ECONOMIA MEDIULUI

1. ECONOMIA MEDIULUI Note de curs

2. Dezechilibrele tot mai accentuate ale raportului între economie şi mediu conduc la necesitatea regândirii relaţiilor dintre activitatea economică şi mediul ambiant, la formarea conştiinţei ecologice, la modificarea atitudinii faţă de natură, la dezvoltarea ştiinţei Economia mediului.

3. Repere istorice ale apariţiei şi dezvoltării Economiei mediului • Înainte de revoluţia industrială, dezvoltarea economică era lentă şi se înscria într-o lume agrară, aflată în armonie cu natura; • O dată cu începuturile industrializării devine clar faptul că natura este dominată de către om; • Teoriile economice se dezvoltă pe măsura progresului tehnic, dar nici una nu ia în considerare factorul natural. • Apa, aerul, solul sunt considerate bunuri colective, dar nu li se atribuie nici o valoare (preţ).

4. În prezent consecinţele tehnice ale dezvoltării societăţii au devenit atât de mari, încât pragul critic ce asigură un echilibru între activitatea umană şi capacitatea de regenerare a naturii a fost depăşit, iar degradările pereclitează însăşi dezvoltarea economică viitoare. • Concluzie: se impune studierea proceselor economice luând în considerare şi impactul activităţilor umane asupra mediului şi toate consecinţele ce pot conduce la degradări ale acestuia.

5. Direcţiile în care se manifestă impactul activităţii umane asupra naturii • Folosirea intensivă a resurselor naturale neregenerabile (petrol, gaze, cărbuni), ceea ce conduce la grave dezechilibre în natură; • Eliminarea din biosferă a numeroase specii de plante şi animale odată cu distrugerea ecosistemelor proprii ale acestora(distrugerea biodiversităţii); • Introducerea în mediu a unei cantităţi mari de substanţe toxice, greu sau chiar imposibil de asimilat pentru natură;

6. Schimbarea compoziţiei mărilor şi oceanelor prin deversarea reziduurilor chimice şi radioactive, cu urmări grave pentru vieţuitoare, inclusiv pentru om; • Transformarea radicală a peisajelor geografice prin lucrări de amenajare de mari proporţii; • Modificarea climei, apariţia şi acutizarea unor fenomene ca efectul de seră, ploile acide, deşertificarea unor zone, ş.a.

7. Întreaga activitate umană care se desfăşoară în mediul înconjurător interacţionează cu acesta, determinând o serie de modificări. Atât timp cât aceste modificări se păstrează sub un prag, natura, prin procesele sale ciclice, reuşeşte să compenseze transformările, dezechilibrele. • La depăşirea pragului, dezechilibrele nu mai pot fi compensate de procesele naturale din mediu şi apar transformări ireversibile ale acestuia.

8. Dezvoltarea de până acum a societăţii a făcut o mare eroare de calcul economic, respectiv a neglijat costul degradării şi al pagubelor aduse mediului şi sănătăţii umane. • Acesta a generat costuri ce trebuie suportate de întreaga societate şi ale căror valori nu pot fi încă estimate cu precizie.

9. De aici concluzia logică – necesitatea regândirii modului de organizare şi funcţionare a activităţilor economice, respectiv o tranziţie spre un comportament şi un mod de viaţă acceptabile din punct de vedere ecologic şi uman.

10. Clubul de la Roma (dr. Aurelio Peccei) • 1972 Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului la Stockholm la care s-a elaborat Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (P.N.U.E.) • 1992 Conferinţa Mondială “Mediul şi dezvoltarea” la Rio de Janeiro

11. Noţiuni, termeni, definiţii de bază • Mediul ambiant – ansamblul factorilor naturali (fizici, chimici, biologici) şi sociali (creaţi prin activităţi umane) care interacţionează continuu şi care influenţează echilibrul ecologic. • Mediul înconjurător determină atât condiţiile de viaţă pentru om, cât şi pentru dezvoltarea economico – socială a societăţii.

