TUE). Declaraţia politică nr.24, ataşată Tratatului şi intitulată Declaraţia cu privire la personalitatea juridică a Uniunii Europene, afirmă din nou că personalitatea juridică nu conferă Uniunii Europene dreptul de a se substitui statelor membre în chestiuni pentru care nu a primit mandat să o facă „... faptul că Uniunea Europeană are personalitate juridică nu o va autoriza în niciun fel să legifereze sau să acţioneze în afara competenţelor care îi sunt conferite de către statele membre prin tratate“. Tot pentru prima oară în tratatele Uniunii Europene se face trimitere expresă la relaţia insti - tuţiilor europene cu structurile religioase naţionale, cu organizaţiile filozofice şi neconfesionale, cărora le respectă statutul recunoscut de dreptul naţional. Articolul 17 din TUE prevede: „(1) Uniunea respectă şi nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului naţional, bisericile şi asociaţiile sau comunităţile religioase din statele membre. (2) Uniunea respectă, de asemenea, statutul de care beneficiază, în temeiul dreptului naţional, organizaţiile filosofice şi necon - fesionale.” Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 11

10. Studii, opinii, informări – Acordarea forţei juridice obligatorii Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, caracter proclamat în mod solemn în cadrul sesiunii plenare a Parlamentului de către Preşedinţii Parlamentului, Consiliului şi Comisiei din data de 12 decembrie 2007 şi prevăzut expres în art.6 din TUE, conform căruia aceasta obţine „aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor”. Precizăm că acest caracter se regăseşte şi în Declaraţia nr.1 cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Tratatul oferă, în acelaşi timp, o nouă bază legală pentru aderarea Uniunii Europene la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a Consiliului Europei, dar, aici trebuie făcute două menţiuni statuate în acelaşi art.6 şi anume: i. aderarea nu va aduce modificări compe - tenţelor Uniunii Europene, astfel cum sunt definite de tratate; ii. drepturile fundamentale garantate de această Convenţie vor constitui „ principii generale ale dreptului Uniunii ” (art.6 alin. 3). Precizăm că un Protocol anexat Tratatului introduce anumite măsuri speciale pentru Regatul Unit al Marii Britanii şi Poloniei, căutând să sta bi - lească excepţii naţionale în ceea ce priveşte justi - ţiabilitatea Cartei. (Cu toate acestea, noul guvern polonez ales în oct. 2007 a declarat intenţia de aderare la Carta drepturilor Fundamentale). – Creşterea rolului Parlamentului European – care exercită (de comun acord cu Consiliul) funcţii legislative şi bugetare şi exercită funcţii de control politic şi consultanţă, fiind implicat într-o măsură mai mare în aceste demersuri şi care votează la egalitate cu Consiliul de Miniştri pentru toate proiectele de acte legislative. Tratatul aduce astfel Parlamentului European, conform art. 14 din TUE, o consolidare a puterii legislative, bugetare şi de control politic şi nu mai este compus din reprezentanţii popoarelor statelor (cum precizau tratatele anterioare), ci textul are o nouă formulare menită să nuanţeze orientarea spre creşterea rolului democratic al acestei instituţii: „Parlamentul este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii”. Numărul domeniilor de co-decizie, deci în care este implicată şi instituţia Parlamentului creşte de la 40 la 90. Un exemplu relevant este acela că Parla mentul European devine co-decident în for - marea Comisiei Europene, audierile pentru viitorul colegiu de comisari fiind prevăzute să debuteze la 11 ianuarie 2010, cu votul Parlamentului European în 20 ianuarie 2010. Tot în cuprinsul aceluiaşi articol 14 din TUE se stabileşte numărul membrilor Parlamentului European la 750, plus Preşedintele, pragul minim de parlamentari europeni pentru fiecare stat fiind fixat la 6 parlamentari, iar pragul maxim la 96 de parlamentari. Precizăm că prin derogare, în perioada 2009- 2014, Parlamentul European are 754 de europar - lamentari. (Aici ţinem totodată să amintim că prin Raportul europarlamentarilor Alain Lamassoure şi Adrian Severin, adoptat de Parlamentul European în data de 12 octombrie 2007, s-a propus o modalitate concretă de repartizare a parlamentarilor europeni, iar pentru România a rezultat un număr de 33 de europarlamentari, număr existent şi în prezent în urma alegerilor din 2009). România îşi păstrează numărul de 33 par la - mentari europeni alocat conform prevederilor Tratatului de la Nisa, până la alegerile europene din 2014, când numărul reprezentanţilor în Parlamentul European aleşi pe teritoriul României va fi cel prevăzut de decizia Consiliului European, adoptată în temeiul art. 2 din Protocolul privind dispoziţiile tranzitorii, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană, la Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice. – Instituirea funcţiei de Preşedinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate, ales cu majoritate calificată, cu posibilitatea reînnoirii, o singură dată, aspect ce conferă Uniunii mai multă continuitate şi vizibilitate politică. Conform art. 15-5 şi art. 15-6 din TUE, Preşedintele asigură reprezentarea externă a Uniunii Europene pentru domeniile de Politică Externă şi Securitate Comună, fără a prejudicia competenţele Înaltului Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi politică de securitate. (La Consiliul European Extraordinar din 19 noiembrie a fost ales primul Preşedinte al Consiliului European, în persoana fostului premier belgian Herman Van Rompuy, care îşi începe mandatul odată cu intrarea in vigoare a Tratatului). – Comisia Europeană îşi păstrează com po - nenţa actuală, bazată pe principiul reprezentării, numai până în anul 2014. Din acest an, structura Comisiei va cores - punde la două treimi din numărul statelor membre şi anume: „atât timp cât Consiliul European nu Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 12

11. Studii, opinii, informări rezultă din textul art.5 şi la adoptarea unui nou Protocol privind aplicarea principiilor subsi - diarităţii şi proporţionalităţii, ce are drept scop luarea deciziilor “la un nivel cât mai apropiat de cetăţenii Uniunii” şi care instituie un sistem concret de control al aplicării acestor principii. Rolul pe care parlamentele naţionale îl ocupă în acest proces este regândit în profunzime dacă facem comparaţie cu Protocolul iniţial, anexat la Tratatul de la Amsterdam (care nu prevede obligaţia instituţiilor comunitare de a consulta în mod expres parlamentele naţionale), iar în baza art.7 din actualul Protocol, instituţiile legislative comunitare „...ţin seama de avizele motivate adresate de parlamentele naţionale sau de o cameră a unuia dintre aceste parlamente naţionale”. Alte dispoziţii care permit o mai mare implicare a parlamentelor naţionale în construcţia europeană sunt cele referitoare la acţiunile ce privesc: – solicitarea de adeziune la Uniunea Europeană a unui nou stat. Articolul 49 din TUE prevede: „Orice stat european care respectă valorile prevăzute la articolul 2 şi care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii. Parlamentul European şi parlamentele naţionale sunt informate cu privire la această cerere...” – notificarea proiectelor de modificare a tratatelor (art.48 alin 2 din TUE) sau a actelor adoptate în baza art.353 din TFUE. Toate proiectele de acte legislative şi alte documente ale instituţiilor europene iniţiatoare vor fi transmise parlamentelor naţionale. Se instituie astfel un mecanism de alertă timpurie, cunoscut ca “procedura cartonaşului galben si a cartonaşului portocaliu”4care permite parlamentelor naţionale să examineze proiectele de acte legislative şi să emită avize motivate cuprivire la respectarea principiului subsidiarităţii. – posibilitatea opunerii introducerii „clauzei pasarelă”5. Parlamentele naţionale pot bloca trecerea decide modi ficarea acestui număr, hotărând în unanimitate”. Procedura ulterioară de constituire a Comisiei Europene este stabilită de art.17 conform căruia: „Membrii Comisiei sunt aleşi dintre resortisanţii statelor membre în conformitate cu un sistem de rotaţie strict egal între statele membre care să reflecte diversitatea demografică şi geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabileşte de către Consiliul European, care hotărăşte în unanimitate în conformitate cu articolul 244 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene”. Astfel, pentru o Uniune cu 27 de state membre, Comisia va avea 18 membri, ceea ce înseamnă că o ţară va fi reprezentată în două colegii din trei, pe baza unei rotaţii egale. – Crearea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi care coordonează Politica externă şi de securitate comună a Uniunii (PESC), precum şi Politica externă pentru securitate şi apărare (PESA). Înaltul Reprezentant al Uniunii este totodată şi vicepreşedintele Comisiei Europene şi prezidează Consiliul privind afacerile externe ce reuneşte toţi miniştrii de externe din statele membre. (La Consiliul European din 19 noiembrie 2009 s-a decis de asemenea asupra persoanei care va ocupa aceasta poziţie în premieră, respectiv doamna Catherine Ashton). – Sporirea rolului parlamentelor naţionale în realizarea politicilor Uniunii, cărora li se conferă (prin intermediul unor proceduri clar stabilite) puterea de a influenţa elaborarea actelor normative comunitare. În doctrină s-a discutat deja despre teoria că prin dezvoltarea unui nou sistem democratic de adoptare a reglementărilor la nivelul Uniunii s-a procedat la o „ inversare a sensului de abordare a problemelor. Dacă până acum abordarea se făcea în sensul că acţiunea Uniunii este justificată doar dacă la nivelul naţional nu se pot găsi soluţii, prin Tratat se urmăreşte implicarea Parlamentelor naţionale prin aprecierea şi soluţionarea prioritară a problemelor pe plan local regional naţional, şi abia apoi se face aprecierea la nivelul Uniunii”3. Tot cu referire la competenţele parlamentelor naţionale, Tratatul de la Lisabona a procedat, aşa cum 4Andrew Duff, reprezentantul Parlamentului European la negocierile Tratatului, în cadrul Conferinţei Interguvernamentale 2007, Ghidul Tratatului de la Lisabona 2009, publicat pe site-ul Parlamentului European 5clauza „pasarelă” permite Consiliului European să hotărască în unanimitate trecerea de la procedura votului prin unanimitate la cea a votului prin majoritate calificată, în anumite domenii, în special în chestiunile legate de problematica socială. 3Diana Traşcu; Monica Stoica, Tratatul de la Lisabona: motorul necesar pentru buna funcţionare a vehiculului UE, în: Revista de drept comunitar nr.2/2008 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 13

12. Studii, opinii, informări la votul cu majoritate calificată, (în cazul în care se constituie unanimitatea în acest sens in Consiliul European), dacă apreciază că domeniul vizat de actul în discuţie este prea important pentru a fi reglementat prin majoritate calificată. Este suficientă opoziţia unui singur parlament naţional pentru ca propunerea de act legislativ să fie supusă în continuare procedurii de vot prin unanimitate (art. 48-7 din TUE); Totodată, în conformitate cu dispoziţiile punctului 8 din Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, orice stat membru poate solicita „în numele parlamentului său naţional sau al unei camere a acestuia”, înaintea Curţii de Justiţie a UE, anularea unui act legislativ comunitar, dacă apreciază că acestea nu respectă principiul subsidiarităţii. Amintim că un milion de cetăţeni dintr-un număr semnificativ de state membre pot solicita Comisiei să înainteze o propunere într-un domeniu în care consideră că este necesară o acţiune a Uniunii. (art.11 alin 4 din TUE). 3. Introducerea clauzei de apărare mutuală şi a clauzei de solidaritate generală Clauza de apărare mutuală (art.42 alin.7 din TUE) preia din dispoziţiile art. V din Tratatul de instituire a Uniunii Europene Occidentale din 1948, conform căruia: „ art.42 (7.) În cazul în care un stat membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele de care dispun, în conformitate cu articolul 51 din Carta Organizaţiei ?aţiunilor Unite. Aceasta nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate şi apărare a anumitor state membre. Angajamentele şi cooperarea în acest domeniu sunt conforme cu angajamentele asumate”. Conform dispoziţiilor următoare, această clauză nu afectează caracterul specific al politicii de securitate şi de apărare al statelor membre şi care vizează în principal statele neutre ale UE, cum sunt Austria, Finlanda, Irlanda şi Suedia. Pentru statele care sunt membre ale NATO, rămân valabile angajamentele din cadrul acestei organizaţii. „Angajamentele şi cooperarea în acest domeniu sunt conforme cu angajamentele asumate în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de ?ord, care rămâne pentru statele membre ale acestei organizaţii fundamentul apărării lor colective şi cadrul de punere în aplicare a acesteia”. În ceea ce priveşte existenţa altor ameninţări cum ar fi: terorism, catastrofe de origine umană sau naturală, clauza de solidaritate (art.31 din TUE şi art.222 din TFUE) impune de asemenea Uniunii şi fiecărui membru, obligaţia de a acorda asistenţă prin toate mijloacele, unui stat membru lovit de o catastrofă sau de acte de terorism: „ (1) Uniunea şi statele sale membre acţionează în comun, în spiritul solidarităţii, în cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist, ori al unei catastrofe naturale sau provocate de om”. (Semnalăm că, în urma atentatelor din Spania din 11 martie 2004, a existat în practică, o punere în aplicare anticipativă a acestei clauze prin adoptarea Declaraţiei privind lupta împotriva terorismului, adoptată de Consiliul European din 25 martie 2004). d) Proceduri, mecanisme şi metodologii de lucru 1. Extinderea domeniilor în care deciziile se adoptă cu majoritate calificată (art.7) Întrucât Tratatul de la Lisabona simplifică procesul decizional, statele membre vor vota în Consiliul Uniunii Europene, prin procedura majorităţii calificate, în peste 20 de domenii, printre care amintim: piaţa internă, guvernarea economică şi Uniunea Economică şi Monetară, bugetul european, agricultura, proprietatea intelectuală, ş.a., votul prin recurs la unanimitate devenind o excepţie. Astfel, începând cu anul 2014 (în mod excepţional, din 2017), un act legislativ european va fi adoptat în Consiliu prin votul a 55% din statele membre, reprezentând 65% din populaţie. Precizăm că cel mai important domeniu scos de sub incidenţa votului prin unanimitate este cel al justiţiei si afacerilor interne. UE va lua decizii cu majoritate simplă în domeniul cooperării poliţieneşti şi al cooperării judiciare în materie penală. De asemenea, tot în domeniul justiţiei si afacerilor interne, noul Tratat conferă Curţii de Justiţie dreptul de a judeca în unele cazuri, (pe baza legislaţiei UE – JAI,) cum ar fi: azilul, vizele, imigraţia ilegală sau cooperarea în materie juridică. Rămân supuse votului prin unanimitate domenii încă sensibile la nivelul unor state membre: impozitarea, măsurile de armonizare în domeniul securităţii şi clauza de flexibilitate a protecţiei sociale, ş.a. 2. Introducerea dreptului de iniţiativă legislativă pentru cetăţeni (aceasta fiind de facto o aplicare a principiului democraţiei) Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 14

13. Studii, opinii, informări 4. Relaţiile de vecinătate Pentru prima dată în istoria construcţiei europene, importanţa relaţiilor de vecinătate ale Uniunii este consacrată la nivel de tratat, ca politică integrată. Tratatul de la Lisabona conferă aşadar un cadru legal stabilirii de relaţii privilegiate între Uniune şi statele din vecinătate. Totodată, această politică implică încheierea de acorduri specifice între Uniune şi statele respective privind instituirea de drepturi şi obligaţii reciproce, precum şi posibilitatea întreprinderii de acţiuni comune. Implementarea acestora este supusă consultărilor periodice (art.8 din TUE). Textul articolului se completează cu Declaraţia nr.3 cu privire la articolul 8 din Tratatul privind Uniunea Europeană, anexată la Tratat, (cuprinsă la punctul A. Declaraţiile cu privire la dispoziţiile Tratatelor) şi care prevede: „ Uniunea ia în considerare situaţia specială a ţărilor de dimensiuni mici cu care întreţine relaţii specifice de proximitate.” 5. Posibilitatea legală de retragere din UE Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru prima dată în existenţa construcţiei europene a posibilităţii pentru un stat membru de a părăsi Uniunea Europeană (art. 50 din TUE). În conformitate cu acest articol, statul membru care decide să se retragă, notifică intenţia sa Consiliului European, care analizează cererea şi propune Uniunii negocierile unui acord de stabilire a aranjamentelor referitoare la retragerea sa, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea. În rest, în acest moment este şi aici prematur de concluzionat dacă obiectivele fundamentale – ce vizează pe fond, eficientizarea şi democratizarea procedurilor Uniunii – reprezintă cu adevărat un succes pentru popoarele Europei care, în mod implicit şi evident din altă perspectivă, va contribui şi la înlăturarea opiniilor (nu puţine!) împotriva acestui document6, formulate de aşa numiţii „ eurosceptici ”. III. CO?CLUZII Deoarece Tratatul de la Lisabona se află în vigoare numai de 4 luni (cu excepţia dispoziţiilor procedurale ce vor intra in vigoare în perioada 2014- 2017), ceea ce se poate spune cu certitudine despre acest document juridic fundamental pentru Uniunea Europeană este faptul că: – acesta continuă procesul de reformă al construcţiei europene, început cu Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul de la Nisa; – a marcat depăşirea impasului instituţional după eşecul ratificării Tratatului Constituţional; – realizează o clarificare a relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi statele membre, incluzând aici, în principal, clasificarea explicită a competenţelor fiecăruia. 6Aşa cum arată prof. Thomas Rupp, coordonator al Campaniei pentru Referendumul European, liderii unionali adunaţi la Lisabona “s-au lăudat că au reusit să depăşească criza instituţională, dar de fapt nu au făcut decât să amplifice criza democraţiei, prin evitarea completă a cetăţenilor “ (EU Observer, 23 octombrie 2007). Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 15

14. Studii, opinii, informări Imunitatea parlamentară în dreptul european şi în jurisprudenţa CEDO – studiu documentar – sinteză – prof. univ. dr. Marin VOICU fost judecător la CEDO I. REGLEME?TĂRI CO?STITUŢIO?ALE, DOCTRI?A ŞI JURISPRUDE?ŢA CO?STITUŢIO?ALĂ EUROPEA?Ă pentru ca el sa poată fi exercitat liber, fără ca nici executivul şi nici judiciarul să-i poată restrânge independenţa sa, condiţie absolută de suveranitate. Două imunităţi au rezultat: iresponsabilitatea pentru propunerile şi voturile date în exerciţiul mandatului şi inviolabilitatea care-l protejează pe titularul mandatului contra urmăririlor penale sau arestărilor abuzive” “Iresponsabilitatea este absolută, pentru că ea este condiţia absolută a libertăţii de cuvânt şi a unei convingeri total libere, dar această imunitate este destinată să apere mandatul şi nu pe titularul său; ea este limitată numai la acele acte direct legată de exercitarea mandatului sau priveşte, de exemplu, actele din campania electorală. Iresponsabilitatea nu este sinonimă cu impunitatea, căci ea operează numai pe durata acestui mandat şi doar în limitele fixate expres şi clar de textul constituţional” (p. 189). “Acest sistem este coerent cu principiul după care imunitatea protejează mandatul si nu persoana, iar urmărirea nu împiedică exercitarea mandatului”. I.1. FRA?ŢA I.1.1. Art. 26 din Constituţie, revizuită în 2008: 1. “?iciun membru al Parlamentului nu poate fi urmărit, cercetat, arestat, deţinut sau judecat pentru opiniile sau voturile emise în exerciţiul funcţiilor sale. 2. ?iciun membru al Parlamentului nu poate face obiect, în materie criminală sau corecţională, al unei arestări sau a oricărei alte măsuri privative sau restrictive de libertate, decât cu autorizaţia Biroului adunării din care face parte. Această autorizaţie nu este cerută în caz de crimă sau flagrant delict ori de condamnare definitivă. 3. Detenţia, măsurile privative sau restrictive de libertate ori urmărirea unui membru al Parlamentului sunt suspendate pe durata sesiunii dacă adunarea din care face parte a cerut aceasta. Adunarea se reuneşte de plin drept in şedinţe suplimentare pentru a permite, în acest caz, aplicarea dispoziţiilor din alineatul precedent”. I.1.2. Art. 27 (1): “Mandatul imperativ este ?UL”. I.1.3. Doctrina constituţională franceză cea mai recentă1: “De la victoria Revoluţiei s-a impus necesitatea de a proteja mandatul de parlamentar, I.2. ROMÂ?IA I.2.1. Art. 72 din Constituţia, revizuită în octombrie 2002: 1.” Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. 2. Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi perche - ziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta 1 “La Constitution”, introduite et comentée par Guy Carcassonne, IX édition, Points Essais, Paris, 2009, p.155, ca şi “Droit Constitutionnel”, Louis Favoreau et autres, Ed. Dalloz, XI édition, Paris, 2008, p.721 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 16

15. Studii, opinii, informări Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri”. confiat fapte, în calitatea lor de deputaţi sau cărora ei le-au încredinţat fapte în această calitate, precum şi cu privire la aceste fapte. Atâta timp cât acest drept este în vigoare este inadmisibilă sechestrarea de documente”. I.4. SPA?IA I.4.1. Imunitatea – art. 71 din Constituţie: (1) “Deputaţii şi senatorii se bucură de inviolabilitatea opiniilor exprimate în exercitarea mandatului. (2) În timpul mandatului, deputaţii şi senatorii se bucură de imunitate şi pot fi arestaţi numai în caz de infracţiune flagrantă. ?u vor putea fi inculpaţi şi nici trimişi în judecată fără autorizarea prealabilă a Camerei respective. (3) În cauzele îndreptate împotriva deputatului sau senatorului este competent Tribunalul Suprem, Secţia Penală.”. I.4.2. ?atura mandatului – art. 67 pct. 2: “Membrii Parlamentului nu sunt legaţi de un mandat imperativ”. I.4.3. Tribunalul Constituţional al Spaniei a pronunţat decizia3istorică relativă la imunitatea parlamentară, amplu dezbatută în doctrină4. Instanţa constituţională a decis, ca unic interpret suprem al Constituţiei şi garant al conformităţii actelor parla - men tarilor cu Constituţia, că este competentă să controleze, din această perspectivă, actele Con gre - sului Deputaţilor şi ale Senatului, care, în cadrul exercitării libere a prerogativelor de imunitate, recunoscută prin art. 71 (2) din Constituţia spaniolă, statuează asupra cererii de autorizare a punerii sub acuzare a unuia din membrii lor, control efectuat pe calea şi în condiţiile cerute de recursul de amparo, fondat pe afirmarea violării dreptului la integritate morală (art. 15 (1) din Constituţie), dreptul la onoare, la intimitatea personală şi familială şi a imaginii sale (art. 18-1) şi dreptul de a obţine protecţia efectivă a judecătorilor şi tribunalelor (art. 24). Textul constituţional spaniol – art. 71 – consacră trei prerogative: inviolabilitatea (art. 71-1), imunitatea (art. 71-2) si privilegiul de jurisdicţie (art. 71-3), ceea ce îl apropie, până la conformitate, cu textul art. 72 din Constituţia României. I.2.2. Art. 69: 1.”În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului. 2. Orice mandat imperativ este ?UL”. I.2.3. Doctrina constituţională română cea mai recentă este pe aceeaşi linie de gândire cu cea franceză, susţinând neechivoc teza caracterului obiectiv al imunităţii, ca aparţinând dreptului public şi la care titularul mandatului nu poate renunţa, soluţie consacrată şi în jurisprudenţă, dar şi de CEDO în 20092. I.3. GERMA?IA I.3.1. Imunitatea deputaţilor – art. 46 din Constituţia Germaniei reunificate: Art. 46. Indemnitatea si imunitatea deputaţilor „(1) Un deputat nu poate fi urmărit în nici un moment, judiciar sau disciplinar, din cauza votului sau a unei declaraţii pe care a făcut-o în Bundestag sau într-una din comisiile sale sau să fie tras la răspundere, în alt mod, în afara Bundestagului. Aceasta nu se aplică pentru injuriile defăimătoare. (2) Un deputat nu poate fi tras la răspundere sau arestat pentru fapte pedepsite de lege decât cu încuviinţarea Bundestagului, afară numai dacă a fost arestat în flagrant delict sau în cursul zilei următoare comiterii faptei. (3) Încuviinţarea Bundestagului este, de asemenea, necesară pentru orice altă îngrădire a libertăţii personale a unui deputat sau pentru pornirea unei proceduri judiciare împotriva unui deputat în baza articolului 18. (4) Orice acţiune penală şi orice urmărire în baza articolului 18 împotriva unui deputat, sau orice alte îngrădiri ale libertăţii sale personale trebuie suspendate, la cererea Bundestagului”. I. 3.2. Dreptul de refuz ca martor – art. 47: “Deputaţii sunt îndreptăţiţi să refuze să depună mărturie cu privire la persoanele care le-au 3Pierre Bon; Didier Maus, “Les grandes décisions des cours constitutionelles européennes”, Dalloz, 2008, p. 529-537 4Idem, p. 531-537, Maria Fraile 2Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, “Drept constituţional şi instituţii politice”, ed. C.H. Beck, 2008, p. 197 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 17