12. Caracteristicile mediului ambiant ca bun public: • Chiar dacă este consumat de un individ, el rămâne disponibil şi pentru alţii; • Nimeni nu poate exclude pe altcineva de la consumarea unui bun public pur (faţă de cazul unui bun privat unde producătorul îi exclude pe toţi care nu plătesc preţul cerut); • Consumatorul nu se poate exclude pe el însuşi de la utilizarea bunului public pur.

13. Cel care consumă bunul public pur trebuie să o facă de o aşa manieră încât ceilalţi să poată dispune la rândul lor de acest bun. În plus, consumatorul trebuie să ia măsuri de protecţie a mediului astfel, încât la rândul lui să poată beneficia în continuare de bunul public pur. • Experienţa de până acum a demonstrat că, pentru a proteja mediul, cel mai economic este să previi poluarea, să adopţi o poziţie preventivă încă din faza de proiectare.

14. Investitorul are obligaţia să cerceteze în ce măsură proiectul propus este compatibil cu cerinţele protecţiei mediului natural şi a cadrului uman de viaţă. • Când măsurile tehnice de reducere a impactelor nu sunt suficiente, respectiv impactul nu poate fi suprimat sau redus, investitorul trebuie să adopte măsuri compensatoare, asumându-şi şi costul integral al realizării acestora.

15. România a adoptat o legislaţie în domeniu în concordanţă cu reglementările U. E., dar există numeroase probleme legate de aplicarea efectivă a legilor şi la găsirea suportului financiar pentru luarea unor măsuri de protecţie a mediului adecvate. • Principalul document al U. E., care a fost utilizate este Al VI-lea Program de Acţiune pentru Mediu.

16. Acesta este un document programatic axat pe problemele de mediu, pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2010, ce cuprinde 11 articole. Principalele direcţii de acţiune care se propun sunt: • Îmbunătăţirea implementării legislaţiei de mediu existente; • Integrarea preocupărilor de mediu în ansamblul celorlalte politici; • Implicarea mecanismelor de piaţă pentru atragerea interesului pentru mediu a agenţilor economici şi a consumatorilor, • Implicarea directă a cetăţenilor în problematica de mediu • Planificarea teritoriului şi a luarea de decizii manageriale la nivel local, regional şi naţional care să ţină cont de impactul tuturor tipurilor de activităţi asupra mediului, precum şi promovarea acţiunilor corective şi de protecţie potrivite.

17. DEZVOLTAREA DURABILĂ • Conştientizarea de către oameni a problemelor privind degradarea continuă şi progresivă a mediului şi implicaţiile asupra sănătăţii a început să se manifeste coroborat la nivel internaţional la începutul anilor ’70. • Prima reuniune cu participare internaţională s-a desfăşurat în cadrul Conferinţei ONU asupra Mediului în 1972 la Stockholm, unde s-a pus accentul cu precădere asupra mediului natural şi a sănătăţii oamenilor, asupra armoniei om - natură într-o viziune ecologică.

18. În 1983 s-a creat de către ONU Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare, care a avut sarcina de a întocmi un raport de analiză a situaţiei ambientale mondiale şi formularea unui “program global de schimbare”, un raport cunoscut sub numele de Raportul Brundtland. • Concluzia formulată în Raport este că se impune “un alt tip de dezvoltare” capabil să asigure pe termen lung creşterea economică, îmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi conservarea resurselor naturale.

19. Acest tip de dezvoltare definit ca “o dezvoltare care răspunde nevoilor prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor nevoi”, a fost intitulat dezvoltare durabilă. • Conceptul de dezvoltare durabilă este însoţit de explicitarea a două noţiuni şi anume: • “conceptul de nevoi” a celor mai defavorizaţi cărora trebuie să li se acorde prioritate • “conceptul de limite impuse” de starea actuală a tehnologiilor şi a organizării economico-sociale, a capacităţii mediului de a răspunde nevoilor actuale şi viitoare.

20. Raportul Brundtland identifică problemele ambientale cele mai importante care ameninţă direct dezvoltarea unui număr mare de ţări: • creşterea demografică excesivă, • despăduririle şi păşunatul excesiv care provoacă deşertificări importante, • distrugerea pădurilor tropicale care ameninţă speciile vegetale şi animale, • exploatarea combustibililor fosili şi despăduririle care provoacă efectul de seră şi perturbă climatul întregii planete, • ploile acide care ameninţă ansamblul ecosistemelor acvatice şi forestiere, • eroziunea stratului de ozon al atmosferei etc.