16. Studii, opinii, informări I.7. TURCIA I.5. ITALIA I.5.1. Imunitatea este consacrată de art. 68-1 din Constituţia italiană, care dispune că parlamentarii nu pot fi urmăriţi pentru opiniile exprimate şi voturile date în exerciţiul funcţiilor lor. Fundamentul juridic îl constituie, ca şi în constituţiile Franţei, Spaniei, Germaniei si României, protecţia autonomiei şi independenţei camerelor alese faţă de oricare altă putere a statului, dreptul celor aleşi la mandatul liber, exerciţiul normal al funcţiei jurisdicţionale şi dreptul la onoare şi la reputaţie, garantat pentru toţi cetăţenii. I.5.2. Curtea Constituţională italiană are o abundentă jurisprudenţă asupra imunităţii parla - mentare5, o parte însemnată vizând soluţionarea conflictului dintre autoritatea judiciară şi Parlament6. Formulând teza distinctivă dintre faptele susceptibile şi cele nesusceptibile de a fi supuse ori excluse de la imunitate (Decizia nr. 589/2002), Curtea a sprijinit, astfel, adoptarea Legii nr. 140/2003, care în art. 3 (1) dispune: “Articolul 68-1 din Constituţie se aplică în toate cazurile de prezentare de proiecte şi propuneri de legi, de amendamente, ordine de zi, moţiuni şi rezoluţii, interpretări sau întrebări, intervenţii în adunări, ca şi în celelalte organe ale camerelor, la orice vot exprimat, indiferent de formularea sa, pentru orice act parlamentar, orice activitate de inspecţie, de divulgare, de critică şi demni - tate politică, având o legătură cu activitatea parlamentară, exercitată Parlamentului“. I.7.1. Imunitatea parlamentară – art. 83 din Constituţie: (1) „Membrii Marii Adunări ?aţionale a Turciei nu pot fi răspunzători de voturile pronunţate şi de intervenţiile făcute de aceştia în timpul lucrărilor Adunării şi nici pentru opiniile pe care le exprimă în Adunare, nici pentru repetarea sau comunicarea acestora în afara Adunării, dacă Adunarea nu a decis în alt fel în timpul unei sesiuni stabilite la propunerea Biroului prezidenţial. (2) ?ici un deputat acuzat că a comis un delict înainte sau după alegeri nu poate fi reţinut, interogat, deţinut sau judecat fără a exista o decizie în acest sens a Adunării. Cazurile de flagrant delict pasibile de o pedeapsă grea şi cazurile prevăzute la articolul 14 din Constituţie, cu condiţia ca urmăririle respective să fi fost începute înainte de alegeri, fac excepţie de la aceste dispoziţii. Cu toate acestea, autoritatea competentă trebuie ca în acest caz să informeze Marea Adunare ?aţională a Turciei despre situaţia respectivă, fără întârziere şi în mod direct. (3) Executarea unei condamnări penale pronunţate împotriva unui membru al Marii Adunări ?aţionale a Turciei înainte sau după alegeri este reportată până când acesta îşi pierde calitatea de membru; prescrierea nu este valabilă pe durata mandatului. (4) În cazul realegerii unui membru, ancheta şi cercetarea respectivă sunt subordonate unei noi proceduri de ridicare a imunităţii acestuia de către Adunare. (5) Grupurile parlamentare ale partidelor politice din Marea Adunare ?aţională a Turciei nu pot dezbate imunitatea parlamentară şi nici nu pot lua decizii asupra acestui subiect”. I.7.2. Art. 85 – căile de atac: „În cazul în care imunitatea parlamentară a unui deputat a fost ridicată (…), deputatul res pec - tiv sau un alt deputat pot formula un recurs în anulare asupra acestei decizii la Curtea Constitu - ţională, invocând nerespectarea Constituţiei, a legii sau a Regulamentului interior, în termen de şapte zile de la data deciziei luate de Adunarea plenară. Curtea Constituţională statuează cu titlu definitiv asupra cererii în anulare în termen de cincisprezece zile.” chiar în afara I.6. JAPO?IA I.6.1. Conform art. 50 din Constituţie: “Membrii celor două Camere, în afara cazurilor stabilite prin lege, nu pot fi arestaţi în timpul sesiunii parlamentare, iar parlamentarul arestat înainte de sesiune, dacă există o cerere a Camerei respective, trebuie să fie eliberat pe timpul sesiunii”. I.6.2. Dispoziţia din art. 51 prevede că: “Membrii celor două Camere nu pot fi traşi la răspundere în afara Dietei pentru cuvântările, opiniile şi voturile exprimate in Dietă“. 5Pierre Bon; Didier Maus op. cit., p. 537-538 6Ibid, p. 538-540: deciziile nr. 9150/1988; 289/1998, nr. 10-11 şi 82 din 2000 şi nr. 589/2002. Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 18

17. Studii, opinii, informări europene recunosc două tipuri de imunităţi parlamentare pentru parlamentarii lor: pe de o parte, iresponsabilitatea parlamentarului, care îl sustrage pe acesta de la orice urmărire judiciară în urma opiniilor şi voturilor exprimate în exercitarea funcţiunilor acestuia; pe de altă parte, inviola bi - litatea parlamentară, care îl scuteşte pe parlamentar de orice arestare, detenţie sau procedură judiciară, cu excepţia celor autorizate de camera de care apar - ţine, pentru actele săvârşite pe parcursul exercitării funcţiunilor sale (conform raportului Comisiei de la Veneţia referitor la regimul imunităţilor parla - mentare, 1996). II.1.2. Gradul de extindere al inviolabilităţii variază mult de la o ţară la alta. Natura însăşi a acestui aspect al imunităţii dă naştere, pentru aplicarea ei, la o diversitate de regimuri juridice. Anumite state nu cunosc această instituţie (Olanda, San Marino). În anumite ţări, cum ar fi Marea Britanie, extinderea acesteia este foarte limitată: inviolabilitatea se aplică numai sub aspect civil, sub aspect penal, parlamentarul nu beneficiază de nici o protecţie anume şi este tratat în mod egal cu ceilalţi cetăţeni. În Irlanda şi în Norvegia inviolabilitatea parlamentară face ca parlamentarul să nu fie arestat în timpul unei sesiuni parlamentare sau în drumul spre sau de la locaţia sesiunii; oferindu-se deci o protecţie limitată parlamentarului. II.1.3. Majoritatea statelor, care fac parte din Convenţie, acordă deputaţilor lor, pe durata mandatului acestora, o imunitate extra-funcţională pentru situaţiile penale (Albania, Germania, Austria – dacă fapta în sine nu este străină de funcţiile politice – Cipru, Spania, Grecia, Ungaria, Lituania, Polonia, Rusia, Serbia, Elveţia), şi/sau o protecţie împotriva constrângerii şi măsurilor de privare de libertate (arestarea sau detenţia în toate ţările care prevăd imunitatea în faţa urmăririlor penale, la care se adaugă Belgia, Franţa, Georgia, Italia, Portugalia şi România). Aceste urmăriri sau măsuri penale nu pot fi puse în aplicare decât cu autorizarea Adunării, cu excepţia Ciprului, care deţine puterea judiciară. II.1.4. În multe state, extinderea invio - labilităţii a fost limitată prin unele reforme constituţionale recente. Astfel, în Franţa, în urma reformei constituţionale din 1995, autorizaţia camerei nu mai este necesară pentru declanşarea procedurilor penale, ci doar pentru reţinere, arestare şi celelalte măsuri de control judiciar. Aceeaşi evoluţie s-a produs în Italia, Legea constituţională nr. 3 din I.7.3. Curtea Constituţională a Turciei7a dat interpretare unitară constituţionale prin mai multe decizii pronunţate în anul 1994, din care, pertinente apar unele pasaje, citate mai jos: „a) Semnificaţia iresponsabilităţii şi a imunităţii legislative Toate ţările democratice au recunoscut pentru membrii adunărilor legislative unele privilegii şi imunităţi ce se referă la permisiunea de a-şi exercita funcţiile legislative aşa cum se cuvine. Este absolut evident că această acordare a membrilor adunărilor legislative a unui statut diferit de cel acordat celorlalţi cetăţeni nu ar trebui considerată în sensul că aceste persoane constituie un grup privilegiat care este mai presus de lege. Imunitatea legislativă nu este un scop: este un mijloc pentru a permite parlamentarilor să ducă la îndeplinire în totalitate voinţa naţională prin aceea că reflectă perfect voinţa poporului în cadrul Adunării. Chiar dacă articolul 83 din Constituţie are titlul „imunitate legislativă” acesta stabileşte două instituţii: iresponsabilitatea legislativă şi imunitatea legislativă. S-a prevăzut că deciziile de ridicare a imunităţii luate de Marea Adunare ?aţională a Turciei să fie controlate de Curtea Constituţională în ceea ce priveşte conformitatea acestora nu numai cu Constituţia, dar şi cu regulamentul intern (…). Cu ocazia controlului asupra unei decizii a Marii Adunări ?aţionale a Turciei în materie, trebuie să se decidă asupra seriozităţii învinuirii şi asupra măsurii în care aceasta are sau nu la bază intenţii politice. În plus, o astfel de decizie trebuie să fie în conformitate cu temeiul existenţei imunităţii ca instituţie constituţională”. o acestor prevederi II. DREPTUL COMPARAT AL STATELOR EUROPE?E. CARACTERISTICI GE?ERALE8 II.1. Extinderea inviolabilităţii parlamentare II.1.1. ?oţiunea de imunitate parlamentară nu este o noţiune omogenă. Majoritatea statelor 7Speţele nr. E. 1994/11, K. 1994/30; E. 1994/6, K.1994/25; E. 1994/18, K. 1994/37; E. 1994/13, K. 1994/32; E. 1994/5, K. 1994/24; E. 1994/20, K. 1994/39; E. 1995/21, K. 1994/40. 8Sinteză extrasă din jurisprudenţa CEDO – Hotărârea Kart c. Turciei (nr. 8917/2005) din 3.12.2009 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 19

18. Studii, opinii, informări 29 octombrie 1993, excluzându-se necesitatea unei autorizaţii prealabile a camerei pentru demararea procedurilor penale în cazul parlamentarilor. În România, de la reforma constituţională din 2003, un senator poate face obiectul unei anchete judiciare sau poate fi urmărit penal pentru fapte care nu au legătură cu exprimarea voturilor sau opiniilor sale politice în decursul mandatului parlamentar. II.1.5. În Germania, există în Bundestag o practică ce constă în ridicarea de manieră generală la începutul legislaturii a imunităţii parlamentare pentru toate tipurile de infracţiuni (cu excepţia celor cu caracter defăimător din punct de vedere politic). Această măsură vizează protecţia tuturor membrilor Parlamentului, astfel încât aceştia să nu atragă asupra lor atenţia mass-mediei în cazul în care se derulează o procedură pe numele lor. II.1.6. Pentru ceea ce se numeşte extinderea ratione materiae a inviolabilităţii parlamentare, şi anume faptele aflate sub imunitate parlamentară, există în majoritatea statelor membre ale Convenţiei o tendinţă de excludere a cazurilor de flagrant delict din aria de extindere a imunităţii. În acest caz, autorizaţia camerei nu e necesară, ceea ce nu o împiedică pe aceasta de a se pronunţa ulterior asupra urmăririlor penale sau arestării, pentru a solicita eventual suspendarea sau ridicarea (printre altele, Georgia şi România). Anumite legislaţii exclud din câmpul inviolabilităţii anumite infracţiuni datorită naturii sau gravităţii lor şi a pedepsei (Constituţia portugheză exclude, în anumite condiţii, infracţiunile intenţionale cu pedepse cu închisoarea de peste trei ani). II.1.7. Durata imunităţii parlamentare variază şi ea de la stat la stat. Anumite regimuri parlamentare extind acest privilegiu la procedurile penale demarate în numele deputatului înaintea alegerii sale (Germania, Belgia, Spania, Ungaria, Italia, Portugalia). În alte state, deşi autorizaţia Parlamentului nu este necesară pentru continuarea procedurilor penale deja demarate, adunarea poate, fie din oficiu, fie la cererea părţii interesate, să solicite suspendarea procedurilor penale sau ridicarea măsurilor de constrângere pe perioada mandatului parlamentar (Franţa, Polonia, Elveţia). declanşată printr-o propunere sau o cerere de autorizaţie de la autoritatea publică competentă (cel mai adesea procurorul general), de la reclamant sau de la parlamentarul însuşi. Este transmisă preşedintelui adunării, fie direct, fie în anumite cazuri prin intermedierea unei alte autorităţi (ministrul Justiţiei, primul ministru) şi este examinată ulterior de o comisie parlamentară ad hoc sau specializată care are sarcina de a emite un aviz după interogarea parlamentarului respectiv. Îi revine camerei în plen, în urma unei dezbateri sau nu, cu uşi închise sau nu, sarcina de a acorda sau nu ridicarea imunităţii parlamentare. Posibilitatea introducerii unui recurs împotriva deciziei camerei de ridicare a imunităţii parlamentare nu există decât în foarte puţine ţări (Austria, Germania). II.3. Posibilitatea parlamentarului de a renunţa voluntar la imunitatea parlamentară II.3.1. Posibilitatea unui parlamentar de a renunţa la imunitatea sa parlamentară este foarte puţin răspândită (Polonia, Elveţia) şi se limitează de obicei la infracţiuni minore (contravenţii, în Ungaria) sau determinate (calomnie în Irlanda, în Marea Britanie). În Polonia, Constituţia recunoaşte dreptul parlamentarului de a consimţi la cercetarea penală. În Elveţia, legea Adunării federale garantează deputatului dreptul de accepta în scris procedurile penale sau arestarea. II.3.2. În majoritatea statelor membre, imposibilitatea de a renunţa voluntar la imunitate porneşte de la ideea că aceasta nu reprezintă un privilegiu acordat parlamentarilor cu titlu in di - vidual, ci un privilegiu atribuit Parlamentului pentru garantarea bunei sale funcţionări. În tradiţia juridică franceză, dispoziţiile referitoare la imunitate sunt de ordin public şi parlamentarii nu pot renunţa în mod voluntar la aceasta. Faptele săvârşite cu violarea imunităţii sunt nule. Imunitatea trebuie ridicată, din oficiu, de judecător. Practica Parla - mentului European se sprijină pe această concepţie, astfel încât renunţarea la imunitate nu are efecte juridice. II.4. Concluzie II.2. Procedura de ridicare a imunităţii II.4.1. Această observaţie comparativă ne duce la concluzia că nu există o situaţie uniformă în ceea ce priveşte practicile parlamentare existente. Trebuie, totuşi, să subliniem că majoritatea statelor continentului european au recunoscut imunitatea II.2.1. Imunitatea parlamentară poate fi ridicată în majoritatea statelor, procedura de ridicare a imunităţii fiind în general aceeaşi; ea este prevăzută, de regulă, de Regulamentul camerei. Este Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 20

19. Studii, opinii, informări parlamentară, sub aspect de inviolabilitate şi au integrat-o în ordinea constituţională ca piesă esenţială de bună funcţionare a adunării legislative. II.4.2. Este adevărat că există diferenţe care nu pot fi neglijate referitoare la natura şi gradul de protecţie oferită parlamentarilor prin in - termediul inviolabilităţii. Reflectând experienţa politică şi istorică proprii fiecărui stat, aceste diver - genţe reflectă bine necesităţile pe care acesta este fondat. Privită, de fapt, ca fiind indisociabilă de separarea puterilor în stat, de păstrarea auto - nomiei parlamentare sau de protejarea opoziţiei în cadrul Parlamentului, extinderea acestui privilegiu pare să se definească, în fiecare stat, în funcţie de gradul de autonomie necesar pentru ca Parlamentul să-şi poată îndeplini funcţiile. judiciară. Imunitatea se răsfrânge şi asupra deplasării la locaţia şedinţei Adunării Consultative (parlamentare) şi asupra deplasării de la această locaţie. Aceasta nu poate fi invocată în caz de flagrant delict şi nu se poate opune dreptului Adunării de a ridica imunitatea unui reprezentant sau a unui înlocuitor. “ III.1.3. Protocolul suplimentar la Acordul General referitor la privilegii şi imunităţi al Consiliului Europei (6 noiembrie 1952) stipulează următoarele: “ Articolul 3: Dispoziţiile articolului 15 al Acordului se aplică – indiferent dacă Adunarea parlamentară este în sesiune sau nu – repre - zentanţilor Adunării precum şi înlocuitorilor acestora, indiferent dacă aceştia participă la o şedinţă a unei comisii sau a unei sub-comisii a Adunării, sau dacă se deplasează la sau de la şedinţă. Articolul 5: Privilegiile, imunităţile şi facilităţile sunt acordate reprezentanţilor membrilor nu ca un avantaj personal, ci pentru a asigura independenţa exercitării funcţiunilor lor în raport cu Consiliul Europei. Prin consecinţă, un membru are nu numai dreptul, dar şi datoria de a ridica imunitatea reprezentantului său în cazul în care, în opinia sa, imunitatea parlamentară împiedică procesul de justiţie şi atunci când aceasta poate fi ridicată fără a se aduce prejudicii scopului pentru care a fost acordată.” III.1.4. În Rezoluţia 1490 (2006) referitoare la interpretarea articolului 15.a din Acordul General referitor la privilegii şi imunităţi al Consiliului Europei, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a declarat: „Adunarea Parlamentară aminteşte Rezoluţia sa 1325 (2003) şi Recomandarea 1602 (2003) referitoare la imunităţile membrilor Adunării par - lamentare, în care se stipulează că aceste imunităţi sunt acordate pentru conservarea integrităţii Adunării şi pentru a se asigura independenţa mem - brilor săi în exercitarea mandatului lor european.” (…) Aceasta decide să interpreteze art. 15.a. după cum urmează: indiferent de regimul naţional de imunitate al acestora, reprezentanţii Adunării şi înlocuitorii acestora sunt protejaţi împotriva tuturor măsurilor de reţinere şi urmărire judiciară în exercitarea funcţiunilor lor în calitate de membri ai Adunării sau când sunt în misiune oficială în numele Adunării, fie în interiorul sau în exteriorul ţării de origine. În cazul în care nu-şi exercită activitatea în sensul definit mai sus sau nu sunt în misiune, în III. DREPTUL EUROPEA? AL CO?SILIULUI EUROPEI ŞI AL U?IU?II EUROPE?E III.1. Dreptul european al Consiliului Europei III.1.1. Dispoziţii relative la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei Articolul 40 din Statutul Consiliului Europei (5 mai 1949): “a. Consiliul Europei, reprezentanţii mem bri - lor şi Secretariatul se bucură, pe teritoriile membrilor, de imunităţile şi privilegiile necesare exercitării funcţiilor lor. În virtutea acestei imu - nităţi, reprezentanţii Adunării Consultative (parla - mentare), nu pot fi nici arestaţi nici urmăriţi penal pe teritoriile tuturor membrilor în urma opiniilor sau voturilor exprimate în cursul dezbaterilor Adunării, în comitetele sau comisiile acesteia.” III.1.2. Acordul General referitor la privilegii şi imunităţi al Consiliului Europei (2 septembrie 1949) stipulează următoarele: “Articolul 14: Reprezentanţii Adunării Con - sultative (parlamentare) şi înlocuitorii acestora nu pot fi cercetaţi, reţinuţi sau urmăriţi penal în urma opiniilor sau voturilor exprimate de aceştia în exercitarea propriilor funcţiuni”. Articolul 15: Pe durata şedinţelor Adunării Consultative (parlamentare), reprezentanţii Adunării şi înlocuitorii acestora, parlamentari sau nu, be ne - ficiază de: a. Pe teritoriul lor naţional, de imunităţi recunoscute de membrii Parlamentului ţării res - pective; b. Pe teritoriul oricărui alt stat membru, de scutirea de toate măsurile de reţinere şi urmărire Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 21

20. Studii, opinii, informări – Pe teritoriul lor naţional, de imunităţi recunoscute de membrii parlamentului din ţara lor; – Pe teritoriul oricărui stat membru, de scutirea de toate măsurile de reţinere şi de urmărire judiciară. Imunitatea se răsfrânge şi asupra deplasării la sau de la locaţia sesiunii Parlamentului European. Imunitatea nu poate fi invocată în caz de flagrant delict şi nu se poate opune dreptului Adunării de a ridica imunitatea unuia din membrii săi.” III.2.2. Articolul 6 al Regulamentului Parlamentului European, care se referă la ridicarea imunităţii parlamentare, precizează: „1. În exercitarea puterilor sale privitoare la privilegii şi la imunităţi, Parlamentul vizează în primul rând conservarea integrităţii sale ca adunare legislativă democratică şi asigurarea independenţei deputaţilor la îndeplinirea sarcinilor lor. 2. Orice cerere adresată Preşedinţilor de o autoritate competentă a unui stat membru, de ridicare a imunităţii unui deputat, se comunică în plen şi se trimite la comisia competentă. 3. Orice cerere adresată Preşedinţilor de un deputat sau un fost deputat, de apărare a imunităţii şi privilegiilor sale se comunică în plen şi se trimite la comisia competentă. Deputatul sau fostul deputat poate fi reprezentat de un alt deputat. Cererea nu poate fi adresată de un alt deputat fără acordul deputatului vizat. 4. În cazul în care un deputat este arestat sau privat de libertate de deplasare ca urmare a presupusei violări a privilegiilor şi imunităţilor sale, Preşedintele poate lua o iniţiativă de urgenţă, după consultarea cu preşedintele şi raportorul comisiei competente, de a confirma privilegiile şi imunităţile deputatului respectiv. Preşedintele va comunica iniţiativa sa comisiei şi va informa Parlamentul.” numele Adunării, regimul de imunitate naţională a acestora se aplică în ţara de origine. Adunarea consideră oportun ca, atunci când se examinează cererile de ridicare sau de interzicere a imunităţii membrilor săi, organele competente ale Adunării să ştie dacă autorităţile naţionale com - petente au respectat Convenţia Europeană a Drep - turilor Omului aşa cum este interpretată aceasta de Curtea Europeană a Drepturilor Omului precum şi celelalte instrumente şi texte juridice ale Consiliului Europei ratificate sau acceptate de ţările respective. Adunarea trebuie să-şi exprime preocuparea atunci când normele Consiliului Europei au fost încălcate în legătură cu unul din membrii acesteia. (…) În consecinţă, Adunarea decide de a adăuga, după paragraful 6 al articolului 64 din Regulamentul său, paragraful următor: „Atunci când examinează o cerere de ridicare sau de interzicere a imunităţii unui membru al său în numele Consiliului Europei, organele competente ale Adunării interpretează după cum urmează articolul 15.a. al Acordului General referitor la privilegii şi imunităţi al Consiliului Europei. Reprezentanţii Adunării şi înlocuitorii acestora sunt protejaţi împotriva tuturor măsurilor de reţinere şi urmărire judiciară în exercitarea funcţiunilor lor în calitate de membri ai Adunării sau când sunt în misiune oficială în numele Adunării, fie în interiorul sau în exteriorul ţării de origine. În cazul în care nu-şi exercită activitatea în sensul definit mai sus sau nu sunt în misiune în numele Adunării, regimul de imunitate naţională a acestora se aplică în ţara de origine. Expresia în exercitarea propriilor funcţiuni vizează toate sarcinile oficiale îndeplinite în statele membre de reprezentanţii Adunării şi înlocuitorii acestora, la aplicarea unei decizii luate de un organ competent al Adunării şi în acord cu autorităţile naţionale competente. În caz de îndoială, Biroul Adunării decide dacă activităţile membrilor Adunării se încadrează la exercitarea funcţiunilor acestora.” IV. JURISPRUDE?ŢA CEDO IV.1. În cauzele A. c. Marea Britanie (nr. 35373/1997, CEDH – 2002 -X), Cordova c. Italia (nr. 45649/1999, CEDH 2003– I) C.G.IL c. Italia (nr. 46967/2007 din 24.02.2009) si Tsatzitzis c. Greciei (nr. 11801/2004 din 16.11.2006), Curtea a afirmat principiul de control al compatibilităţii imunităţii de jurisdicţie cu dreptul la un tribunal consacrat de art. 6(1) din Convenţie, principiu dezvoltat în hotărârea Kart c. Turciei din 3.12.2009 (§ 58). III.2. Imunitatea în Parlamentul European al Uniunii Europene III.2.1. Conform termenilor articolului 10 din Protocolul referitor la privilegiile şi imunităţile Comunităţilor Europene (PPI) din 8 aprilie 1965: „Pe durata sesiunilor European, membrii acestuia beneficiază de: Parlamentului Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 22

21. Studii, opinii, informări Prin aceste hotărâri, în special cele două din anul precedent 2009 (C.G.IL c. Italiei din 24.02.2009 si Kart – 3.12.2009), Curtea a “temperat efectele imunităţii de jurisdicţie acordată parlamentarilor, consacrând principiul conform căruia nu este compatibil cu preeminenţa dreptului9, într-o societate democratică ca un stat să poată sustrage de la competenţa tribunalelor o serie întreagă de acţiuni civile si penale şi să poată exonera de orice responsabilitate grupuri sau categorii extinse de persoane”. (§ 65). De asemenea, Curtea a precizat că: “Vicisitudinile prelungite sunt acompaniate în general de o stigmatizare a presupusului autor al unei infracţiuni. Situaţia respectivei persoane este deci afectată în mod obligatoriu de faptul că se află de o lungă perioadă de timp sub o acuzaţie penală pe rol împotriva sa. În consecinţă, nu există nici o îndoială că speţa de faţă influenţează dreptul reclamantului de a beneficia de un proces într-un interval de timp rezonabil, element inerent dreptului la un proces echitabil garantat de articolul 6 al Convenţiei (vezi Deweer, citat mai sus, p 48). În concluzie, este validă aplicabilitatea articolului 6 (1) al Convenţiei” (§ 70). unei proceduri penale IV.2. Hotărârea Kart c. Turciei din 3.12.2009 a Marii Camere IV.2.4. Principiile generale afirmate de Curte IV.2.1.Această hotărâre aduce în discuţie o nouă situaţie, diferită, considerabil, de celelalte, atât prin obiectul cererii formulate de beneficiarul imunităţii parlamentare (se plânge că nu a fost judecat şi nu s-a luat act de renunţarea la imunitate), cât şi prin dreptul parlamentarului care este subiectul unei acuzaţii penale, de a fi judecat de către tribunal. IV.2.2. În speţă, parlamentarul face obiectul a două proceduri parlamentare, demarate înainte de dobândirea primului şi a celui de-al doilea mandat parlamentar, ambele suspendate (prima în faza de urmărire penală şi a doua în cursul judecăţii), datorită inviolabilităţii parlamentare şi a ineficacităţii juridice a renunţării sale la imunitate. IV.2.3. Curtea a relevat că: “Inviolabilitatea parlamentară nu este decât o adaptare procedurală care nu are ca rezultat scutirea parlamentarului de consecinţele propriilor sale fapte. Această invio - labilitate nu duce deci la suspendarea proce durilor penale împotriva reclamantului ci doar la sus - pendarea cursului acestora. Deoarece prescrierea infracţiunilor nu este implicată atunci când pro - cedurile penale sunt suspendate pe motiv de imunitate parlamentară (paragrafele, 30, 34-36 de mai sus), acţiunea în justiţie este doar amânată până la expirarea mandatului de parlamentar al reclamantului şi cercetările penale în cazul său pot fi reluate la sfârşitul respectivului mandat. În speţă, partea interesată este sub influenţa acuzaţiilor penale aduse împotriva sa de mai bine de şase ani” (§ 69). IV.2.4.1. Dreptul de acces la un tribunal, recunoscut de articolul 6 § 1 al Convenţiei, nu este absolut; acesta se pretează la limitări implicite admise, pentru că presupune chiar prin natura sa o reglementare de către stat. Statele contractante beneficiază în acest domeniu de o anumită marjă de apreciere. Însă, aparţine Curţii stabilirea în ultimă instanţă a exigenţelor Convenţiei. Trebuie să ne asigurăm că limitările în discuţie nu restrâng dreptul individului de o manieră sau până la un punct în care aduc prejudicii esenţei însăşi a acestui drept. În consecinţă, o asemenea limitare nu este în concordanţă cu articolul 6 § 1 decât dacă aceasta are un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (Waite şi Kennedy c. Germania (GC), nr. 26083/94, § 59, CEDH 199 -I). De fapt, dreptul de acces la un tribunal este prejudiciat, în esenţa sa, atunci când reglementarea nu mai serveşte scopurilor securităţii juridice şi bunei administrări, ci constituie un fel de barieră care împiedică justiţiabilul să-şi vadă litigiul rezolvat penal de jurisdicţia competentă (Tsalkitzis, citat mai sus, § 44). IV.2.4.2. De altfel, Curtea a afirmat deja că atunci când un stat recunoaşte o imunitate par la - mentarilor săi, protecţia drepturilor fundamen - tale ar putea fi afectată (Tsatzitzis, citat mai sus, § 45). În consecinţă, nu putem considera, de manieră generală, că imunitatea parlamentară este o restricţie disproporţionată cu dreptul de acces la un tribunal conferit de articolul 6 § 1. Deoarece acest drept este inerent garantării unui proces echitabil asigurat de acest articol, nici anumite restricţii nu trebuie considerate ca fiindu-i inerente; găsim un exemplu în limitările admise în mod general de statele contrac - 9Marin Voicu, “Preeminenţa dreptului într-o societate democratică”. în: Revista română de drept privat nr. 2/2009 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 23

22. Studii, opinii, informări tante referitoare la doctrina imunităţii parlamentare (A c. Marea Britanie, citat mai sus, § 83). IV.2.4.3. În acest sens, Curtea a recunoscut deja faptul că statele acordă o imunitate par - lamentară, mai mult sau mai puţin extinsă, şi că aceasta este o practică de lungă durată, care vizează scopurile legitime care sunt protecţia libertăţii de exprimare a Parlamentului şi men - ţinerea separării puterilor legislative şi judiciare (A c. Marea Britanie, §§ 75-78, Cordova (nr. 1), § 55, Cordova (nr. 2), § 56 şi De Jorio, § 49, citate mai sus). Diferitele forme în care se poate manifesta imunitatea parlamentară pot de fapt să servească protecţiei unei democraţii politice eficiente, piatră unghiulară a sistemului Convenţiei, tocmai în măsura în care acestea tind să protejeze autonomia legislativă şi opoziţia parlamentară. IV.2.4.4. Curtea reţine că forma imunităţilor parlamentare derivă din câmpul parlamentar, pentru care o marjă foarte largă de apreciere este lăsată la latitudinea statelor membre. Prin urmare, crearea de excepţii de la imunitatea parlamentară, a căror aplicare în funcţie de fapte particulare ce ţin de fiecare caz în parte, poate avea ca efect prejudicierea în mod considerabil a scopurilor urmărite (A c. Marea Britanie, § 88). IV.2.4.5. Aşadar, din punctul de vedere al compatibilităţii sale cu Convenţia, cu cât o imunitate este mai largă, cu atât motivele care o justifică trebuie să fie imperioase (A c. Marea Britanie, § 78). Absenţa unei legături evidente cu o activitate parlamentară implică o interpretare restrictivă a noţiunii de proporţionalitate între scopul vizat şi mijloacele utilizate. Această situaţie se aplică în mod deosebit atunci când restricţiile dreptului de acces sunt consecinţa unei deliberări a unui organ politic (Tsatzitzis, citat mai sus, § 49). În acest sens, în cazul în care este vorba de un litigiu între persoane particulare, nu putem justifica un refuz al accesului la justiţie din simplul motiv că dezacordul ar putea fi de natură politică sau legat de activitatea politică (Cordova (nr. 1), § 62, Cordova (nr. 2),§ 63 şi De Jorio, § 53, citate mai sus). răsfrânge faptele speţei de faţă. În această problemă, Curtea estimează că este necesar să se precizeze că nu este la latitudinea ei să se pronunţe in abstracto asupra compatibilităţii dintre Convenţie şi regimul de inviolabilitate parlamentară din Turcia, ci de a aprecia in concreto incidenţa aplicării dispoziţiilor constituţionale asupra dreptului reclamantului la un tribunal, aşa cum este acesta garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei. IV.2.5.2. De fapt, Curtea nu trebuie să se pronunţe asupra manierei abstracte de definire constituţională sau asupra extinderii protecţiei acordate de state deputaţilor lor, ci doar trebuie să determine în ce măsură inviolabilitatea parlamentară poate influenţa, în circumstanţele speţei, o limitare legitimă şi proporţională a dreptului reclamantului de a-şi vedea cauza judecată într-un tribunal, aşa cum este garantat acesta de articolul 6 § 1 al Convenţiei. IV.2.5.3. Curtea a recunoscut deja că parti - cularităţile inerente regimurilor de imunitate parla - mentară şi derogarea de la dreptul comun implicat de aceasta au ca scop libera exprimare a repre - zentanţilor poporului şi împiedicarea unor pro - ceduri partizane care ar putea aduce prejudiciu funcţiilor parlamentare (A c. Marea Britanie, § 75-77, Cordova (nr. 1), § 55, Cordova (nr. 2), § 56 şi De Jorio, § 49, citate mai sus). IV.2.5.4. Curtea admite în egală măsură că urmăririle penale împotriva unui deputat, precum şi măsurile coercitive asociate cu acestea pot afecta funcţionarea chiar a adunării de care aparţine partea interesată şi pot perturba serenitatea lucrărilor parlamentare. Curtea recunoaşte, deci, finalitatea instituţională a acestei prerogative care vizează garantarea funcţionării normale şi integritatea instituţiei parlamentare. În aceste circumstanţe, Curtea nu poate decât să admită legitimitatea – invocată de Guvern (paragrafele 75 şi 78 de mai sus) – a scopurilor urmărite de acest regim derogatoriu de la dreptul comun. IV.2.5.5. În acest context, Curtea trebuie să verifice dacă inviolabilitatea parlamentară, aşa cum este aplicată aceasta de instanţele parla - mentare, nu restrânge dreptul reclamantului stipulat de articolul 6 al Convenţiei de o manieră sau până la un punct în care aduce prejudiciu chiar esenţei acestuia. Acest control al propor - ţionalităţii implică luarea în considerare a echilibrului just dintre interesul general care constă din prezervarea integrităţii Parlamentului şi interesul individual al reclamantului. IV.2.5. Aplicarea principiilor generale la speţă IV.2.5.1. Cu titlu preliminar, Curtea constată că, în cazul în care regimul constituţional din Turcia garantează în acelaşi timp şi iresponsabilitatea şi inviolabilitatea deputaţilor, numai şi numai asupra acestui ultim aspect al imunităţii parlamentare se vor Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 24

23. Studii, opinii, informări IV.2.5.6. „În cazul majorităţii sistemelor constituţionale, inviolabilitatea parlamentară asi - gură deputaţilor o protecţie împotriva urmăririlor judiciare pentru fapte care nu au legătură cu funcţia parlamentară. În acest caz, cercetările penale împotriva reclamantului se referă la pre - supuse fapte comise înaintea intrării în parlament. În acest context, este bine să se reţină că scutirile care caracterizează inviolabilitatea parlamentară tind să protejeze, dincolo de deputatul însuşi, integritatea reprezentării naţionale. Pornind de la exigenţele de prezervare a finalităţii instituţionale a inviolabilităţii parlamentare trebuie să apreciem incidenţa aplicării acesteia asupra dreptului indi - vidual al reclamantului. De aceea, cu cât măsura de protecţie luată în discuţie serveşte mai puţin inte - grităţii parlamentului, cu atât justificarea acesteia trebuie să fie imperioasă”. IV.2.5.7. Curtea subliniază că, dacă trebuie să se pronunţe asupra limitelor imunităţii parlamentare care se răsfrâng asupra drepturilor prevăzute de Convenţie, nu este nici o îndoială că deciziile de ridicare sau de neridicare a imunităţii aparţin marjei de apreciere a statelor şi că nu aparţine Curţii să-şi substituie propria apreciere în scopul de a determina dacă beneficiul imunităţii este sau nu necesar sau aplicabil într-un caz dat. Din moment ce practica parlamentară este în consens cu imperativele priorităţii drepturilor prevăzute de Convenţie, Curtea nu reprezintă un mecanism de control al pertinenţei alegerilor operate de instanţele parlamentare în acest domeniu. IV.2.5.8. Sub acest aspect, trebuie să subliniem că, înainte chiar de a se prezenta la alegerile legislative, reclamantul făcea obiectul cercetării penale de care se plânge. Ori, în calitate de avocat, acesta nu putea ignora consecinţele alegerii sale. Prezentându-se pentru un prim şi apoi un al doilea mandat legislativ, acesta a fost conştient de aderarea la un statut particular de natură să întârzie finalizarea urmăririlor penale în numele său. De asemenea, acesta ştia că, ţinând cont de statutul la care adera, nu poate renunţa la inviolabilitatea sa şi nici nu poate obţine, doar prin manifestarea propriei voinţe, ridicarea acesteia. IV.2.5.9. În speţă, nu numai că efectul inviolabilităţii parlamentare asupra urmăririi procedurilor penale este temporar, dar în acelaşi timp instanţele parlamentare nu intervin din principiu asupra cursului justiţiei aşa cum este el. Examinând cererea de ridicare a imunităţii parlamentare de către reclamant, respectivele instanţe par să fi apreciat doar dacă invio - labilitatea, în calitatea sa de întrerupere tem - porară a procedurii din justiţie, trebuie ridicată pe loc sau dacă nu este cumva preferabil să se aştepte până la expirarea mandatului de parlamentar. Astfel, acestea doar au suspendat cursul justiţiei, fără a interveni sau a participa la acesta. IV.2.5.10. Referitor la acuzaţiile reclamantului conform cărora cercetările penale al căror obiect prejudiciază reputaţia sa, Curtea apreciază că este în natura însăşi a acestui prejudiciu de a lua naştere atunci când se face o acuzaţie oficială. Acestea fiind spuse, în cazul de faţă nu există nici o îndoială pentru Curte că protecţia onoarei şi reputaţiei reclamantului este asigurată de respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie. IV.2.5.11. Concluzie Curtea estimează că, dacă întârzierea inerentă a procedurii parlamentare este de natură a afecta dreptul reclamantului de a vedea cauza sa judecată într-un tribunal, prin întârzierea exercitării, totuşi nu se aduce atingere, în speţă, esenţei însăşi a acestui drept. De fapt, limitată în timp şi reglementată prin reguli specifice, referitoare mai ales la suspendarea cursului prescrierii, imunitatea litigioasă nu constituie decât un obstacol procedural temporar în calea desfăşurării procedurilor penale, obstacol care însă nu-i anulează părţii interesate posibilitatea de soluţionare definitivă a litigiului. IV.2.5.12. Totuşi, în raport de exigenţele pre - emţiunii dreptului, o imunitate de tipul celei specifice mandatului reclamantului nu poate funcţiona decât în raport cu legitimitatea scopurilor vizate, şi anume păstrarea integrităţii Parlamentului şi protejarea opoziţiei. În acest sens, Curtea constată că, în cauză, imposibilitatea reclamantului de a renunţa la bene - ficiul inviolabilităţii sale se înscrie în perspectiva scopurilor legitime, astfel, definite. Aşadar, Curtea admite că o renunţare individuală a reclamantului nu poate surclasa o decizie a Adunării parla - mentare. IV.2.5.13. În sfârşit, dreptul de a obţine o judecare a acuzaţiilor penale nefiind absolut, mai ales în cazul în care nu rezultă nici o consecinţă fundamentală ireversibilă în detrimentul părţilor, Curtea decide că în circumstanţele speţei de faţă neridicarea imunităţii parlamentare a recla - mantului nu a prejudiciat dreptul părţii interesate Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 25

24. Studii, opinii, informări la un tribunal astfel încât să pară disproporţionat faţă de scopul legitim urmărit. V.4. Într-adevăr Marea Adunare Naţională a Turciei refuză să ridice imunitatea tuturor deputaţilor săi, ceea ce împiedică cercetările şi eventual, aplicarea sancţiunilor legale, independent de culoarea politică a celor acuzaţi, ceea ce ne atrage atenţia asupra unei practici de grup protecţioniste excesiv şi în mod vădit, pe deasupra intereselor generale, adică total disproporţionat faţă de scopul legitim al protecţiei constituţionale, prin beneficiul imunităţii mandatului. Excesul de orice fel, sub lozinca apărării intereselor generale impune, oarecum, perma nen - tizarea unor circumstanţe excepţionale, existente numai pe timp foarte scurt, ca situaţii normale, de natură a justifica orice îngrădire sau ingerinţă în drepturile fundamentale, capcană în care, uneori, au căzut chiar şi instanţele europene. De altfel şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a făcut dovada unei asemenea incon sec - venţe sau excepţii, justificată de situaţii excepţionale, când printr-o hotărâre a Marii Camere11a “statuat” că directiva Parlamentului European prin care avocatul este obligat să-şi denunţe clientul pe motiv de “suspiciune”, rezultată din asistenţa juridică pe care o prestează acestuia, privind spălarea de bani, ş.a., nu încalcă prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţie pri vind dreptul la un proces echitabil, soluţie justificată de cerinţele luptei contra criminalităţii trans frontaliere. V.5. Cazul de faţă nu se referă la com pa - tibilitatea dintre imunitatea parlamentară propriu-zisă şi Convenţie; nici nu se referă la faptul că statul pârât, în virtutea puterii sale discreţionare, aplică în general acest principiu deputaţilor, situându-i astfel, cu câteva excepţii, în afara dreptului penal chiar pentru cazuri care nu au nici o legătură cu activitatea lor de parlamentari. Speţa de faţă ridică problema de a şti dacă reclamantul ar trebui autorizat să se debaraseze de protecţia imunităţii sale oferită de funcţia sa publică pentru a tranşa, într-un interval rezonabil de timp, cercetările penale care erau deja pe rol înaintea alegerii sale şi care sunt total străine de sarcinile sale ca parlamentar. Imunitatea parlamentară este un pilon important al istoriei constituţionale, iar statele membre beneficiază, în domeniu, de o marjă largă de apreciere. Totuşi, indiferent de importanţa V. OPI?IILE SEPARATE ŞI U?ELE ACCE?TE PRIVI?D LIMITELE JURISPRUDE?ŢEI CURŢII V.1. După opiniile separate ale judecătorilor Bonello, Zupanćić si Gynlumyan (la care ne-am fi raliat daca am fi exercitat această funcţie), această hotărâre este prima din îndelungata jurisprudenţă preţioasă a Curţii, în cei peste 50 de ani de activitate10, în care se afirmă că “o persoană nu poate beneficia, în acelaşi timp, de două drepturi fundamentale: dreptul la un tribunal şi de a fi judecat într-un timp rezonabil, contra dreptului fundamental de a fi ales în Parlament”. V.2. Rezultă, aşadar, în esenţă, că “pentru a se bucura de un drept fundamental, o persoană ar trebui să sacrifice exercitarea altui drept; dreptul de a fi ales în Parlament este un drept fundamental, consacrat de art. 3 din Protocolul 1 la Convenţie, ca şi dreptul de acces liber la un tribunal şi de a fi judecat într-un timp rezonabil” (Hotărârea citează faptul că la această dată sunt în “stoc” 315 cereri de ridicare a imunităţii parlamentare în Parlamentul turc). V.3. Opinia separată notează câteva întrebări retorice clare si precise: – “dacă imunitatea reclamantului ar fi fost ridicată şi procedura penală pentru insultă şi-ar fi urmat cursul in fata jurisdicţiilor penale, democraţia parlamentară turcă ar fi primit o lovitură fatală din care nu şi-ar mai fi putut reveni?”; – “dacă cererea reclamantului de a fi judecat ar fi fost aprobată de Parlament, oare un “teribil dezastru ar fi ameninţat instituţiile? “; – “dacă Adunarea ar fi permis onorabilului domn Kart (avocat) să fie judecat, aşa cum el a insistat, o lume îngrozită ar fi asistat la prăbuşirea binelui în universul uman? “; – “Îmi vine greu să cred, afirmă domnul judecător Bonelli, în opinia separată, că micul proces de insultă al dl. Kart riscă să confişte Revoluţiei Franceze titlul de tsunami politic al mileniului; ah, dar tropotele de cai care se aud in zare ce să fie oare? Cavalerii Apocalipsei, posibil”. 11A se vedea Marin Voicu, “ Avocatul între independenţă şi delaţiune. Critica hotărârii Marii Camere a CJUE” în : Revista română de drept privat nr. 5/2009 10A se vedea Marin Voicu, «CEDO – 50 de ani de existenţă », Ed. Universul Juridic, 2009 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 26

25. Studii, opinii, informări acestei instituţii, nu trebuie să pierdem niciodată din vederea raţiunea sa de a fi. „Extinzând inutil şi fără spirit critic chestiunea imunităţii parlamentare la problematici care nu au nimic de-a face cu funcţia publică respectivă, nu facem decât să riscăm să schimbăm gradul de încredere al publicului în însuşi sistemul democraţiei parlamentare. Cu cât conduita de „acoperire” este mai îndepărtată de sarcinile funcţiei publice respective, cu atât trebuie să justificăm de o manieră mai solidă autorizarea aplicării beneficiului imunităţii şi, prin extensie, devine imperios necesar să justificăm refuzul de a ridica imunitatea parlamentară atunci când sunt în joc drepturi fundamentale. Atunci când imunitatea operează într-o aşa manieră astfel încât persoanele sunt protejate de acţiunea tribunalelor penale sau nu pot avea acces la acestea chiar în cazuri care nu au legătură cu funcţia publică, atunci trebuie stabilit clar, şi de o manieră convingătoare, motivaţia refuzului de ridicare a imunităţii. Ori, în cazul de faţă, nu există nici un criteriu specific şi obiectiv care să justifice un asemenea refuz”. Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 27

26. PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI LEGISLATIV de-a lungul timpului M e d a l i o n ADRIAN MĂRĂŞOIU – deschizător de drumuri în domeniul reformării conceptului juridic al dreptului de proprietate Sorin POPESCU Preşedinte de Secţie Consiliul Legislativ Tudor PRELIPCEANU de care dădeau dovadă împreună. Erau admiraţi de colegi, le stătea bine împreună, se armonizau perfect”. De remarcat că Nicoleta Mărăşoiu, în calitatea sa de juristă, a lucrat şi ea, o scurtă perioadă, în 1996, la Consiliul Legislativ. Fata lor, Adina Irina, s-a născut la 25 iunie 1982. După absolvirea facultăţii, Adrian Mărăşoiu a activat, între 15 septembrie 1984 – 20 martie 1985, ca secretar al Biroului Executiv al Consiliului Popular al comunei Gura Ocniţei, judeţul Dâmboviţa, pentru ca, între 20 martie 1985 şi 22 februarie 1989, să funcţioneze ca jurisconsult mai întâi la CAP Crevedia şi apoi la CAP Costeşti Vale, ambele în judeţul Dâmboviţa, iar între 27 februarie 1989 şi 15 februarie 1991 să fie angajat jurisconsult la întreprinderea ”Energoutilaj” din Bucureşti. Şi-a continuat activitatea, între 15 februarie 1991 – 1 iulie 1991, în calitate de jurisconsult, la compania ”Siluten Doris” din Bucureşti, iar între 1 iulie 1991 – 16 aprilie 1992 a fost consilier juridic, Şef al serviciului juridic al Regiei Autonome ”Apele Române” din Bucureşti. Între 4 aprilie 1992 – 1 aprilie 1995, Adrian Mărăşoiu a fost numit expert guvernamental la Secretariatul General al Guvernului, pentru ca la 1 aprilie 1995 să devină director al Direcţiei pentru Coordonarea Cadrului Juridic şi Instituţional al Reformei din cadrul Consiliului pentru Coordonare, Strategie şi Reformă Economică, funcţie pe care a deţinut-o până la 15 octombrie 1996. Această perioadă a activităţii sale profesionale a fost foarte Între membrii actualului Consiliu Legislativ, al treilea în ordine cronologică, care continuă de fapt tradiţia reputatului Consiliu Legislativ interbelic, s-a remarcat în mod deosebit Adrian V. Mărăşoiu. S-a născut la 20 octombrie 1958 în G l a m b o c a t a , comuna Leordeni, judeţul Argeş, si - tuat într-un ţinut pro pice pentru că - lirea caracterului său de luptător, care s-a ma nifestat în di fe ritele mo - men te ale vieţii satul sale. De alt fel, de edu caţia sa în primii ani ai vieţii s- au ocupat tatăl Victor Mărăşoiu şi mama Florica Mărăşoiu. În 1984 a ab solvit Facultatea de Drept, secţia drept economic administrativ, din cadrul Universităţii din Bucureşti. De remarcat că în 1993 a promovat examenele de diferenţă pentru secţia juridică a Facultăţii de Drept amintite. După cum relata fosta sa colegă de facultate Lucia Negoiţă, în prezent consilier la Ministerul Finanţelor Publice, „în perioada studenţiei, [Adrian Mărăşoiu] şi-a cunoscut şi viitoarea soţie, pe ?icoleta, cu care a format un cuplu chiar din primul an de facultate, fiind un exemplu de urmat pentru maturitatea şi seriozitatea Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 28

27. Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului După o perioadă în care am colaborat tangenţial, fiecare am avut evoluţii în carieră în planuri diferite, dar în puţinele ocazii când ne întâlneam conversaţiile noastre erau deosebit de plăcute, atât în plan profesional cât şi în plan socio- politic. Aveam să constat în timp, lucrând împreună, că îi plăcea să fie sfătos, generos, în sensul că împărtăşea mereu din experienţa lui şi celor cu care venea în contact fără să aştepte ceva în schimb, îi plăcea să facă planuri şi strategii, ceea ce confirma spiritul lui analitic şi previziunea de care dădea dovadă în managementul stărilor conflictuale sau chiar a momentelor de criză”. densă, reclamând cunoaşterea, abordarea şi corelarea tuturor domeniilor juridice în procesul de elaborare şi redactare a actelor normative. A fost, de altfel, autor sau coautor al unor proiecte de acte normative de referinţă, care au căpătat apoi consacrare legislativă, cum sunt: Ordonanţa Guvernului nr.15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea regiilor autonome; Ordonanţa Guvernului nr.25/1993 pentru stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii; Legea nr.66/1993 privind contractul de management; Ordonanţa Guvernului nr.12/1993 privind achiziţiile de bunuri şi investiţii publice; Ordonanţa Guvernului nr.49/1994 privind regimul juridic al societăţilor comerciale cu capital de stat care se restructurează prin divizare şi fuziune; Legea nr.64/1995 privind insolvabilitatea comercială şi lichidarea judiciară; Legea nr.55/1995 pentru accelerarea procesului de privatizare. A fost, de asemenea, autor sau coautor al proiectelor unor acte normative ce vizau: regimul juridic al proprietăţii publice şi private a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale; societăţilor comerciale de tip holding; regimul juridic aplicabil operaţiunilor de leasing; privatizarea societăţilor comerciale bancare cu capital de stat; modificarea Legii nr.31/1990 şi Legii nr.26/1990. Adrian Mărăşoiu a participat la diverse simpozioane, la seminarii interne şi internaţionale unde a prezentat expuneri privind sistemul legislativ românesc în domeniile dreptului public şi al celui privat, corelarea şi adaptarea cadrului juridic şi instituţional intern cu dreptul comunitar. „Viaţa ne-a intersectat drumurile abia după decembrie 1989, îşi amintea Lucia ?egoiţă. ?e-am revăzut cu prilejul întâlnirii de 10 ani de la absolvirea facultăţii, în 1994. Apoi, începând cu 1996, am fost colegi la Guvernul României, în departamente diferite, dar prin specificul activităţilor juridice pe care le desfăşuram ne-am intersectat în finalizarea unor acte normative. Constatam cu plăcere că de fiecare dată întâlnirile erau agreabile şi constructive. Personal apreciam de fiecare dată faptul că Adrian Mărăşoiu era acel tip de jurist activ care se documenta suplimentar, era selectiv şi sintetic; citea multă literatură de specialitate şi legislaţie aferentă perioadei interbelice mai puţin cunoscută şi chiar inaccesibilă multor specialişti în domeniul juridic. Se implica în lucrările pe care le gestiona cu multă dedicaţie şi găsea de cele mai multe ori soluţii ingenioase pentru acea perioadă când se contura cadrul juridic pentru reformarea instituţiei proprietăţii. regimul La 15 octombrie 1996, Adrian Mărăşoiu a fost încadrat expert, şef de colectiv, în Secţia de drept privat a celui de-al treilea Consiliu Legislativ, instituţie care şi-a început activitatea, în mod efectiv, la 1 aprilie 1996. La 1 octombrie 1999 a fost promovat consilier, şef de sector în Secţia de drept privat a Consiliului Legislativ. După cum evidenţia Liviu Vîtcă, consilier I, superior, şef de sector în cadrul Secţiei de drept privat a Consiliului Legislativ, „pe Adrian Mărăşoiu [în imaginea alăturată primul din dreapta] l-am întâlnit, pentru prima dată, la sfârşitul anului 1996, când am fost angajat la Consiliul Legislativ. După puţin timp, am devenit colegi de birou şi pot să mă mândresc cu faptul că mi-a acordat prietenia sa. L-am preţuit pentru bunul simţ şi, totodată, pentru blândeţea, cinstea, generozitatea şi căldura sa sufletească. În relaţiile cu colegii era conciliant, cinstit, sincer, corect, plăcut în discuţii, chiar şi în cele contra - dictorii, debordând de energie şi entuziasm, plin de solicitudine şi înţelegere. Era bine pregătit din punct de vedere profesional, bun analist, meticulos, dotat cu o memorie foarte bună, ceea ce-i permitea să obţină Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 29

28. Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului un randament maxim în activitatea de avizare a actelor normative”. La 1 iunie 2001, Adrian Mărăşoiu şi-a întrerupt activitatea la Consiliul Legislativ pe durata numirii în funcţia de consilier de stat în cadrul aparatului de lucru al Primului Ministru al Guvernului României. La 4 februarie 2002 s-a emis decizia Primului Ministru al Guvernului României prin care Adrian Mărăşoiu a fost numit în funcţia de secretar de stat în cadrul Ministerului Administraţiei Publice, preşedinte al Autorităţii pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Dar iată ce preciza Lucia Negoiţă cu privire la perioada mai sus menţionată: „Ulterior, în toamna anului 2001, l-am regăsit [pe Adrian Mărăşoiu] ca fiind unul dintre specialiştii în drept făcând parte din corpul consilierilor Primului Ministru al Guvernului din acea perioadă. S-a afirmat rapid prin procesarea rapidă a problemelor deosebite date spre rezolvare, prin recomandările şi soluţiile propuse din punct de vedere juridic. Abnegaţia de care a dat dovadă şi nenumăratele succese datorate analizelor sale pertinente s-au finalizat prin desemnarea sa ca preşedinte, cu rang de secretar de stat, al Autorităţii pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr.10/2001. În acest context a primit o sarcină, atât politică cât şi profesională, pentru tot ce urma a genera, implicit, o reformare a conceptului juridic al dreptului de proprietate, ancorată profund în perspectiva europeană a viitorului democraţiei româneşti, prin organizarea implementării legislaţiei şi realizarea efectivă a procesului de retrocedare a proprietăţilor confiscate abuziv de regimul comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. ?ormal că dinamica unei astfel de activităţi şi perspectivele ce intuiam că urmau să apară, dar nu în ultimul rând colaborarea cu Adrian, ca profesionist şi ca om, m-au determinat să accept cu plăcere provocarea atât pentru domeniul absolut nou pentru ţara noastră, dar şi pentru că simţeam că puteam fi la fel de dinamici şi de implicaţi în acest proiect. Am realizat pe parcurs şi afirm acum cu certitudine că la momentul acela am făcut parte dintr-o echipă unică, deschizătoare de drumuri, creatoare de istorie şi nu spun vorbe mari, ci este realitatea dovedită de fapte. Managerul acestui proiect naţional a fost Adrian Mărăşoiu. Un proiect integrat perfect în contextul drepturilor şi libertăţilor europene, al tendinţei de armonizare cu procese similare parcurse de democraţiile din ţările vecine. Acest proiect a adus multe satisfacţii profesionale şi umane, dar cum era firesc, şi o expunere pentru Adrian Mărăşoiu, cu mult consum nervos datorat nemulţumirilor unei părţi a societăţii, cu oameni mai puţin pregătiţi să înţeleagă un fenomen al reparaţiei materiale, dar şi morale ce urma să schimbe nu numai ordinea de drept, dar chiar şi mentalităţile unui popor crescut cu viziunea proprietăţii comuniste a întregului popor, ca regulă de bază a existenţei noastre anterior anului 1989. Revin şi îmi amintesc prima întâlnire la sediul Autorităţii din strada Smârdan, unde dezamăgirea a fost mare, pentru că, exceptând faptul că era zugrăvit recent, nu exista niciun telefon fix, nici mobilier şi nici alte dotări. În scurt timp s-au întreprins demersurile pentru dotarea cu logistica necesară desfăşurării unei activităţi normale. Totodată, s-a început recrutarea personalului de specialitate, marea majoritate fiind tineri absolvenţi de drept. Şi de această dată, Adrian Mărăşoiu s-a dovedit a fi un fin cunoscător al oamenilor cu valoare latentă şi cu caracter, reuşind să selecteze o echipă tânără având media de vârstă sub 25 de ani. Acestor tineri le repeta în permanenţă că este în folosul lor să înveţe şi să se specializeze într-un domeniu nou, care poate constitui pentru fiecare dintre ei o rampă de lansare într-o cariera juridică de succes. Încerca să- i conştientizeze, cu mândrie părintească, că prin realizarea sarcinilor curente şi a activităţilor de îndrumare în aplicarea unitară a legislaţiei în domeniu, de fapt, fiecare dintre noi şi toţi în echipă făceam istorie. A urmat o luptă permanentă, mare consumatoare de energie şi de multe ori epuizantă din punct de vedere fizic, pentru a fundamenta fiecare investiţie atât materială cât mai ales umană, din dorinţa de a aduce la lumina rampei această instituţie de importanţă naţională a cărei activitate era monitorizată cu interes şi cu mari aşteptări atât de persoanele îndreptăţite, de cultele religioase, de structurile Uniunii Europene, de statele membre, cât şi de mass-media. Da, retrospectivă fiind, recunosc fără să fiu acuzată de lipsă de modestie că am trăit o perioadă efervescentă în care se lucra zi lumină, în care ascultam permanent radioul şi urmăream la televizor tot ce se referea la retrocedări sau cum se prezenta Adrian atunci când era invitat pentru dezbateri pe această temă. Aşa a devenit foarte cunoscut şi a ajuns să fie recunoscut şi pe stradă şi chiar la cumpărăturile din piaţa cartierului unde locuia. Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 30

29. Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului Câteodată era puţin deranjat că lumea îl recunoaşte: „uite-l pe domnul Mărăşoiu de la Legea 10”. Era şi firesc, avea date de identificare uşor de reţinut: grizonat, cu mustaţă şi ochelari. Mai ales că subiectul era unul de interes general, atât pentru cetăţenii români cât şi pentru cultele religioase, nu numai pentru cei aproximativ 120.000 de notificatori. Pentru că, aşa cum se documentase şi ţinea să evidenţieze de fiecare dată când avea prilejul, comparativ cu ţările vecine unde legislaţia aferentă era adoptată încă din anii ‘90 şi procesul retrocedărilor era în curs de finalizare, în ţara noastră peste 80% din cetăţenii români erau proprietari, indiferent care era subiectul acestui drept. Legislaţia românească în domeniu, adoptată abia în anul 2001, a instituit ca regulă restituirea în natură a tuturor categoriilor de imobile abuziv confiscate de regimul comunist şi o procedură administrativă obligatorie şi prealabilă de soluţionare a notificărilor, tocmai din dorinţa legiuitorului de a scurta termenele de soluţionare şi de a reduce costurile materiale şi timpul de aşteptare din partea persoanelor îndreptăţite potrivit Legii nr.10/2001. Adrian Mărăşoiu era omul proiectelor, în fiecare clipă avea un proiect de elaborat, altul în curs de execuţie şi unul în finalizare. Fie că era un proiect profesional, legat de activitatea Autorităţii, de elaborarea normelor de aplicare a legii sau de îndrumări unitare pentru autorităţile locale implicate în soluţionarea notificărilor, fie că era legat de renovarea casei, sau de viitorul studiilor fiicei sale. Şi în aceste momente de implicare maximă a venit şi vestea că este bolnav, fiind diagnosticat cu o gravă anomalie a inimii. Sincer, am fost surprinşi atât prietenii cât şi colegii, fiind ferm convinşi că este o eroare şi tocmai de aceea l-am sfătuit să mai ceară o a doua opinie medicală. După cât de dinamic şi plin de viaţă era Adrian nu am crezut în niciun moment că este o boală atât de gravă, cu un orizont de speranţă de viaţă atât de redus. Din nefericire pentru el şi noi toţi diagnosticul a fost corect stabilit. A început să navigheze pe Internet, să se documenteze, printa materiale despre această boală şi consecinţele ei, le citeam împreună, le dezbăteam şi de fiecare dată ne îngrozea gândul că Adrian, un om aparent calm, cu umor şi cu un suflet mare, în realitate are inima bolnavă. Tot atunci a aflat, documentându-se, că speranţa de viaţă, în situaţia în care nu face un transplant, în condiţiile unui regim de viaţă foarte strict, ajunge până la 5 ani de la momentul diagnosticării. Asta se întâmpla undeva în august – septembrie 2003. Tocmai această notorietate crescută, pe fondul acumulării negative de imagine a procesului de retrocedare întârziat de deciziile politice anterioare, a determinat şi momentul de cumpănă prin care a trecut Adrian atunci când a fost atacat cu brutalitate la intrarea în locuinţă. Aceste momente traumatizante pentru el, familie şi colegi s-au petrecut într-o seară de joi a anului 2004, când revenea de la o şedinţă de Guvern. După ce a scăpat cu viaţă din agresiunea fizică şi inima nu i-a cedat, am ajuns la concluzia că trebuie să privim partea plină a paharului, dacă mă pot exprima astfel. Concluzia acelor momente a fost că acolo sus cineva îl iubeşte şi că Adrian Mărăşoiu mai avea multe sarcini de îndeplinit în lumea noastră. Acum când nu mai este printre noi, cei vii, îmi revine în minte permanent deviza impusă de Adrian, pentru lucrul de zi cu zi în echipă, să fim consecvenţi orice am face. Şi el a încercat să fie un exemplu în tot ce întreprindea. Era permanent dedicat, responsabil şi nu uita niciodată, în nenumăratele întâlniri oficiale sau informale cu oamenii, să trateze problemele ca un adevărat profesionist care să se facă înţeles, să ofere soluţii juridice, dar să rămână, mai presus de toate, uman. Adrian Mărăşoiu era un bun coleg, neuitând să fie autoritar atunci când era cazul, dar cunoscându-i şi familia, era şi un soţ şi un tată exemplar. În pauzele de după orele de audienţe sau şedinţe de lucru de la comisiile de retrocedare povestea cum îi face plăcere să facă cumpărături pentru casă, să bricoleze şi chiar să se implice în treburile casnice. Pornind de la tradiţia poporului român, putem spune fără echivoc că era un bun gospodar. Ca o evidenţiere a caracterului său şi a bunului simţ care îl caracteriza, fac referire numai la momentele anterioare schimbării Guvernului din anul 2005, când renunţa, de cele mai multe ori, la deplasarea cu maşina de serviciu şi mergea acasă cu metroul ca să se reobişnuiască cu stilul de viaţă al omului lipsit de facilităţile unei demnităţi publice. Ulterior, referindu-mă la momentul schimbărilor determinate de votul exprimat cu prilejul alegerilor generale, deşi toţi eram profesionişti şi nu eram angajaţi politic, totuşi a considerat că este decent şi moral să îşi prezinte demisia din funcţia de preşedinte al Autorităţii. Îi plăcea să fie independent şi să poată acţiona ca atare în luarea deciziilor. Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 31

30. Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului Am constatat în timp că Adrian Mărăşoiu era un iubitor de arhitectură tradiţională şi de natură; atunci când timpul liber îi permitea străbătea la pas zona istorică a Bucureştiului sau făcea deplasări de weekend ca să cosească iarba din curtea casei părinteşti”. După eliberarea din funcţia de preşedinte al Autorităţii pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr.10/2001, Adrian Mărăşoiu şi-a reluat, începând cu data de 1 februarie 2005, activitatea la Consiliul Legislativ în funcţia de consilier I, superior, şef al sectorului de legislaţie economică şi de privatizare din cadrul Secţiei de drept privat. Referindu-se la activitatea pe care Adrian Mărăşoiu a desfăşurat-o la Consiliu Legislativ, Laurenţiu Minescu, fost consilier şi şef de sector în cadrul Secţiei de drept privat a acestei instituţii, evidenţia: „?u l-am cunoscut pe domnul Adrian Mărăşoiu decât atunci când a fost integrat în cadrul Consiliului Legislativ. Prezenţa sa fizică mi-a făcut o foarte bună impresie, semăna cu o figură de artist de cinema din galeria celor de odinioară, respectiv George Brent. Intrând în discuţie cu dânsul , am aflat că i-a fost repartizat sectorul de privatizare şi atunci am zâmbit, gândindu-mă că deşi ca origine a plecat din zona Topoloveni-Argeş, fief al unei gândiri cooperatiste, dânsul avea de îndeplinit o sarcină inversă tradiţiei locurilor natale. Am constatat [în ceea ce îl priveşte pe Adrian Mărăşoiu] o mare dorinţă de cunoaştere a realităţilor istorice, o nevoie de documentare acerbă. Reţin un amănunt, cum se simţea dator spiritual lui Radu Ciuceanu, pe care-l cunoscuse ca parlamentar şi care îi procurase lucrări tipărite de Institutul pe care acesta îl conducea şi care-i relevau situaţii şi împrejurări ce îi erau străine şi care acum îi satisfăceau setea de cunoaştere a trecutului. Îi plăcea polemica, se avânta în a susţine teze pe care apoi, uneori, le revedea, era corect deci cu sine însuşi şi cu aceia din jur. Fiind foarte priceput în utilizarea calculatorului, îl folosea intensiv, scriindu-şi totdeauna lucrările repartizate, făcând astfel economie de timp şi de personal. Exigent în redactare, lucrările sale aveau o fluenţă elegantă a exprimării, claritate şi conciziune. Era un bun coleg, sensibil la viaţa personală a celor care îl înconjurau. A luptat din greu cu boala care se instalase timpuriu şi, totuşi, era prezent în fiecare dimineaţă, la ore matinale, frământându-se intens cu rezolvarea lucrărilor repartizate. A căpătat, desigur, cunoştinţe sporite atunci când a fost numit conducător, şi anume în funcţia de secretar de stat la Autoritatea înfiinţată pentru problemele decurgând din aplicarea Legii nr.10/2001 privind restituirea în natură sau prin compensaţii băneşti a proprietăţilor trecute abuziv în proprietatea statului. Şi după revenirea la Consiliul Legislativ era căutat de succesorii săi în funcţie, pentru consiliere şi discuţii, ceea ce dovedea că îşi câştigase respectul cuvenit pentru competenţa de care a dat dovadă”. Din păcate boala de care suferea şi împotriva căreia a luptat cu mult curaj l-a învins pe Adrian Mărăşoiu, care a decedat la 31 august 2009. [Adrian Mărăşoiu] „a lăsat în urmă un mare regret şi gol sufletesc în peisajul nostru colegial, sublinia Laurenţiu Minescu, lipsindu-ne de stilul său propriu ce completa în mod fericit activitatea de zi cu zi a colectivului din Secţia de drept privat a Consiliului Legislativ”. După cum preciza Liviu-Marian Vîtcă, „în pofida calităţilor pe care le avea, consider că [Adrian Mărăşoiu] nu a putut să facă dovada a ceea ce putea să realizeze, existenţa sa fiind brusc întreruptă la numai 50 de ani, vârstă la care era în plină putere creatoare. Dispariţia sa prematură ne-a întristat pe toţi cei care l-am cunoscut”. La rândul ei, Lucia Negoiţă arăta: „Acum după ce fizic [Adrian Mărăşoiu] nu mai este împreună cu noi, de fiecare dată când mă gândesc la el îmi aduc aminte numai lucrurile plăcute şi cred că aşa şi trebuie, pentru că, în definitiv, acestea ne-au marcat existenţa, la un moment dat, nouă celor care am avut onoarea să-l cunoaştem mai îndeaproape decât restul lumii şi, aşa cum obişnuia să spună, împreună în acest domeniu am fost pionieri, deschizători de drumuri şi am făcut istorie”. Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 32

31. Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului R e s t i t u t i o Academicianul VASILE STĂNESCU la 85 de ani În ziua de 3 februarie 2010, Academia Română a sărbătorit, la Casa Oamenilor de Ştiinţă, pe prof. univ. dr. Vasile Stănescu, membru de onoare al Academiei Române, fost şef de secţie la cel de-al doilea Consiliu Legislativ. La manifestare, la care au participat numeroşi academicieni, cercetători ştiinţifici, cadre didactice universitare, un numeros public, au luat cuvântul, printre alţii, acad. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române, acad. Radu Voinea, fost preşedinte al Academiei Române, prof. univ. dr. Ion Dogaru, membru corespondent al Academiei, dr. Gavril Iosif Chiuzbaian, preşedintele Uniunii Juriştilor din România, Sorin Popescu, preşedinte de secţie la Consiliul Legislativ, dr. Aurel Vainer, deputat, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, prof. univ. Şerban Dragomirescu, ş.a. Au prezentat mesaje de felicitare şi de salut instituţii reprezentative şi personalităţi de marcă ale lumii ştiinţifice româneşti. Redăm, în continuare, cuvântul sărbătoritului, academicianul Vasile Stănescu. Domnule Preşedinte al Academiei Române, stimat auditoriu, şi dreptatea, nu poate fi confundat cu justiţia; că am reuşit să nu mai am certitudini; să am, în schimb, nenumărate dileme, să nu mai fiu tributar unui mental conservator şi limitat. Prin cele ce vă voi prezenta, voi încerca să răspund neîntrebat, pentru a putea tăcea la întrebări încă nepuse. Comod ar fi să-mi caut refugiu la Dostoievski (1821-1881) care afirma: “dacă Dumnezeu există, el răspunde de actele mele, iar dacă nu există, nu îmi asum nicio responsabilitate”. Nu o voi face. Îmi propun ca, la aniversarea unei vârste, pe care Dumneavoastră aţi ţinut să mi-o amintiţi cu obstinaţie, să mă răfuiesc cu propria-mi conştiinţă, supunându-mă la cea mai grea lecţie: despre viaţă. Aşadar, o primă lecţie de la viaţă: istoria nu uită şi nici nu iartă, totul se plăteşte. Viaţa privită ca o călătorie în timp, între două praguri, este o continuă lecţie în lupta cu noi înşine. Ea „poate fi înţeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte” (Kierkegaard S. A., 1818 – 1855). Venim cu toţii dintr-un trecut de Nu voi face o retrospectivă a activităţii mele ştiinţifice, didactice şi profesionale. Au făcut-o alţii mult mai bine ca mine. Voi încerca să arunc o privire asupra unui anumit spaţiu şi timp din care să desprind sensul şi utilitatea unei deveniri şi în care s-a consumat o experienţă, lecţia mea de viaţă, o viaţă asumată şi trăită cu gravitate. Ca fiinţe umane existăm prin ceea ce suntem, prin ceea ce înfăptuim, prin ceea ce lăsăm, atât prin faptă, cât şi prin idee, ca şi măsură a valorii. De aici întrebarea: am atins oare starea necesară înţelegerii vieţii, în general, a propriei vieţi, în special? Am înţeles oare cu adevărat toate experienţele trăite? Trecerea mea efemeră a fost oare folositoare, a lăsat vreo urmă? Nu sunt sigur. De ceea ce sunt însă sigur este faptul că sunt câte puţin din fiecare experienţă de viaţă şi din fiecare om cu care mi-am încrucişat destinul; că egalitatea dintre oameni se reduce la două momente: la naştere şi în faţa morţii; că adevărul, ca Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 33

32. Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului Am învăţat de la viaţă că fiecare om este unic, fiecare are propria sa filosofie de viaţă şi de înţelegere a raportării sale la Cosmos, la Sacru, la Divin, că fiecare vine cu propria încărcătură somatică, de cultură şi civilizaţie; că viaţa continuă să fie un miracol, un mister, care cumulează materialul şi sacrul, realul şi contemplaţia, în sfârşit, că libertatea spiritului şi frumuseţea cunoaşterii nu se pot obţine decât prin dăruire de sine. De aceea, am făcut din muncă o adevărată religie. Ea m-a eliberat de multe obsesii, fiind închinată devotamentului, abnegaţiei şi pasiunii, perfecţionării şi căutărilor şi, mai ales, întrebărilor – fără de care raţiunea moare – întrebări unele rămase, şi în prezent, fără răspuns. M-am străduit să fac diferenţa dintre a şti, a înţelege şi a te îndoi. Am trăit conectat la lumea valorilor şi a performanţelor, la lumea ideilor, a libertăţii de gân - dire şi de expresie. Am avut, astfel, bucuria creaţiei şi a cunoaşterii, a neliniştilor, incertitudinilor şi aştep - tărilor, a meditaţiilor şi reflecţiilor, a inspiraţiei şi intuiţiilor. Am avut, de asemenea, bucuria trăirilor în respect faţă de cei din jur, în morală, în adevăr şi dreptate, cu demnitate şi responsabilitate, toate per - cepute ca şi dispoziţii testamentare ale părinţilor şi profesorilor mei. Această responsabilitate îmi amin - teşte de întrebarea – îndemn a marelui Simion Mehedinţi (1868 – 1962) adresată studenţilor la orele de curs, cu privire la rosturile lor în viaţă: „puteţi să creaţi şi să adăugaţi elemente noi de civilizaţie şi cultură românească? Dacă da, atunci sunteţi o generaţie nouă, dacă nu, atunci nu sunteţi decât nişte exemplare tinere, o simplă continuare „. Din dialogul cu stelele, în singurătate şi tăcere, cred că am reuşit să mă cunosc mai bine, să-mi aud vocea interioară, să-mi obţin libertatea de spirit, liniştea sufletească, pacea, echilibrul şi iubirea. Acolo unde nu este loc pentru a visa se moare încet, iremediabil. De aceea, mi-am dat toată silinţa să nu trec degeaba prin viaţă, să trăiesc frumos şi cu folos, să pot lăsa ceva în urmă. Mi-a trebuit multă putere pentru a înfrunta toate valurile vieţii – şi nu au fost puţine – să forţez destinul şi să supun cronologiile, să înfrâng barierele psihologice şi să promovez o atitudine pozitivă. Am căutat, atât cât mi-a stat în putinţă, să mă detaşez pentru a putea fi propriul meu obiect de studiu, propriul meu critic şi, mai apoi, îndrumător. umbre: 40 de ani de comunism au lăsat cicatrici adânci în trupul şi în memoria poporului. Ca beneficiar al unei longevităţi norocoase – din care trei sferturi de veac în secolul XX, abia încheiat – am trăit, alături şi împreună cu mulţi dintre Dumneavoastră, ca prizonieri ai unei epoci dra ma - tice, o răscruce a istoriei, cu vânătoare de vrăjitoare şi compromiteri iremediabile, un regim care a distrus societatea, libertatea spirituală, intelectualii, a izolat oamenii, a înfometat populaţia. Am trăit împreună confiscarea personalităţii, frica, deznădejdea şi delaţiunea, intimidările şi marginalizarea, dramele arestărilor, detenţiilor şi asasinatului politic, pro - movarea falselor valori, întârziind astfel istoria. Am rezistat prin convenţional, ducând o viaţă paralelă, printr-un exerciţiu de mimare, neverosimilă, degra - dantă. Tolstoi (1883 – 1945) spunea că: „viaţa este evoluţie spirituală neîntreruptă”. Din această perspectivă, ca trăitor şi martor al acelor timpuri, conştiinţa mă obligă, chiar dacă personal nu am avut niciun fel de implicare, să port cu mine povara răspunderii epocii. Este o povară dureroasă pe care mi-o asum. Trecerea şi, mai ales, răscumpărarea fiecăruia va fi judecată, până la urmă, de istorie. O a doua lecţie: perenitatea culturii. Ideile, ca şi autorii lor, nu fac excepţie de la procesul curgerii indiferente, impersonale, a timpului. Există însă un timp şi un spaţiu al fiecărei idei mari, cu o carieră proprie şi cu etapele călătoriei ei. Din perspectiva trecerii timpului se conturează şi se decelează judecăţile de valoare asupra traiectelor parcurse şi a impunerii lor, a ceea ce reprezintă flacără, perenitate. De aici, se desprinde concluzia că numai cultura asigură continuitatea, legătura dintre predecesori, contemporani şi generaţiile viitoare; că marile personalităţi făuresc şi definesc istoria şi cultura unei ţări şi îi dau identitate. Este motivul pentru care trecutul nu dispare niciodată, el continuă să fie prezent în actualitate, ca şi în viitor, prin idei şi realizări perene, ca şi prin memoria unor creatori. Nume precum Socrate, Shakespeare, Michelangelo, Beethoven, Goethe, Einstein, Edison sau Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Eminescu, Enescu, Brâncuşi sau invenţia tiparului, cucerirea cosmosului, comunicaţiile nonverbale trăiesc un timp etern, în slujba lumilor care se succed. Oamenii mor cu adevărat numai atunci când îi uităm. A treia lecţie de viaţă: munca, făuritor şi modelator. Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 34

33. Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului interes social, virtutea este înlocuită cu oportunismul, verticalitatea cu slugărnicia, o nelume. Mai există oare inefabil, trăiri interioare, visări, nelinişti, melancolii, nostalgii sau remuşcări? Sunt nespus de tulburat. Nu mă mai regăsesc în condiţiile timpului şi mediului în care trăiesc. Democraţia noastră, extrem de permisivă, continuă să legitimeze mediocritatea, care nu face decât să prelungească deriva societăţii, să întârzie, de fapt, istoria. Familia tradiţională – această componentă fundamentală a societăţii – este pe cale de dispariţie. Cum se mai asigură în prezent acel univers intim, special, suportul afectiv şi moral, în care se promovau dragostea, respectul, căldura, înţelegerea, valorile comune? Stau şi mă întreb: ce se întâmplă cu noi? Încotro ne îndreptăm? Omenirea se găseşte oare într- o criză de destin? Oare inteligenţa se va lăsa învinsă de instinct? Să fi ajuns, aşa cum spunea Mihail Ralea (1886 – 1964), „în epoca în care idealurile au dispărut, omul se întoarce violent de unde a plecat, adică de la biologic?” Cu peste două secole şi jumătate în urmă, filosoful şi eseistul irlandez Edmund Burke (1729 – 1797) atrăgea atenţia asupra acestui pericol. El spunea: „pentru ca răul să triumfe este suficient ca oamenii să nu facă nimic”. Fără comentarii... A cincea lecţie: fiecare etapă de viaţă ne dă o altă dimensiune a cunoaşterii şi conştiinţei. Ca o caracteristică a trecerii noastre, am perceput, ca şi Dumneavoastră, fiecare etapă a acestui implacabil proces. În copilărie, totul este trăire de vis edenic, miracol, poezie şi uimire, ingenuitate şi candoare, inocenţă şi imaginaţie fără de hotare. În adolescenţă, încerci iluzia de nemurire şi îţi proiectezi viaţa – de fapt vise şi speranţe, idealuri şi entuziasme – într-un orizont nemărginit de timp, orizont pe care nu-l vei atinge însă niciodată pentru că prezentul se confundă cu viitorul, destinul nu are coborâşuri, iar timpul nu l-ai descoperit încă, îl trăieşti numai. Marin Preda (1922 – 1980) caracteriza tinereţea ca fiind “o trufie, rareori o valoare”. La maturitate, pragm tismul învinge emoţia, iar vârsta se simte ca o abstracţie, pentru ca la bătrâneţe să predomine amintirile. Fiecare etapă ne modifică fundamental. Se trece astfel de la elanul juvenil, prin cumulare şi discernământ, la reflecţie, apoi la contemplare şi înţelepciune. Este vorba de alte vibraţii, de alte dimensiuni, de o altă încărcătură. Toate etapele trăiesc eternitatea, dar în ultima devenim obsesiv conştienţi de ea şi de avatarurile ei. Am plecat întotdeauna de la ideea că nu întrunim condiţiile de a fi nici ceea ce pretindem că suntem, nici ceea ce ne spun alţii că suntem şi nici ceea ce dorim să fim. Nu am intrat în gâlceava cu lumea. Am căutat liniştea şi împlinirea în mine însumi. Astfel, prin intermediul luminii tiparului, am încercat, şi în bună măsură am reuşit, să promovez şi să readuc în memoria colectivă şi în patrimoniul naţional multe valori ale culturii române, marginalizate sau excluse ideologic şi politic, unele chiar după executarea unor ani grei de închisoare. Mi-am asumat o atitudine nonconformistă, de ,,susţineri suspecte”, care meritau însă riscul, de care eram perfect conştient. Nu am considerat niciodată şi nu voi considera atitudinea mea ca acte de dizidenţă sau de rezistenţă. Ea a decurs firesc, ca o atitudine de moralitate şi respon - sabilitate, o atitudine de conştiinţă. Mărturisesc că nu m-au ocolit vanitatea şi orgoliul, libertatea de a judeca pe alţii, după cum nu m-au ocolit nici eşe cu - rile, ameninţările, vise spulberate, speranţe înşelate. Nu este uşor să trăieşti... Atât m-am priceput. Cred că totuşi pot să privesc înapoi cu împăcare şi mulţumire... Până la urmă totul depinde de unde te situezi între sublim şi ridicol, virtute şi viciu, armonie şi confruntare, bunătate şi intoleranţă. Emmanuel Kant (1724 – 1804) spunea: « nu importă ce face natura din om, ci ceea ce el însuşi face din sine ». A patra lecţie: „toţi oamenii mor, dar nu toţi oamenii trăiesc cu adevărat „ (William Wallace, 1270 – 1305). Privită ca valoare supremă, viaţa prezintă importanţă în funcţie de modul cum o cheltuieşti. Aceasta îmi aminteşte de o comparaţie făcută de Henriette Yvonne Stahl (1900 – 1984), în Martorul Eternităţii (Editura Herald, Bucureşti, 2002, pag. 94), unde citim următoarele: „între morfină şi spiritua - litate există o diferenţă imensă de calitate, dar scopul era acelaşi: căutarea fericirii... Morfina doreşte să uiţi, spiritul să înţelegi”. De aceea, privesc cu uimire şi durere la ceea ce se întâmplă în jur: vidul exis - tenţial, lipsa de afecţiune, o lume fără modele, fără repere, fără perspectivă, o lume dezinteresată de trecut, de valorile ei, de latura inefabilă, de igiena sufletului. Trăim o lume care nu mai ştie să se bucure şi să plângă, simplu şi curat, o lume în care s-a instalat violenţa şi cinismul, lichelismul, incom - petenţa, dispreţul şi mitocănia, o lume, paradoxal, a internetului dar şi a zgomotului, a gălăgiei, o lume devastatoare, în care competenţele nu mai prezintă Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 35

34. Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului în special, celor din secţia căreia îi aparţin, Dumneavoastră, conducători ai unor instituţii şi organizaţii prestigioase. Vă mulţumesc, de asemenea, pentru înaltele distincţii cu care m-aţi onorat. Un gând bun colegilor care trudesc anonim, dar eficient, la Spitalul Elias şi la Fundaţia cu acelaşi nume. Vă mulţumesc tuturor şi vă ofer, la rândul meu, dragoste, admiraţie şi respect. Soţiei mele îi mulţumesc pentru tot ceea ce a însemnat în viaţa mea, ca şi pentru toate privaţiunile pe care le-a suportat de-a lungul a 57 de ani de convieţuire. Ea va rămâne mereu, împreună cu copiii şi nepoţii noştri, în sufletul meu. Toată această atmosferă pe care aţi creat-o m-a mişcat profund, transformând acest eveniment cu caracter festiv într-o manifestare de suflet, o adevărată sărbătoare spirituală, într-un prinos de respect şi preţuire reciprocă. În încheiere, doresc să vă fac unele destăinuiri: cunoscând faptul că trecerea pragului fiecăruia dintre noi este proprie numai spiritului; că ea, trecerea, nu va schimba nimic fundamental în Univers; că “nicio fiinţă nu trăieşte destul de mult ca să fie luată în serios” (Tenessee Williams, 1914 – 1983) şi că nimeni nu este pregătit să plece, dar şi că bătrâneţea nu îngăduie aşteptare şi nici amânări, sunt din ce în ce mai grăbit să îmi duc proiectele până la capăt şi apoi..., apoi să îmi propun altele... De asemenea, vă promit că voi ieşi din viaţa activă numai odată cu desfiinţarea impozitelor. Vă mulţumesc. Te trezeşti deodată cu amintirile care nu îţi mai dau pace, accepţi renunţările, insatisfacţiile, frustrările, fără a te revolta. Devii conştient abia când factorul biologic îţi atrage atenţia. Oare Machiavelli avea dreptate când afirma că este „mai bine să faci şi să greşeşti, decât să regreţi când nu mai poţi face? „ Cred totuşi că principiile machiavelismului nu aveau în vedere numai latura pozitivă a lucrurilor... Cu excepţia bătrânilor prin naştere, bătrâneţea rămâne o stare de spirit. Ea trebuie învăţată. Depinde de măsura în care reuşim să ne cunoaştem din interior, de acolo de unde izvorăşte înţelegerea, înţelepciunea, împăcarea cu sine şi cu viaţa şi, mai ales, iubirea. Cât de frumos formulează, indirect, Umberto Eco (1932) în Memoria vegetală, bătrâ - neţea: „cărţile sunt bătrânii noştri „. Închei cu cea de a şasea lecţie, fără a fi însă şi ultima: „la sfârşit nu contează anii din viaţă, ci viaţa din anii tăi” (Abraham Lincoln, 1809 – 1865). Uit mereu ce vârstă am cu adevărat şi aceasta pentru că nu las clepsidra uriaşă a timpului să se scurgă, o întorc fără întrerupere. Tinereţea nu este legată de vârstă, o avem în noi, este o victorie a spiritului. Ea înseamnă a-ţi pune mereu întrebări şi a încerca să răspunzi la ele. Pentru mine, viaţa continuă să fie un miracol, un mister, ceva între realitate şi visare. Cred că am reuşit să conserv în suflet o parte din propria-mi copilărie, ca şi o rază de lumină, de regenerare sufletească şi de rezistenţă împotriva răului şi urâtului din jur, că nu m-au părăsit reveriile, nostalgiile, chiar speranţele, că am reuşit să-mi însuşesc o minimă înţelepciune şi libertate interioară, să mă împac cu lumea, cu mine însumi şi cu Dumnezeu. Totul este să intri în rezonanţă cu istoria, cu lumea şi cu mediul înconjurător, cu Universul sau cu o idee. Toate acestea fac să mă pot bucura de viaţă, de un răsărit sau de un apus de soare, de frumuseţea florilor, de un clipocit de apă, de adierea unui vânt, de faptul că încă se poate vorbi cu mine, nu despre mine, că am conştiinţa datoriei împlinite, ca fiinţă umană şi socială, că nu am pierdut vremea şi că nu am rămas dator. Cel mai mult însă mă bucur când pot oferi dragoste celor din jur, ca şi atunci când o primesc, cum se întâmplă acum, când sunt înconjurat cu afecţiune, atât prin prezenţa Dumneavoastră, cât şi prin vorbele frumoase şi calde de apreciere. Mulţumesc, în primul rând, Conducerii Academiei Române, care a iniţiat şi organizat această manifestare, colegilor din Academia Română şi, 3 februarie 2010 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 36

35. NOI APARIŢII EDITORIALE Mihail M. Andreescu Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti: 1859-2009: File de istorie Bucureşti, Editura Monitorul Oficial, 2009, 312 p. Mihail M. Andreescu – Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti: 1859-2009: File de istorie. Lucrarea are un profund caracter monografic, vizând evoluţia complexă a instituţiei de la origini şi până astăzi. Autorul respectă, în acelaşi timp, caracterul festiv al lucrării, încercând să se încadreze în anumite limite, ca formă şi ca fond. Astfel, accentul cade mai mult pe aspectele descriptive şi iconografice, în acelaşi timp, informaţia ştiinţifică fiind dozată perfect. Structura lucrării cuprinde o parte intro - ductivă cu generalităţi istorice privind învăţământul juridic din Bucureşti, iar apoi trei părţi care descriu evoluţia Facultăţii în diferite etape istorice, de la înfiinţare şi până în prezent. De asemenea, acestea sunt urmate de rezumate ale lucrării în limbile franceză şi engleză. Partea I – Originile şi evoluţia învăţă - mântului juridic în Bucureşti până la întemeierea Facultăţii de Drept (1859) – abundă de informaţii despre intro du cerea studiului dreptului odată cu întemeierea Academiei Domneşti la „Sf. Sava”, despre învă ţă mântul juridic în perioada 1832-1848 şi evoluţia acestuia între anii 1849-1859. Anul 1859 marchează înfiinţarea „primei Facultăţi din Bucureşti – aceea de Drept – punându-se astfel bazele învăţământului superior în capitala Ţării Româneşti şi a României, act care preceda cu cinci ani înfiinţarea Universităţii bucureştene, al cărei palat era încă în faza de construcţie.” Astfel, înfiinţarea Facultăţii de Drept, urmată de înfiinţarea şi organizarea Universităţii din Bucureşti, a însemnat o nouă ipostază în evoluţia învăţământului superior, în general, şi a celui juridic, în special. Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, condusă de dl. decan Flavius Baias, a organizat o ceremonie aniversară, în data de 25 noiembrie 2009, pentru a marca 150 de ani de existenţă. Au participat şi au ţinut discursuri, cu această ocazie, Preşedintele României – domnul Traian Băsescu, Rectorul Universităţii din Bucureşti – domnul prof. univ. dr. Ioan Pânzaru, Preşedintele Curţii Europene de Justiţie – domnul Vassilios Skouris, reprezentanţi ai Curţii Constituţionale, Consiliului Legislativ, ai Consiliului Superior al Magistraturii, ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ai Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, ai Academiei Române, precum şi ai organizaţiilor şi structurilor asociative profesionale cum ar fi: Uniunea Naţională a Barourilor din România, Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, Uniunea Juriştilor din România. De asemenea, au fost de faţă reprezentanţi ai învăţământului juridic, foşti rectori, decani, prodecani, cadre didactice din România, din Republica Moldova dar şi din Franţa, Spania, Italia, Germania, Austria, Republica Cehă, Statele Unite ale Americii şi Tunisia, personalităţi ale vieţii politice şi culturale, cercetători, foşti studenţi ai facultăţii. În semn de apreciere pentru activitatea meritorie avută de-a lungul celor 150 de ani de existenţă, Preşedintele României Traian Băsescu, în numele statului român, a decis decorarea Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti cu Ordinul „Meritul pentru învăţământ” în grad de „Mare Ofiţer”. În cadrul acestei manifestări, a fost lansată, sub egida Editurii Monitorul Oficial, în condiţii grafice deosebite, o monografie aniversară semnată de istoricul Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 37

36. ?oi apariții editoriale Partea a II-a – Organizarea şi evoluţia Facultăţii de Drept în perioada 1859-1948 – evocă o epocă extrem de complexă a Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, în care ea s-a afirmat continuu, ocupând un binemeritat loc pe harta învăţământului juridic al lumii. Autorul evocă momente referitoare la organizarea Universităţii din Bucureşti şi a facultăţilor componente în baza Legii învăţământului din 1864, precum şi la construcţia noului local al Facultăţii de Drept. De asemenea, autorul dă detalii despre regulamentele de funcţionare din acea perioadă, cursuri şi catedre, profesori, lucrări şi studenţi. În partea a III-a – Evoluţia Facultăţii de Drept în perioada 1948 – 1989 – autorul reaminteşte uriaşa mişcare de cadre, care a afectat nu numai învăţământul românesc, ci întregul ansamblu al instituţiilor politico-administrative ale statului, precum şi perioada de liberalizare şi deschidere reală extrem de benefică dezvoltării învăţământului, ştiinţei şi culturii româneşti, reintegrării şi reafirmării lor în plan internaţional, dublată ulterior de o perioadă de stagnare şi apoi de îngheţ şi regres în toate domeniile, când relaţiile internaţionale au fost rupte parţial sau total, România intrând iarăşi într-un con de umbră, din care va ieşi după decembrie 1989. Dintre numeroasele personalităţi ale acelei epoci de deschidere şi stagnare, în acelaşi timp, de evoluţii social-politice şi economice controversate, autorul a ales să evoce figura profesorului Tudor R. Popescu, care s-a dovedit a fi în acelaşi timp un specialist de marcă al primului Consiliu Legislativ, activând, rând pe rând, ca referent stagiar, referent titular şi referent şef. „?ăscut în 1913 la Brăila şi decedat la 2 septembrie 2004 în Bucureşti, profesorul a slujit Facultatea de Drept şi învăţământul juridic, din postura de profesor şi profesor consultant, până la vârsta de 90 de ani, când a hotărât că e cazul să se retragă. În perioada la care ne referim – 1948-1989, dar şi ulterior – Tudor Popescu a fost invitat să conferenţieze în 10 ţări şi 25 de facultăţi şi centre universitare.” Partea a IV-a – Perioada 1989-2009 – analizează atent situaţia studenţilor, a cadrelor didactice ale Facultăţii, planurile acesteia de învăţământ şi colaborările internaţionale din ultimii 20 de ani. În Partea a V-a se prezintă anexe docu men - tare cuprinzând două regulamente ale Facultăţii de Drept din Bucureşti (din 1866 şi din 1913), precum şi patru liste, cuprinzând: cadrele didactice ale facultăţii până în 1948, cadrele didactice din 1948 până în 2009, decanii facultăţii, de la înfiinţare până la redactarea prezentei lucrări, şi, în sfârşit cadrele didactice care au îndeplinit diverse demnităţi publice (inclusiv înalţi magistraţi, membri ai Academiei Române etc.). Dintre decanii de-a lungul celor 150 de ani de activitate ai Facultăţii de Drept din Bucureşti, care cu onoare şi devotament au condus această instituţie de învăţământ, amintim pe Constantin Bosianu, Vasile Boerescu, Nicolae Basilescu, Anibal Teodorescu, Ioan Ceterchi, Stanciu Cărpenaru, Corneliu Bîrsan, Viorel Mihai Ciobanu, în prezent fiind decan conf dr. Flavius-Antoniu Baias ajutat de prof. dr. Elena-Simina Tănăsescu, conf. dr. Marieta Avram şi conf. dr. Radu-Romeo Popescu, prodecani. Dovadă a faptului că Facultatea de Drept a reprezentat punctul de plecare în carieră a unor importanţi oameni în stat sunt cei 5 primi-miniştri ai României – Constantin Bosianu, Gheorghe Mironescu, Mihail Antonescu, Adrian Năstase şi Victor Ciorbea; 22 de miniştri ai justiţiei, dintre care amintim pe Vasile Boerescu, Constantin Dissescu, Istrate Micescu, Mircea Djuvara, Gheorghe Diaconescu, Constantin Stătescu, Ioan Ceterchi şi Valeriu Stoica; 12 membri ai Academiei Române – Iacob Negruzzi, Andrei Rădulescu, Vespasian Pella, Ion Tanoviceanu, Gheorghe Mironescu, Victor Bădulescu, George Fotino, Ioan Ceterchi, Traian Ionaşcu, Costin Kiriţescu, Tudor Popescu, Ion Filipescu – dar şi numeroase alte personalităţi care au îndeplinit demnităţi cultural-ştiinţifice, teoreticieni şi practicieni de o deosebită valoare, pe care corpul profesoral al acestei Facultăţi i-a dat României de-a lungul timpului şi datorită cărora s-a făcut remarcată. În lucrarea sa, autorul ţine să evidenţieze faptul că, la cei 150 de ani oficial împliniţi, învă ţă - mântul juridic bucureştean, deşi tânăr în comparaţie cu alte sisteme juridice europene, este unul prestigios, care s-a afirmat încă de la începuturi prin dascălii şi reprezentanţii săi. În prefaţa lucrării, istoricul Mihail M. Andreescu mărturiseşte că timpul extrem de scurt pe care l-a avut la dispoziţie l-a împiedicat să acopere în volumul de faţă toată informaţia care există în legătură cu acest subiect. De aceea, acesta se angajează ca în ediţiile viitoare, fie printr-o abordare exhaustivă, fie printr-o abordare graduală şi tematică, să alcătuiască o monografie pe măsura renumelui acestei facultăţi bucureştene, cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ juridic superior din România. Adresându-se tuturor celor interesaţi de istoria acestei Facultăţi, datorită modului clar de prezentare a ideilor dar şi caracterului festiv, volumul Facultatea de drept a Universităţii din Bucureşti: 1859-2009: File de istorie se constituie într-o realizare meritorie, făcând ca imaginea învăţă mân - tului juridic românesc să fie mai deplin conturată. Alina PALOMINO TUERO expert, Consiliul Legislativ Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 38

37. ?oi apariții editoriale George G. Vrăbiescu Cursuri de Drept procesual penal şi de Criminalistică Prelegeri, studii, articole, comentarii şi opinii juridice Nicolae G. Vrăbiescu Articole, comentarii şi opinii juridice, sociale şi politice Bucureşti, Editura Themis Cart, 2009, 808 p. În toamna anului trecut a văzut lumina tiparului un volum inedit şi valoros pentru lumea juridică românească contemporană. Acesta conţine, conform titlului pe care îl poartă, cursuri de drept procesual penal şi de criminalistică, prelegeri, studii, articole, comentarii şi opinii juridice ale lui George G. Vrăbiescu, doctor în ştiinţe juridice al Facultăţii de Drept din Paris, conferenţiar la Facultatea de Drept din Bucureşti (1926-1951) şi reputat membru al Consiliului Legislativ interbelic (1926-1948), precum şi articole, comentarii şi opinii juridice, sociale şi politice aparţinând fratelui acestuia, Nicolae G. Vrăbiescu, doctor în ştiinţe juridice al Facultăţii de Drept din Paris, avocat în fostul Barou Ilfov, om politic şi deputat în perioada interbelică. În cuvântul de prezentare din deschiderea acestui volum, Simona Maria Vrăbiescu Kleckner, fiica lui George G. Vrăbiescu, evocă personalitatea remarcabilă a celor doi fraţi Vrăbiescu şi contribuţia lor la dezvoltarea ştiinţei dreptului românesc. O contribuţie de seamă la apariţia în bune condiţii a volumului au adus-o Lavinia Valeria Lefterache, conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, şi avocatul Ion Ilie-Iordăchescu, decanul Baroului Bucureşti, care sunt şi autorii unor prefeţe substan - ţiale în conţinut, incluse în volum. Lavinia Valeria Lefterache consideră, de pildă, că această lucrare reprezintă un excelent exemplu de exerciţiu intelectual al echilibrului dintre tradiţie şi inovaţie. La rândul său, Ion-Ilie Iordăchescu apreciază că lucrarea în ansamblul ei, redactată într-un stil accesibil, se adresează nu numai juriştilor, dar şi politicienilor, politologilor şi sociologilor. Volumul este împărţit în patru părţi. Primele trei părţi includ lucrările lui George G. Vrăbiescu, iar partea a patra cuprinde scrierile lui Nicolae G. Vrăbiescu. Prima parte este dedicată cursurilor, veritabile lucrări clasice ale doctrinei penale, fiind reproduse Cursul de procedură penală aprofundată pentru Doctoratul Juridic (1946-1947), Cursul de drept procesual penal, curs aprofundat pentru Doctoratul Juridic (1947-1948) şi Cursul de criminalistică (1950-1951). Un curs de doctorat se evidenţiază prin faptul că permite dezvoltarea unei părţi din totalitatea materiei din cuprinsul cursului general al unei discipline, permiţând aprofundarea unui subiect determinat, astfel încât autorul parcurge o veritabilă călătorie în timp şi spaţiu, de la dreptul roman la cel modern, de la sistemul common law la cel romano- germanic, pentru a demonstra că circulaţia valorilor, principiilor şi preceptelor nu poate fi împiedicată de graniţele naţionale, astfel încât multe instituţii au sensuri comune în întregul sistem de drept continental. În partea a doua a lucrării sunt grupate prelegerile, studiile, articolele, comentariile, opiniile juridice şi recenziile lui George G. Vrăbiescu, publicate în perioada 1922-1943, iar partea a treia conţine documente privitoare la activitatea ştiinţifică a lui George G. Vrăbiescu şi diverse alte documente. Partea a patra include articole, comentarii şi opinii juridice, sociale şi politice ale lui Nicolae G. Vrăbiescu, apărute în perioada 1918-1945. Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 39

38. ?oi apariții editoriale George G. Vrăbiescu analizează în cele 16 prelegeri ale Cursului de procedură penală aprofundată pentru doctoratul juridic (1946-1947) şi respectiv în cele 21 de prelegeri ale Cursului aprofundat pentru doctoratul din 1947-1948, evoluţia acţiunii în procesul penal (atât acţiunea penală cât şi cea civilă) şi a sistemelor procedurale (inchizitorial, acuzatorial, mixt). Cursul de criminalistică (1950- 1951) examinează raportul care există între criminalistică şi normele de procedură penală, precum şi teoria probelor în penal, respectiv identificarea criminalistică. În conceperea acestor cursuri, George G. Vrăbiescu s-a bazat pe o bibliografie selectivă, precum şi pe o foarte bună cunoaştere a legislaţiei procesuale penale franceze şi belgiene. Prelegerile sale de procedură penală analizează instituţiile dreptului atât sub aspect teoretic, cât şi legislativ, demonstrând o profundă cultură juridică europeană. George G. Vrăbiescu a acumulat o bogată experienţă în domeniul legislativ, în perioada 1926-1948, când a lucrat la Consiliul Legislativ interbelic. S-a ocupat, de altfel, timp de 12 ani, în calitatea pe care o avea de referent titular în cadrul Secţiunii de drept public a acestei prestigioase instituţii juridice, sub directa coordonare a mentorului său, Ioan Ionescu-Dolj, fost prim-preşedinte al Consiliului Legislativ interbelic în perioada 1938- 1943, de întocmirea noului Cod penal şi a noului Cod de procedură penală, adoptate în 1936. De altfel, în acest volum există numeroase referiri la activitatea bogată desfăşurată de George G. Vrăbiescu la Consiliul Legislativ interbelic. Deşi au trecut mai bine de 60 de ani de la prima publicare a acestor cursuri, iar instituţiile juridice au suferit între timp o serie de transformări, valoarea lor a rămas la fel de importantă, pledând pentru crearea unei ordini juridice bazată pe ideea de libertate şi siguranţă. Un deosebit interes pentru cititor prezintă corespondenţa şi articolele publicate în ziarele vremii de George G. Vrăbiescu şi de fratele său Nicolae G. Vrăbiescu, incluse în ultimele părţi ale volumului. Stilul literar al lucrării nu afectează rigoarea sa ştiinţifică în domeniul penal, în cazul lui George G. Vrăbiescu sau în cel civil, în cazul lui Nicolae G. Vrăbiescu şi constituie un element antrenant pentru lectura ei. Atractivitatea volumului este sporită şi de condiţiile grafice deosebite asigurate de Editura Themis Cart din Bucureşti. Tudor PRELIPCEANU Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 40

39. ?oi apariții editoriale Bogdan Aurescu Avanscena şi culisele Procesului de la Haga: memoriile unui tânăr diplomat Bucureşti, Editura Monitorul Oficial, 2009, 254 p. „Culisele”, „Scena”, „Ziua judecăţii şi cortina”, parcă pentru a reliefa pentru cititor dramatismul momentelor care au culminat cu pronunţarea verdictului favorabil României de către Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga. Aceste capitole, la rândul lor, conţin subcapitole care prezintă, coerent şi punctual, din punct de vedere istoric şi diplomatic, procedurile şi negocierile care au fost întreprinse şi care au condus la sesizarea Curţii Internaţionale de Justiţie de către România, pentru susţinerea procesului care a condus la rezolvarea diferendului dintre România şi Ucraina cu privire la linia de delimitare maritimă care să indice cât platou continental şi zonă economică exclusivă revine României şi cât Ucrainei, din zona de dispută de 12.200 km2. Autorul reuşeşte, fără a neglija aspectele ce ţin de natura tehnică a procesului, să nu transforme prezenta lucrare într-o expunere impersonală şi detaşată a aspectelor complexe ce ţin de susţinerea unei cauze în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, şi nici a unei culegeri impresionante de biografii a persoanelor implicate în proces, ci din contra, cartea este captivantă şi atractivă, fiind presărată cu fotografii ce reprezintă principalii protagonişti în proces, anumite documente şi detalii, precum şi echipa românească de la Haga, în diverse ipostaze pe tot cuprinsul pregătirilor şi a desfăşurării procesului. Cartea conţine totodată şi ilustraţii grafice şi hărţi folosite în timpul procesului de către România, care au ajutat echipa noastră în reprezentarea şi „Înainte de toate, ceea ce veţi citi este o istorie recentă...este o istorie despre nişte oameni şi despre umanitatea lor covârşitoare, mai presus de orice. Şi despre ceea ce au făcut. Care include, esenţial, efortul lor de a-şi face datoria. Fără să-i preocupe sau să-i emoţioneze nimic. Pentru că miza lor a fost şi este una care merită acest efort – interesul naţional”. Astfel debutează cartea „Avanscena şi Culisele Procesului de la Haga – Memoriile unui tânăr diplomat”, apărută sub egida Editurii Monitorul Oficial, carte în care se detaliază desfăşurarea Procesului de la Haga dintre România şi Ucraina, pentru delimitarea maritimă în Marea Neagră, precum şi momentele anterioare acestuia, astfel cum au fost trăite, în mod direct, de către autor, diplomatul român Bogdan Aurescu, precum şi de către echipa românească, care a făcut posibilă aducerea a 9700 km2sub jurisdicţia suverană a României. Diplomat de carieră, reprezentant valoros al şcolii de diplomaţie româneşti, cu un curriculum vitae impresionant şi o experienţă vastă în domeniul în care profesează, autor sau coautor a 14 cărţi, Bogdan Aurescu reuşeşte să prezinte, într-un limbaj deloc rigid, pe alocuri colocvial, şirul evenimentelor care au precedat Procesul de la Haga, precum şi desfăşurarea amănunţită a acestuia, cu informaţii avizate şi foarte bine documentate, oferind o viziune pertinentă, atât asupra detaliilor cât şi în ansamblu. Structura prezentei lucrări este schiţată cu ajutorul unor elemente preluate din arta teatrală, capitolele principale fiind denumite „Avanscena”, Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 41

40. ?oi apariții editoriale susţinerea fundamentată a cauzei, amănunte care oferă, celor interesaţi, informaţii cartografice fascinante. Stilul personal folosit de către autor este definit de către relatările unor amănunte interesante şi inedite, a unor întâmplări amuzante şi prin mărtu - risirea propriilor trăiri şi stări emoţionale, precum şi prin modul în care cei cu care a interacţionat şi colaborat au perceput evenimentele la care au luat parte . Astfel, Bogdan Aurescu reuşeşte cu măiestrie să echilibreze aspectele tehnice, procedurale şi juridice, cu cele personale şi sufleteşti, transformând astfel cititorul într-un martor direct la momentele care au avut loc în acele zile importante, oferindu-i acestuia acces la culisele atât de interesante ale Procesului de la Haga ...şi nu numai. Cartea se constituie în povestea unui succes diplomatic românesc de proporţii, ce constă în obţinerea a 79,34% din zona de dispută de 12.200 km2, adică a 9700 km2de platou continental şi zonă economică exclusivă sub jurisdicţia României, dar mai mult decât atât, reprezintă povestea unei echipe, conduse de Bogdan Aurescu, care şi-a făcut datoria şi a demonstrat că interesele naţionale pot fi apărate cu succes, prin talent diplomatic, dedicaţia spre muncă şi fără prejudecăţi, iar cititorul, datorită modului personal şi sincer în care este scrisă cartea, simte că a făcut parte din această echipă, chiar dacă, pentru a cita autorul, „sunt multe care nu pot fi spuse aici pentru că ţin de sfera confidenţialităţii diplomatice sau personale, care le aşează momentan deoparte, pentru un alt timp istoric şi, poate, pentru un alt demers memorialistic.” Emilian CERCEL expert, Consiliul Legislativ Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 42

41. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE Propuneri de lege ferenda extrase din articolele publicate în revistele de drept româneşti (semestrul II 2009) – Bibliografie indexată şi adnotată*– 1. BELIGRĂDEA?U, ŞERBA? – Consideraţii referitoare la judicioasa interpretare a art. 61 lit.e din Codul muncii. În: Dreptul, nr.9, 2009, p.82-95 Autorul consideră necesară abrogarea art.56 lit.d din Codul muncii şi contopirea – în cuprinsul art.61 din Cod – dispoziţiilor actuale ale textului, cât şi a celor din art.56 lit. d, deoarece reglementarea actuală este total nefirească. De asemenea, se propune completarea art.61 lit.e din Codul muncii, în considerarea art.6 pct.1 alin.1 din Directiva nr.2008/78/CE, care permite ca legislaţia naţională să fie aceea care să precizeze că unele diferenţieri de reglementare privitoare la vârsta salariaţilor nu constituie totuşi discriminări dacă sunt obiectiv şi rezonabil justificate. Pentru identitate de raţiune, autorul este de părere că şi art.98 alin.1 lit.d din Statutul funcţionarilor publici ar trebui abrogat. Subiect: Codul muncii român ; discriminare după vârstă ; pensionare 2. BERCEA, LUCIA? – Creditul pentru consum: comparaţie între retragerea consumatorului din contract şi rambursarea anticipată a creditului. În: Pandectele Române, nr.10, 2009, p.59-79 Autorul, consideră, “de lege ferenda”, oportună completarea prerogativelor oferite consumatorului de credite bancare cu un instrument consacrat deja şi cvasi-generalizat în dreptul consumului – dreptul de retragere – constând în posibilitatea consumatorului de a se retrage din contract într-un anumit termen de la încheierea acestuia, fără vreo justificare. Subiect: consumator, protecţie ; credit, rambursare anticipată 3. BODOAŞCĂ, TEODOR – Examen de ansamblu şi observaţii critice privind familia şi căsătoria în reglementarea noului Cod civil. În: Dreptul, nr.11, 2009, p.11-33 “De lege ferenda”, autorul face o serie de observaţii la noul Cod civil. Astfel, la art.258 alin.(1), autorul propune o altă formulare, unul din motive ar fi faptul că textul în cauză reproduce prevederile art. 48 alin.1 din Constituţie, ceea ce reprezintă un paralelism, contrar dispoziţiilor art. 15 alin (1) din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. De asemenea, autorul sugerează legiuitorului să completeze dispoziţiile art.259 alin. (2), în sensul că bărbatul şi femeia au dreptul să se căsătorească fără nicio restricţie pe criterii de rasă, religie sau cetăţenie. Faţă de împrejurarea că libertatea consimţământului la căsătorie este de ordine constituţională, autorul consideră că, “de lege ferenda”, nesocotirea acestei cerinţe ar trebui sancţionată numai cu nulitatea absolută a actului juridic al căsătoriei. Pentru evitarea interpretărilor diverse, se opinează că, “de lege ferenda”, art.272 alin.2 ar trebui reformulat în sensul de a se referi expressis verbis la “minorul de 16 ani cu capacitate de exerciţiu restrânsă”. Se propune, de asemenea, abrogarea dispoziţiilor art.272 alin. (2) teza a II-a şi introducerea unui nou alineat în care să fie reglementată unitar competenţa instanţei de judecată în cazul refuzului încuviinţării căsătoriei de către unul sau ambii părinţi ori de către persoana sau autoritatea care exercită drepturile părinteşti, după caz. Totodată, autorul propune ca dispoziţiile art.276 să fie modificate în sensul de a prelua ambele teze ale art.9 din Codul familiei, cu observaţia că este de preferat să se refere numai la alienaţia mintală, iar prevederile art.299 să fie abrogate. Art. 283 alin.(1) ar trebui completat în sensul de a enumera, printre textele a căror nerespectare atrage nulitatea absolută a căsătoriei, şi dispoziţiile art.277 alin.(1). Pentru a fi în acord cu adevărata voinţă a legiuitorului, autorul consideră că dispoziţiile art.277 alin.(3) ar trebui reformulate în sensul că, în România, sunt interzise parteneriatele civile, iar cele încheiate în străinătate nu sunt recunoscute. Autorul semnalează greşita formulare a denumirii marginale a art.277. De asemenea, autorul propune ca, “de lege ferenda”, dispoziţiile art.48 alin. (1) din Constituţie să fie modificate în sensul de a se referi expressis verbis la căsătoria dintre un bărbat şi o femeie. Subiect: căsătorie ; familie ; Noul Cod civil *Lucrare realizată de Alina PALOMINO TUERO, expert şi Svetlana BACIU, expert, Consiliul Legislativ Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 43

42. Referințe bibliografice 4. BOGDA?, CAMELIA – Infracţiunea de spălare a banilor şi infracţiunea de tăinuire =. În: Revista de drept penal nr.4, 2009, p.91-114 „De lege ferenda”, în acord cu Recomandările experţilor MONEYVAL, autoarea este de părere că legiuitorul ar trebui să incrimineze în Legea nr.656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi fapta de spălare a banilor din culpă, atunci când cel ce comite vreuna din acţiunile incriminate în art.23 alin.1 lit.a)-c) nu a prevăzut, deşi trebuia şi putea să prevadă originea infracţională a bunurilor. Subiect: infracţiune ; spălare bani ; tăinuire 5. CIOLCĂ, IULIA?A – Incompatibilitatea prevăzută în art. 48 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală. ?ecesitatea corelării deciziilor de interpretare cu dispoziţiile legale care o reglementează. În: Curierul Judiciar, nr.9, 2009, p.520-522 Sunt semnalate unele dificultăţi ce apar în practică atunci când măsura arestării preventive în cursul urmăririi penale nu este luată de către instanţa de fond, ci de către instanţa de recurs, ca urmare a cenzurării hotărârii pronunţate în fond, precum şi faptul că, într-un asemenea context, judecătorul de la instanţa de recurs care a emis mandatul de arestare preventivă este incompatibil de a judeca, potrivit art.48 alin. 1 lit. a) teza a II a C. proc. pen., întrucât a emis mandatul de arestare preventivă, dar nu este incompatibil de a judeca faţă de considerentele Deciziei nr. VII/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite. Autoarea se pronunţă în sensul că, într-un asemenea context, se impune intervenţia promptă a legiuitorului în sensul reconsiderării noţiunii de incompatibilitate, nu numai pentru a evita asemenea “anomalii”, dar şi pentru a se gestiona corespunzător activitatea de judecată. Subiect: Cod de procedură penală ; incompatibilitate, judecători 6. CIORICIU ŞTEFĂ?ESCU, A?A – Discuţii privind formarea profesională a funcţionarilor publici. În: Revista română de dreptul muncii, nr.6, 2009, p.35-58 Analizând Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi Legea nr.288/2004 privind organizarea studiilor universitare, autoarea propune punerea acestora de acord, întrucât nu există o corelare ad litteram între aceste prevederi şi acordarea priorităţii celor trei feluri de studii universitare – de licenţă, de masterat şi de doctorat – faţă de celelalte forme de perfecţionare profesională, luând în considerare şi practica europeană în materie. Subiect: formare profesională ; funcţionar public 7. CORAŞ, LEO?TI? – Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate – soluţie pentru rejudecarea după extrădare. În: Dreptul, nr.11, 2009, p.160-165 Autorul face o propunere pentru modificarea proiectului noului Cod de procedură penală, şi anume menţionarea principiului non reformatio in pejus şi pentru persoana judecată în lipsă care a formulat cererea de redeschidere a procesului penal, precum şi precizarea că admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal atrage desfiinţarea de drept a hotărârii pronunţate în lipsa persoanei condamnate şi anularea mandatului de executare a pedepsei. Subiect: extrădare ; judecare în lipsă ; proces penal ; rejudecare 8. CORAŞ, LEO?TI? – Consideraţii critice asupra ridicării succesive, în aceeaşi fază procesuală, a unor excepţii de neconstituţionalitate care au fost respinse anterior de Curtea Constituţională. În: Dreptul, nr.7, 2009, p.174-179 Se consideră “de lege ferenda” ca suspendarea unui proces penal să fie facultativă, cu acceptarea efectelor ex tunc ale deciziilor prin care s-a admis o excepţie de neconstituţionalitate pentru dispoziţii în baza cărora s-a dispus condamnarea şi este posibilă achitarea sau un regim mai favorabil, iar remediul procedural să-l constituie revizuirea. Astfel, se impune şi modificarea corespunzătoare a Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru a elimina suspendarea obligatorie cauzată de aplicarea legii speciale. De asemenea, autorul propune ca atât încheierile prin care a fost sesizată Curtea Constituţională, cât şi cele prin care a fost respinsă cererea de sesizare să fie supuse recursului în 24 de ore de la pronunţare, recursul urmând a fi judecat în termen de 3 zile. Subiect: excepţie de neconstituţionalitate ; Legea nr.47/1992, republicată ; principiul celerităţii judecăţii ; proces penal 9. CRISTEA, ADRIA? – Discuţii privind termenul de prescripţie extinctivă în materia asigurărilor maritime. În: Dreptul, nr.12, 2009, p.113-117 Fiind de acord cu un enunţ încă din 1995 al profesorului Octavian Căpăţână, autorul, “de lege ferenda”, consideră că ar fi indicat ca şi în dreptul nostru să fie reconsiderată durata termenului general de prescripţie extinctivă în materie comercială, în sensul prelungirii acestui termen peste limita celor 3 ani. Subiect: asigurare maritimă ; prescripţie extinctivă 10. DUVAC, CO?STA?TI? – Concursul de norme penale (texte). Drept comparat. În: Revista de drept penal, nr.3, 2009, p.51-71 „De lege ferenda”, autorul consideră necesar ca legea penală română să prevadă expres criteriile de bază ale identificării aparenţei de pluralitate (al specialităţii, al subsidiarităţii, al consumpţiunii, al alternativităţii), spre a face mai uşor de identificat unitatea reală de infracţiune. Subiect: concurs de norme penale Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 44

43. Referințe bibliografice 11. FEURDEA?, CRISTI?A-COR?ELIA. – Raporturile secretarului unităţii administrativ-teritoriale cu autorităţile administraţiei publice locale. În: Revista de drept public, nr.4, 2009, p.92-100 Autoarea consideră că o mai bună reglementare în plan legislativ a raporturilor secretarului unităţii administrativ-teritoriale cu autorităţile administraţiei publice locale şi centrale ar fi mai mult decât bine venită, începând cu reglementarea expresă şi obiectivă, fără a lăsa loc de interpretări, a raporturilor de muncă ale secretarului, însumarea tuturor atribuţiilor acestuia într- un singur act normativ, eventual un Statut al Secretarului unităţii administrativ-teritoriale şi, bineînţeles, includerea acestei funcţii în mod distinct atât în nomenclatorul meseriilor, dar şi în Legea salarizării. Subiect: administraţie publică locală; consiliu local 12. GAVRILESCU, ALI?-GHEORGHE – Aspecte actuale privind decăderea din drepturile părinteşti. În: Pandectele Române, nr.7, 2009, p.71-87 Autorul face unele propuneri “de lege ferenda” privind Codul familiei, respectiv capitolul referitor la drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii minori. Astfel, se propune ca părintele să poată fi decăzut din drepturile părinteşti în cazul în care ar avea un comportament caracterizat prin agresiune sau violenţă prin care ar putea pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea pe toate planurile a copilului, precum şi dacă prin atitudinea sa culpabilă părintele periclitează educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului ori aduce atingere patrimoniului minorului. Subiect: decădere, sancţiune ; dreptul familiei ; drepturi părinteşti 13. GÂRBULEŢ, IOA? – Judecătorul de drepturi şi libertăţi, o nouă instituţie de drept procesual penal. În: Dreptul, nr.11, 2009, p.181-186 Având în vedere noua instituţie de drept procesual penal – judecătorul de drepturi şi libertăţi – reglementată de Proiectul noului Cod de procedură penală, aflat în dezbaterea Parlamentului, “de lege ferenda”, autorul consideră că se impune modificarea Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti. Astfel, autorul propune ca judecătorul de drepturi şi libertăţi să fie desemnat potrivit procedurii care există în prezent cu privire la judecătorii delegaţi, acesta urmând a fi desemnat de către colegiul de conducere al instanţei, în funcţie de necesităţile acesteia, iar completele specializate în acest caz să poată fi înfiinţate ca şi în prezent, la propunerea colegiilor de conducere, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, planificarea acestora urmând a fi făcută anual, iar repartizarea cauzelor să se facă în mod aleatoriu, conform principiului instituit de art.53 din legea privind organizarea judiciară. De asemenea, se consideră că toţi judecătorii secţiei penale ar trebui să fie desemnaţi ca judecători de drepturi şi libertăţi, iar acolo unde instanţa nu are secţii, o parte importantă dintre judecători trebuie să îndeplinească aceste atribuţii, în caz contrar, introducerea acestei noi instituţii ar fi lipsită de efecte practice, nerealizându-se scopul acestora, şi anume acela de accelerare, de celeritate a procedurilor penale. Subiect: judecător de drepturi şi libertăţi ; noul Cod de procedură penal ; organizare judecătorească 14. GÂRBULEŢ, IOA? – Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti în cazul altor titluri executorii. În: Dreptul, nr.7, 2009, p.146-154 Pentru a se evita orice discuţii ce pot apărea în doctrină sau în practica judiciară, autorul propune modificarea titlului marginal al infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti din Codul penal, astfel: “Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii”. De asemenea, se mai propune modificarea art.271, alin.1 şi 2 din Codul penal pentru a se putea oferi o protecţie egală tuturor titlurilor executorii, fiind astfel în acord cu jurisprudenţa CEDO. Subiect: hotărâre judecătorească, nerespectare ; titlu executoriu 15. GODÎ?CĂ-HERLEA, VASILE – Omisiunea de a depune contestaţie la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei. Efecte şi remedii. În: Revista de drept comercial, nr.9, 2009, p.34-79 Autorul aduce în discuţie caracterul necontencios al procedurii insolvenţei care permite închiderea acesteia în cazul în care starea de fapt care a stat la baza deschiderii acestei proceduri nu mai există, chiar dacă nu există o reglementare expresă în acest sens. Astfel, “de lege ferenda” se impune ca aceste aspecte să fie lămurite pentru ca practicienii dreptului să aibă criterii şi temeiuri clare de închidere a procedurii insolvenţei, eliminându-se desfăşurarea acesteia în afara domeniului de aplicare şi încetarea sa când scopul procedurii a fost atins. Subiect: drept comercial ; insolvenţă comercială 16. HERGHELEGIU, LIVIU – Inconsecvenţe legislative în legătură cu revizuirea şi contestaţia în anulare. În: Dreptul, nr.8, 2009, p.207-209 Autorul propune modificarea prevederilor art.124, art.125, art.127 şi art.128 din actualul Cod Penal, în sensul ca acestea să fie puse în acord cu mecanismele de cooperare internaţională în materie penală. Subiect: Cod penal ; contestaţie în anulare 17. LARIO?ESCU, LOREDA?A CRISTI?A; TRA?TEA, GEORGE – ?otele scrise şi principiul contradictorialităţii. În: Curierul Judiciar, nr.12, 2009, p.692-699 Autorii, inspirându-se din dreptul comparat internaţional şi comunitar, fac unele propuneri “de lege ferenda” referitoare la Proiectul noului Cod de procedură civilă, susţinând că singurele remedii reale pentru respectarea contradictorialităţii sunt fie suprimarea din lege a posibilităţii de a depune note scrise după închiderea dezbaterilor, fie, mai puţin radical, reglementarea modului de depunere pentru a se respecta, măcar parţial, contradictorialitatea. Subiect: note scrise ; noul Cod de procedură civilă ; principiul contradictorialităţii Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 45

44. Referințe bibliografice 18. LAZĂR, IOA?; LADA?YI, ARPAD – Condiţia prealabilă de intabulare a dreptului de proprietate asupra proprietăţilor imobiliare care formează obiectul proprietăţii publice, în vederea efectuării actelor de dispoziţie. În: Dreptul, nr.9, 2009, p.105-117 “De lege ferenda”, autorii consideră necesară scutirea de la plata taxelor de intabulare a unităţilor administrativ-teritoriale. Subiect: carte funciară ; drept de proprietate ; intabulare 19. MICU, BOGDA? FLORI? – Protecţia naţională a libertăţii ca drept fundamental. Instrumente juridice şi garanţii. În: Pandectele Române, nr.12, 2009, p.81-103 În acord cu literatura de specialitate, se susţine propunerea “de lege ferenda” pentru eliminarea restricţiilor nejustificate instituite în acest sens, în considerarea asigurării unei protecţii eficiente şi complete împotriva arbitrarului în materia privării de libertate. “De lege ferenda”, pentru desemnarea momentului de la care ordonanţele procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau încetare a urmăririi penale produc efecte definitive, se propune înlocuirea din conţinutul art.506 din Codul de procedură penală, a termenului “definitiv” (aplicabil exclusiv hotărârilor judecătoreşti), cu cel de “confirmat” printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În ceea ce priveşte reparaţia pagubei morale produsă prin privarea ilicită de libertate se propune “de lege ferenda”, ca reparaţia bănească să fie dublată de publicarea, pe cheltuiala statului, a hotărârii definitive de achitare (în urma rejudecării) sau a hotărârii definitive prin care se rezolvă măsura privativă sau restrictivă de libertate. Subiect: libertate, drepturi fundamentale 20. MIHALCEA, MIHAI ALEXA?DRU; GHIMBĂŞA?U, VLAD-PETRU – ?oţiunea de “alienat” în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În: Dreptul, nr.10, 2009, p.210-215 “De lege ferenda”, autorii consideră că dispoziţiile art.430 din Codul de procedură penală ar putea fi modificate în sensul fixării unor termene maxime şi succesive în interiorul cărora unitatea medicală în care cel internat se află sub tratament să comunice informaţiile prevăzute la lit. c şi d ale art.430 C.pr.pen., precum şi alte informaţii despre starea de sănătate a acestuia care pot avea relevanţă asupra punerii sale în libertate. De asemenea, se poate impune ca soluţionarea unor astfel de cauze să fie realizată cu o celeritate sporită, fixându-se în acesta termene procedurale care să fie similare celor din materia dispunerii sau prelungirii stării de arestare preventivă. Subiect: bolnav mintal ; deţinut ; urmărire penală 21. ?ICOLA, IORDA? – Guvernarea prin adoptarea excesivă a ordonanţelor. În: Revista de drept public, nr.4, 2009, p.53-61 Autorul consideră „de lege ferenda” că, la revizuirea Constituţiei, ar trebui limitată competenţa Guvernului, în sensul de a i se conferi atributul de a adopta ordonanţe numai în temeiul unei legi de abilitare. Subiect: guvernare; ordonanţă; ordonanţă de urgenţă 22. PETRESCU, RODICA ?ARCISA – Observaţii cu privire la organizarea şi funcţionarea Agenţiei ?aţionale de Integritate.În: Revista de drept public, nr.4, 2009, p.71-91 „ De lege ferenda”, autoarea propune eliminarea unor disfuncţionalităţi, completarea conţinutului unor articole din Legea nr.144/2007 de organizare a Agenţiei Naţionale de Integritate, republicată. Astfel, pentru a se putea asigura concordanţa între textul art.23 cu cel al art.24, autoarea propune modificarea art.24 alin.(1). De asemenea, se semnalează lipsa precizării exprese a dependenţei Agenţiei faţă de Senat. Se mai propune, pentru a fi în acord cu o serie de modificări legislative recente, completarea art.42 alin.(1), în sensul că alături de celelalte persoane expres menţionate să fie prevăzut şi preşedintele consiliului judeţean, dar şi a art.42 alin.(4) şi art.50 alin.(2) lit. i). Subiect: Agenţia Naţională de Integritate; avere, control , conflict de interese 23. POPA ?ISTORESCU, CRISTI?A – Contractul de consignaţie. În: Revista de drept commercial, nr.11, 2009, p.106-116 Autoarea consideră, “de lege ferenda”, că ar trebui să se prevadă în Legea nr.178/1934 privind reglementarea contractului de consignaţie, obligaţia consignantului de a stabili în contract, încă de la încheierea acestuia, remuneraţia cuvenită consignatarului pentru serviciile prestate. De asemenea, este de părere că ar trebui să se prevadă într-o viitoare reglementare dreptul de retenţie pe care consignatarul să-l exercite, fie asupra bunurilor încredinţate în consignaţie, fie asupra sumelor sau a valorilor rezultate din vânzarea acestor bunuri, în cazul în care nu-şi primeşte remuneraţia cuvenită. Subiect: contract de consignaţie ; drept comercial 24. RĂDULESCU, OCTAVIA; RĂDULESCU, OCTAVIA? – O dispoziţie legală discriminatorie faţă de avocaţi. În: Revista de drept comercial, nr.10, 2009, p.49-50 Autorii propun modificarea Legii nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat întrucât, susţin aceştia, este jignitoare pentru profesia de avocat obligarea de a frecventa cursuri obligatorii şi perpetue, având în vedere că, în rândul avocaţilor, sunt profesori universitari de drept, doctori în drept, autori de manuale, articole şi studii de specialitate, care nu pot fi obligaţi să frecventeze acele forme de pregătire, inferioare pregătirii pe care o au deja. Subiect: avocat ; Legea nr.51/1995 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 46

45. Referințe bibliografice 25. ROŞU, CLAUDIA; FA?U-MOCA, ADRIA?– ?econstituţionalitatea prevederilor art.2781alin.1 şi 2 din Codul de procedură penală. În: Dreptul, nr.11, 2009, p.170-180 Autorii apreciază că legea, în speţă Codul de procedură penală, ar trebui să fie precisă atunci când reglementează termenul exercitării unei căi de atac, stabilind cu certitudine momentul în care acesta începe să curgă, în scopul evitării unor situaţii care ştirbesc drepturile fundamentale ale cetăţenilor, garantate de Constituţie. Astfel, autorii propun “de lege ferenda” reglementarea unei cauze de repunere în termen, în situaţia constatării unei imposibilităţi obiective de formulare a plângerii în cele 20 de zile prevăzute de lege. Subiect: acces la justiţie ; cale de atac ; procuror 26. SĂRARU, CĂTĂLI? SILVIU – Scurte consideraţii cu privire la autorităţile contractante din contractele de achiziţie publică, de concesiune de lucrări publice şi de concesiune de servicii. În: Curierul Judiciar, nr.9, 2009, p.512-515 Se remarcă faptul că prin O.U.G. nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, se realizează o traducere a unor termeni juridici din directivele europene, fără să se ţină cont de terminologia juridică românească consacrată în domeniu, cum ar fi – întreprindere publică, organism de drept public – iar unii termeni sunt definiţi prin ei înşişi. Sunt prezentate o serie de observaţii care vizează art.8 lit a) din O.U.G. nr.34/2006, considerându-se că legiuitorul ar fi trebuit să păstreze formularea din art.5 alin. 1 lit a) al fostei reglementări cu privire la achiziţiile publice, respectiv O.U.G. nr.60/2001 privind achiziţiile publice. De asemenea, se consideră că prevederea actuală din cadrul aceluiaşi articol este neconstituţională în raport cu titlul III din Constituţia revizuită, intitulat “Autorităţile publice”. Se consideră că O.U.G nr.34/2006, în loc să vină să contureze mai bine noţiunea de organism de drept public, îl defineşte în termeni echivoci. Subiect: autoritate contractantă ; contract de achiziţie publică ; Directiva nr.2004/18/CE ; lucrări publice, concesiune ; O.U.G. nr.34/2006 ; O.U.G. nr.60/2001 27. STOICA, CAMELIA; CRISTEA, SILVIA – Reglementarea în legislaţia română a noţiunii de întreprindere, fond de comerţ şi patrimoniu de afectaţiune. În: Curierul Judiciar, nr.9, 2009, p.498-499 Conform opiniei autoarelor, în legislaţia românească, ţinând cont şi de reglementările la nivelul Uniunii Europene, noţiunea de întreprindere trebuie să dobândească o nouă abordare, un nou concept legislativ. Subiect: fond de comerţ ; întreprindere ; patrimoniu de afectaţiune 28. ŞERBA?, DUMITRU-DA?IEL – Opinii despre recentele intervenţii asupra Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.34/2006 cu relevanţă în privinţa procedurii de soluţionare a contestaţiilor în domeniul achiziţiilor publice (II). În: Revista română de drept al afacerilor, nr.8, 2009, p.49-83 Autorul consideră că o propunere “de lege ferenda” asupra Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.19/2009 privind unele măsuri în domeniul legislaţiei referitoare la achiziţiile publice este binevenită constând în instituirea obligaţiei contestatorului de a declara expres, în cuprinsul contestaţiei, că nu a formulat o acţiune cu obiect similar la instanţa de judecată şi că va anunţa Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor dacă va depune o astfel de acţiune. Subiect: achiziţii publice ; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.34/2006 ; procedura de soluţionare a contestaţiilor 29. ŞTEFĂ?ESCU, IO? TRAIA?; BELIGRĂDEA?U, ŞERBA? – Privire analitică asupra corelaţiei dintre noul Cod Civil şi Codul Muncii. În: Dreptul, nr.12, 2009, p.11-45 “De lege ferenda”, autorii apreciază că s-ar impune completarea Codului român al muncii, astfel cum prevede art.L-143-8 pct.1 din Codul muncii francez, în sensul preluării şi în acesta a normei înscrise în art.1856 din noul Cod civil român. Art. 1856 – situat în capitolul intitulat „Contractul de antrepriză” – stipulează că, în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate, au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii. Subiect: Codul muncii român ; Noul Cod civil 30. TOMESCU, CAMELIA – Raporturile dintre şeful statului şi prim-ministru în ţările Uniunii Europene În: Revista de drept public, nr.3, 2009, p.51-64 Tensiunile din interiorul puterii executive, precum şi succesiunea de evenimente ce au afectat funcţionarea normală a statului, sunt considerate de autoare motive suficiente pentru care Constituţia trebuie modificată pentru a asigura echilibrul şi funcţionarea unei bune guvernări. În vederea detensionării relaţiilor dintre prim-ministru şi Preşedinte, România poate avea ca model regimul parlamentar german, regimul semi-prezidenţial cu şef de stat cu rol ceremonial sau regimul semi-prezidenţial francez. În final, autoarea subliniază că ideea necesităţii revizuirii Legii fundamentale este acceptată, în mod unanim, ca o caracteristică a democraţiei constituţionale. Subiect: prim-ministru ; regim prezidenţial ; regim semiprezidenţial ; sistem parlamentar ; şef de stat Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 47

46. Referințe bibliografice 31. TUDORA?, MIHAI-VIOREL – ?ecesitatea introducerii în Codul de procedură penală a unui nou caz de revizuire a hotărârilor penale definitive cu privire la încălcarea dreptului comunitar. În: Dreptul, nr.10, 2009, p.180-189 Autorul constată că legiuitorul român nu a luat în considerare posibilul caz de revizuire a hotărârilor judecătoreşti în materie penală pronunţate în ultimă instanţă. Astfel, autorul consideră că se impune introducerea în Codul de procedură penală a unui nou caz de cale extraordinară de atac care să vizeze hotărârile respective, ca o garanţie totală şi efectivă a respectării depline şi până la ultimele consecinţe a normelor generale sau particulare care guvernează dreptul comunitar. Subiect: drept comunitar ; hotărâre penală ; revizuire judecătorească 32. ŢICLEA, ALEXA?DRU; FODOR, MARIA – Consecinţe ale demisiei provocate de angajator cu privire la reintegrarea în funcţie. În: Dreptul, nr.9, 2009, p.96-104 Autorii propun adoptarea unui text expres în Codul muncii care să prevadă că demisia va fi considerată că nu a intervenit în situaţia în care ea nu este consecinţa voinţei salariatului, ci a fost provocată de conduita abuzivă a angajatorului. Subiect: concediere implicită ; contract individual de muncă ; demisie ; salariat 33. ŢICLEA, ALEXA?DRU – Restituirea cheltuielilor privind formarea profesională. În: Revista română de dreptul muncii, nr.7, 2009, p.9-20 Autorul este de părere că unele cursuri sau stagii de formare profesională, mai ales cele desfăşurate în străinătate, deşi cu durata sub minima legală, pot presupune cheltuieli ridicate din partea angajatorului, care, astfel, nu vor putea fi recuperate atunci când este cazul. De aceea, s-ar impune, “de lege ferenda”, ca durata în discuţie să poată fi redusă proporţional cu cheltuielile suportate de angajator. Ca elemente de referinţă pot fi avute în vedere o durată minimă a cursului sau stagiului de formare profesională de 7 zile şi o valoare a cheltuielilor egală cu salariul pe o lună a celui în cauză. Subiect: Codul muncii român ; formare profesională 34. ŢI?CA OVIDIU – Comentarii referitoare la discriminarea pe criteriul vârstei în raporturile de muncă. În: Dreptul, nr.8, 2009, p.72-84 Autorul semnalează faptul că, în prezent, textul art.81 lit. d1din Codul Muncii, făcând referire doar la criteriul vârstei, încalcă principiul nediscriminării, deoarece permite angajatorului să încheie un contract de muncă pe durată determinată cu salariatul care va împlini în termen de 5 ani de la angajare vârsta de pensionare. Astfel, pentru a nu fi considerată discriminatorie, se propune ca dispoziţia art. 81 lit. d1din Codul muncii să fie completată cu criterii obiective, considerate de legiuitor justificate, prin care să răspundă unor obiective de politică socială. Subiect: discriminare după vârstă ; raport de muncă 35. VERESS, EMŐD – Consideraţii privind procedura concilierii în litigiile comerciale. În: Curierul Judiciar, nr.11, 2009, p.619-624 “De lege ferenda”, autorul este de părere că procedura concilierii ar trebui să aibă loc în localitatea în care are sediul instanţa care are competenţa să judece acţiunea în fond, iniţiatorul concilierii având alegerea între mai multe localităţi dacă există competenţe teritoriale alternative. Subiect: procedura concilierii directe Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 48

47. Referințe bibliografice Articole din revistele de drept străine intrate în Biblioteca Consiliului Legislativ – Bibliografie adnotată*- EUROPEA? PUBLIC LAW 1. BA?ASZAK, BOGUSLAW; ?OWAKI, KO?RAD – Model of executive power in Poland: outline of political evolution = Modelul puterii executive din Polonia: un contur al evoluţiei politice. În: European public law, nr.2, 2009, p.171-182 Începând cu o descriere istorică a sistemului parlamentar al Republicii Polonia, autorii analizează în articol evoluţia politică a acestui stat, aducând aminte de experienţele negative ale guvernului comunist. Se pune accentul pe ideea de divizare a puterii, acceptată de Constituţia Poloniei şi respingerea, în acelaşi timp, a principiului unităţii puterii de stat. În opinia autorilor, sistemul de guvernământ din Polonia, ales în 1997, nu constituie un model pur, renumit în literatura de drept constituţional. De aceea, autorii relevă multe similarităţi cu sistemul parlamentar şi concluzionează că Parlamentul şi, în special, Sejm-ul polonez are un avantaj clar în relaţia cu preşedintele ţării. 2. BIO?DI, A?DREA – How to go ahead as an EU law national judge = Continuarea în funcţia de judecător european naţional. În: European public law, nr.2, 2009, p.226-238 Protecţia efectivă a acelor drepturi pe care legile europene le conferă indivizilor a fost asigurată printr-un dialog continuu între justiţia supranaţională, Curtea Europeană de Justiţie şi toate curţile naţionale. Un asemenea acord constituţional, care a funcţionat rezonabil mulţi ani, este considerat acum de unii comentatori, ameninţător. Obligaţiile impuse curţilor naţionale sunt percepute ca fiind prea grele şi deciziile judecătoreşti sunt privite ca fiind deranjante în interiorul procedurii naţionale. Articolul analizează decizii recente precum Kempter, Impact şi Lucchini SPA şi demonstrează că aceste temeri sunt de cele mai multe ori nejustificate pentru că şi Curtea Europeană de Justiţie şi curţile naţionale fac tot posibilul să promoveze aceleaşi scopuri. 3. BORGSTROM, KATARI?A ALEXIUS – Animal experiment regulations as a part of public law = Reglementările privind experimentele pe animale ca parte a dreptului public. În: European public law, nr.2, 2009, p.197-205 Articolul descrie normele suedeze privind experimentele pe animale şi rolul comisiilor de etică din Suedia, cuprinzând o scurtă examinare a reglementărilor din ţările scandinave precum şi din Uniunea Europeană privind acest subiect. Reglementările suedeze privind experimentele pe animale sunt cercetate, spre a se vedea modul cum funcţionează acestea în relaţia cu teoriile despre modurile de luare a unor decizii în dreptul public. Sunt analizate, totodată, dificultăţile întâmpinate în ceea ce priveşte evaluarea etică, importanţa experimentelor şi suferinţa animalelor. 4. BROBERG, MORTE? – Preliminary references by public administrative bodies: when are public administrative bodies competent to make preliminary references to the European Court of Justice? = Rapoartele preliminare ale corpurilor administraţiei publice: când sunt acestea competente să ceară lămuriri Curţii Europene de Justiţie cu privire la dreptul comunitar? În: European public law, nr.2, 2009, p.207-221 Potrivit art.234 al Tratatului Comunităţii Europene, o curte sau un tribunal ale unui stat membru pot cere Curţii Europene de Justiţie lămuriri cu privire la interpretarea dreptului comunitar. Art. 234 nu defineşte însă, în detaliu, curtea sau tribunalul astfel că, de-a lungul timpului, Curtea Europeană de Justiţie a verificat un mare număr de cazuri. Pornind de la aceasta, nu doar instanţele naţionale pot apela la procedura prejudicială ci şi celelalte organe, care, în general, sunt calificate drept corpuri de administraţie publică. Articolul identifică un criteriu relevant în recunoaşterea unui organ competent în a cere interpretarea dreptului comunitar şi examinează ce fel de instituţii de drept administrativ pot cere acest lucru. 5. HARDE?, IA? – Revision of Regulation 1049/2001 on public access to documents = Revizuirea Regulamentului 1049/2001 referitor la accesul public la documente. În: European public law, nr.2, 2009, p.239-256 Regulamentul nr.1049/2001 reglementează dreptul fundamental al cetăţenilor şi rezidenţilor din Uniunea Europeană de a avea acces la documentele deţinute de instituţiile Uniunii Europene. Adoptat într-o conjunctură politică favorabilă transparenţei, acesta s-a dovedit a fi o piesă legislativă eficientă. Comisia a pus în discuţie propunerea pentru revizuirea acestui Regulament. *Lucrare realizată de Alina PALOMINO TUERO, expert şi Svetlana BACIU, expert, Consiliul Legislativ Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 49

48. Referințe bibliografice Unele dintre propunerile de modificare sunt în mod clar justificate, dar altele vor reprezenta un pas înapoi în domeniul transparenţei, în special în lumina jurisprudenţei curţilor comunitare. Se pare că Parlamentul European pune în discuţie propriile planuri ambiţioase în aşteptarea alegerilor europene din 2009. 6. HOGA?, GERARD – Lisbon Treaty and the Irish Referendum = Tratatul de la Lisabona şi referendumul irlandez. În: European public law, nr.2, 2009, p.163-170 Eşuarea Tratatului de la Lisabona, ca urmare a referendumului irlandez din 12 iunie 2008, a generat valuri de discuţii în Uniunea Europeană. Autorul este de părere că este încă prematur a evalua acum consecinţele acestei înfrângeri şi readuce în discuţie o situaţie asemănătoare, referitoare la primul vot negativ al Irlandei, acordat Tratatului de la Nisa, în iunie 2001. Autorul, de asemenea, îşi pune întrebări legate de necesitatea referendumului, de ce electoratul a dat un vot negativ şi dacă rezultatul referendumului este sau nu un pas înainte. Deşi i se pot aduce multe critici Tratatului de la Lisabona, morala acestui referendum este aceea că un mic stat membru al Uniunii Europene nu poate opri, în mod real, progresul celorlalţi 26 de membri fără să aducă pagube semnificative propriei reputaţii. 7. SCHWARTZ, WALTER; MAYR, IRE?E – A new broom sweeps clean? An attempt to gradually change the Austrian Constitution = O încercare de schimbare graduală a Constituţiei Austriei. În: European public law, nr.2, 2009, p.151-162 Autorii analizează Constituţia Austriei şi efectele unei posibile noi revizuiri a acesteia. Este examinată administrarea descentralizată indirectă între entităţile locale -self-administration– şi se relevă faptul că spre deosebire de administrarea descentralizată indirectă teritorială, cea non-teritorială (personală) nu a fost încă trasată explicit în Constituţia Austriei, deşi a fost încorporată în art. 120a din Constituţie printr-un act de amendare. Concluzia finală a autorilor este că o reformulare cuprinzătoare a Constituţiei Austriei nu va fi implementată prea curând şi aceasta este de acceptat având în vedere că schimbările fundamentale ale unui sistem constituţional sunt întotdeauna răspunsuri la problemele unui stat. 8. SZYDLO, MAREK – Sector-specific regulation and competition law: between convergence and divergence = Sectoarele specializate şi dreptul concurenţei: între convergenţă şi divergenţă. În: European public law nr.2, 2009, p.257-275 Prezentul articol pune accentul pe problema relaţiilor mutuale dintre sectoarele de specialitate şi dreptul general al concurenţei. Autorul examinează relaţiile de mai sus din trei puncte de vedere : 1. scopurile celor două seturi de reguli; 2. natura normelor legale incluse în setul de reguli; 3. condiţiile aplicării normelor legale incluse în setul de reguli discutat. Concluzia finală este aceea că, în ciuda numeroaselor opinii diferite, există o foarte mare convergenţă întrucât se poate pune în discuţie nevoia absolută a existenţei sectoarelor de specialitate. 9. VETRAK, MILA? – Jurismetrics in Slovakia = Informatica juridică în Slovacia. În: European public law, nr.2, 2009, p.185-196 “Legislaţia este o combinaţie între ştiinţă şi artă cu o contribuţie din partea tehnologiei computerizate”. Cu acest motto începe Milan Vetrak o analiză a informaticii juridice, punând totodată accentul pe sistemul informaţional ISLAP. Acest sistem constă în trei module : unul pentru monitorizarea procesului de aproximare a legislaţiei, al doilea pentru monitorizarea procesului legislativ naţional şi cel de-al treilea care leagă informaţiile ce provin de la primele două cu informaţiile conţinute în Planul de Sarcini Legislative al Guvernului Republicii Slovacia pentru anul respectiv sau cu informaţiile conţinute în tabelele de concordanţă care cuprind opinii ale entităţilor participante la procesul legislativ. JOUR?AL DU DROIT I?TER?ATIO?AL 10. AUMO?D, FLORIA? – La “convergence antarctique”. Radioscopie de l’actuel consensus concernant la gestion du continent blanc = “Convergenţa antarctică”. Radioscopia actualului consens privind gestionarea continentului alb. În: Journal du droit international, nr.4, 2009, p.1213-1236 Articolul îşi propune să analizeze problema consensului aparent căruia îi dă naştere gestionarea continentului alb. Sunt semnalate aspecte vizând continuitatea modalităţilor de gestionare, precum şi clarificarea scopurilor acesteia. 11. BERGÉ, JEA?-SYLVESTRE – Interractions du droit international et européen = Interacţiuni ale dreptului internaţional şi european. În: Journal du droit international, nr.3, 2009, p.903-922 În fiecare an, revista “Journal du droit international” îşi propune să prezinte tema generală a interacţiunilor dreptului internaţional şi european. Spaţiul mondial, regional, naţional, local şi transnaţional se constituie în teatrul raporturilor dinamice între diferitele metode şi soluţii reţinute în dreptul internaţional şi european. Pentru acest prim număr este propusă o abordare a fenomenului de interacţiune, schiţată în trei etape, în contextul Uniunii Europene şi, mai modest, în cel al Consiliului Europei. Studiul oferă largi perspective pentru compararea şi ierarhizarea dreptului internaţional şi european. 12. BRIÈRE, CARI?E – Le droit international privé européen des contrats et la coordination des sources = Dreptul internaţional privat european al contractelor şi coordonarea surselor. În: Journal du droit international, nr.3, 2009, p.791-807 Transformarea recentă a Convenţiei de la Roma în regulament comunitar reprezintă pentru autor, ocazia de a analiza coordonarea surselor dreptului internaţional privat european al contractelor. Regulamentul “Roma I” conţine mai multe reguli Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 50

49. Referințe bibliografice menite să permită coexistenţa armonioasă a diferitelor surse, câteodată în detrimentul uniformităţii şi lizibilităţii, pentru practicianul normelor aplicabile, în cadrul spaţiului judiciar european. În cadrul examinării problemei coordonării surselor sunt vizate sursele intracomunitare şi cele extracomunitare. 13. CHEDLY, LOTFI – L’exécution des sentences internationales annulées dans leur pays d’origine: cohérence en droit comparé et incohérence du droit tunisien = Executarea sentinţelor internaţionale anulate în ţara lor de origine: coerenţă în dreptul comparat şi incoerenţă în dreptul tunisian. În: Journal du droit international, nr.4, 2009, p. 1139-1179 Una din problemele cele mai controversate ale dreptului arbitrajului comercial internaţional a fost şi rămâne problema sentinţelor arbitrale anulate în ţara lor de origine. Autorul analizează aspecte care se referă la concepţia teritorială a arbitrajului, la dreptul tunisian al arbitrajului, identificând aici o incoerenţă juridică în ceea ce priveşte executarea sentinţelor anulate în ţara lor de origine. 14. DECAUX, EMMA?UEL; TAVER?IER, PAUL – Chronique de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme = Cronică de jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului. În: Journal du droit international, nr.3, 2009, p.999-1077 Importanţa deciziilor emise de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în anul 2008 nu a diminuat, iar cronica de faţă pune accent pe jurisprudenţa franceză. 15. FERRAUD-CIA?DET, ?ATHALIE – La Commission du Codex Alimentarius = Comisia “Codex Alimentarius”. În: Journal du droit international nr.4, 2009, p.1181-1212 Comisia “Codex Alimentarius” este un organ internaţional creat de FAO şi de OMS, însărcinat să elaboreze norme garantând securitatea alimentară. Autorul prezintă conţinutul acestui Cod ce conţine peste 200 de norme, aspecte legate de aplicarea, acceptarea sa de către state, ca şi de acordurile OMC şi de impactul sistemului de reglare a diferendelor al OMC asupra legitimităţii “Codex Alimentarius”. 16. GUILLEMARD, SYLVETTE – La Cour suprême du Canada et la compétence internationale des tribunaux = Curtea Supremă a Canadei şi competenţa internaţională a tribunalelor. În: Journal du droit international, nr.4, 2009, p.1115-1137 De aproximativ 20 de ani, Curtea Supremă a Canadei a fost sesizată de mai multe ori, în legătură cu probleme ce vizează recunoaşterea hotărârilor “străine”, în dosare provenind atât din provinciile de “common law”, cât şi din Quebec, provincie civilistă. Studiul analizează poziţia Curţii Supreme din Canada care, după părerea autorului, a construit o operă jurisprudenţială completă în patru etape. 17. KARAGIA??IS, SYMÉO? – A propos de quelques incertitudes concernant la demande de prompte mainlevée de l’immobilisation d’un navire devant le Tribunal international du droit de la mer = Câteva neclarităţi privind cererea de ridicare promptă a sechestrului de imobilizare a unei nave la Tribunalul internaţional al dreptului mării. În: Journal du droit international nr.3, 2009, p.809-851 Fără ca acest lucru să fie prevăzut, în cadrul celei de-a treia Conferinţe a Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, procedura de promptă ridicare a sechestrului de imobilizare a unei nave a sfârşit prin a deveni principala procedură utilizată la Tribunalul internaţional al dreptului mării. Studiul abordează două probleme, fiind vizate, în primul rând, caracteristicile celui care solicită prompta ridicare a sechestrului şi/sau prompta liberare a echipajului, iar, în al doilea rând, sunt analizate aspecte care vizează confiscarea navei de către statul care a procedat la imobilizarea acesteia. 18. PITTO?, MARIE-CAMILLE. – L’article 5, 1 b dans la jurisprudence franco-britannique, ou le droit comparé au secours des compétences spéciales du règlement (CEE) no44/2001 = Articolul 5, 1 b în jurisprudenţa franco-britanică sau dreptul comparat în ajutorul competenţelor speciale ale Regulamentului (CEE) nr.44/2001. În: Journal du droit international, nr.3, 2009, p.853-862 Regulamentul CEE nr.44/2001, prevede la art.5, 1 b competenţe speciale ce se aplică contractelor de vânzare şi contractelor de servicii. După cum indică autorul, studiul pune în lumină liniile de demarcaţie tradiţională între abordarea cazuistică şi cea deductivă, la nivelul delimitării câmpului de aplicare al art.5, 1 b. Studiul arată de asemenea, că aceste noi competenţe speciale invită la o apropiere a metodelor de raţionament la nivelul calificării contractului, cât şi a determinării locului de executare. 19. RUIZ-FABRI, HÉLÈ?E; MO??IER, PIERRE – Organisation Mondiale du Commerce = Organizaţia Mondială a Comerţului. În: Journal du droit international, nr.3, 2009, p.923-998 Autorii prezintă o cronică a reglării diferendelor în perioada 2008 – 2009. Pornind de la faptul că, începând cu anul 2004, numărul anual al cererilor de consultare depuse în cadrul mecanismului de reglare a diferendelor s-a stabilizat la aproximativ 15, numărul anterior fiind dublu sau chiar triplu, autorii analizează această stagnare. Ei consideră că pot fi avansate două puncte de vedere: un punct de vedere optimist care ia în considerare faptul că sistemul şi-a jucat în mod corect rolul, şi anume cel de clarificare a obligaţiilor, iar, pe de altă parte, se poate remarca un anume dezinteres pentru un sistem a cărui eficacitate rămâne de demonstrat. Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 51

50. Referințe bibliografice 20. SALAH, MAHMOUD MOHAMED – Interrogations sur l’évolution du droit international pénal = Întrebări legate de evoluţia dreptului internaţional penal. În: Journal du droit international, nr.3, 2009, p.731-789 La ora la care dreptul internaţional penal intră într-o fază de dezvoltare, simbolizată de intrarea în vigoare a Statutului de la Roma asupra Curţii Penale Internaţionale, el apare confruntat cu două provocări majore, cel al coerenţei şi eficienţei sale. Prezentul studiu are drept scop să evalueze adecvarea răspunsurilor aduse la aceste provocări. REVUE CRITIQUE DE DROIT I?TER?ATIO?AL PRIVÉ 21. FERRARI, FRA?CO – Quelques remarques sur le droit applicable aux obligations contractuelles en l’absence de choix des parties (art. 4 du règlement de Rome I) = Câteva observaţii asupra dreptului aplicabil obligaţiilor contractuale în lipsa de alegere a părţilor (art.4 al Regulamentului Roma I). În: Revue critique de droit international privé, nr.3, 2009, p.460-482 Intrarea în vigoare a Regulamentului Roma I care se va aplica obligaţiilor contractuale, apărute după 18 decembrie 2009 marchează etapa finală spre comunitarizarea dreptului internaţional privat al obligaţiilor, după intrarea în vigoare, la 11 ianuarie 2009, a rezultatului eforturilor depuse în scopul unei comunitarizări a dreptului internaţional privat al obligaţiilor necontractuale. După părerea autorului, gradul de flexibilitate al art.4 din Regulament nu pare să-l atingă pe cel al omologului său din Convenţie. 22. HAMMJE, PETRA – Réflexions sur l’article 515-7-1 du Code civil. Loi no2009-526 du 12 mai 2009, article 1er= Reflecţii asupra articolului 515-7-1 din Codul civil. Legea nr.2009-526 din 12 mai 2009, articolul 1. În: Revue critique de droit international privé, nr.3, 2009, p.483-491 Odată cu inserarea în Codul civil francez a noului articol 515-7-1, prin Legea nr.2009-526 din 12 mai 2009, Franţa s-a dotat cu o normă de drept internaţional privat privind parteneriatele înregistrate. Intervenţia legiuitorului a fost precipitată de necesitatea practică de a permite producerea de efecte în Franţa, unor parteneriate înregistrate în străinătate, în scopul de a evita ca aceşti parteneri, odată stabiliţi în Franţa, să poată rupe uniunea lor iniţială pentru a se uni din nou prin intermediul PACS (pact civil de solidaritate). Noul articol prevede: “condiţiile de formare şi efectele unui parteneriat înregistrat, cât şi cauzele şi efectele dizolvării sale se supun dispoziţiilor materiale din statul unde autoritatea a procedat la înregistrarea sa”. Autoarea analizează pe larg conţinutul articolului 515-7-1. 23. SI?AY-CYTERMA??, A??E – Une disparité étonnante entre le régime des clauses attributives de juridiction et des clauses compromissoires dans le contrat de travail international et dans le contrat de consommation international = O surprinzătoare disparitate între regimul clauzelor atributive de jurisdicţie şi a clauzelor compromisorii în contractul de muncă internaţional şi în contractul de consum internaţional. În: Revue critique de droit international privé, nr.3, 2009, p.427-459 Aspectele analizate vizează regimul de severitate privind clauzele atributive de jurisdicţie şi clauzele compromisorii inserate în contractul de muncă internaţional şi regimul permisiv privind clauzele atributive de jurisdicţie şi clauzele compromisorii inserate în contractul de consum internaţional. REVUE DE SCIE?CE CRIMI?ELLE ET DE DROIT PÉ?AL COMPARÉ 24. BRACH-THIEL, DELPHI?E – De la nécessaire réécriture de l’article 113-8-1 du code pénal = Despre necesara rescriere a articolului 113-8-1 a Codului penal. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé nr.3, 2009, p.523-534 Consideraţiile autorului vizează noul articol 113-8-1 din Codul penal francez care stabileşte un titlu de competenţă pentru judecarea în Franţa, a autorilor infracţiunilor comise în străinătate, constituind astfel un răspuns la impunitate în dreptul penal internaţional. După părerea autoarei, acest nou articol nu s-a bucurat de succesul scontat, el are un caracter restrictiv pe fond, răspunsul acestuia la impunitate dovedindu-se a fi prea timid. 25. CASSA?I, URSULA – Droit pénal économique et financier suisse – Chronique législative (2008) = Drept penal economic şi financiar elveţian – Cronică legislativă (2008). În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nr.3, 2009, p.701-706 Anul 2008 a fost marcat de evoluţii legislative în materie de drept penal economic şi financiar, piesa de rezistenţă fiind finalizarea procesului de adaptare a dreptului elveţian la exigenţe ce decurg din recomandările GAFI (Grupul de acţiune financiară asupra spălării capitalurilor), revizuite în 2003. 26. DALLEST, JACQUES – Joseph Vacher, éventreur de bergers au XIXe siècle = Joseph Vacher, spintecătorul de ciobani în secolul al XIX-lea. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nr.3, 2009, p.565-588 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2010 52