21. Situaţia nu este însă aceeaşi pentru ţările industrializate şi cele în curs de dezvoltare. • Ţările industrializate (26% din populaţia globului) produc şi consumă resurse naturale într-un raport disproporţionat la nivel mondial (consumă 80% din resursele mondiale de energie, petrol şi hârtie şi 40% din producţia alimentară). • Aceste ţări îşi permit distrugeri ambientale deoarece pot susţine şi remedierea lor în timp ce în ţările în curs de dezvoltare se pune problema supravieţuirii populaţiei şi satisfacerea unor nevoi esenţiale.

22. Raportul Brundtland propune în rezumat o serie de principii generale cu caracter juridic, economic şi politic. • Lansarea conceptului de dezvoltare durabilă a impus definirea unor politici de mediu şi dezvoltare la nivel internaţional, ce s-au cristalizat în cadrul Conferinţei ONU asupra Mediului şi Dezvoltării desfăşurată la Rio de Janeiro în 1992 şi la Conferinţa de la Johannesburg 2002. • La aceste reuniuni s-a dat o definiţie mai largă a dezvoltării durabile şi anume aceea de „a trăi echitabil în limitele impuse de natură" obiectiv de dezvoltare care s-a statuat drept valabil şi necesar în întreaga lume.

23. Conferinţa de la Rio a avut ca rezultat următoarele documente: • două declaraţii de principiu „Declaraţia de la Rio asupra Mediului şi Dezvoltării" şi „Declaraţia asupra pădurilor", • două acorduri internaţionale, care au caracter de lege, „Convenţia asupra Modificărilor Climatice" şi „Convenţia asupra Biodiversităţii", • un plan de acţiune intitulat Agenda 21

24. Agenda 21 este un plan de acţiune amănunţit conţinând ansamblul acţiunilor necesare a fi întreprinse de comunitatea internaţională în toate domeniile cu incidenţă asupra unei dezvoltări durabile din punct de vedere social, economic şi ambiental, plan care a fost dezvoltat la nivel global, naţional şi local.

25. Agenda 21 face referire la următoarele domenii: comerţul mondial, creşterea populaţiei mondiale, sănătate, cooperare şi coordonare internaţională, aşezări umane durabile, cu recomandări în ceea ce priveşte mediul urban, utilizarea de materiale de construcţii locale şi care respectă mediul şi sănătatea umană, randamentul energetic al construcţiilor, strategii de transport vizând utilizarea de energii regenerabile, creşterea eficienţei transportului public şi reducerea transportului individual planuri de urbanism prin care să se limiteze deplasările pe distanţe mari, dezvoltarea de proiecte de restructurare urbană în cooperare public-privat, asigurarea unui mediu de calitate în zonele rurale, încurajarea dezvoltării oraşelor mici, împiedicarea expansiunii urbane pe terenurile agricole în zonele vulnerabile din punct de vedere ecologic.

26. La nivel european problema dezvoltării durabile a fost introdusă în Tratatul de la Maastricht, semnat în februarie 1992, prin care Comunitatea Europeană îşi propune ca obiectiv principal promovarea unei dezvoltări durabile care respectă mediul (art.2), promovarea de politici ambientale în scopul protejării mediului (art. 3), integrarea exigenţelor ambientale în definirea şi punerea în operă a politicilor sectoriale. • În scopul de a furniza Comunităţii şi ţărilor membre informaţii sigure şi comparative - necesare în monitorizarea politicilor ambientale - a fost creată Agenţia Europeana de Mediu (E.E.A.) cu sediul la Copenhaga.

27. Indicatori ai dezvoltării durabile • Indicatorii dezvoltării durabile urmăresc să evalueze procesul de trecere la o dezvoltare durabilă. • Ei sunt folosiţi în luarea deciziilor şi elaborarea politicilor de la toate nivelurile, precum şi pentru a analiza procesul în sine. • În afară de indicatorii economici utilizaţi în mod frecvent, referitori la nivelul de trai, sunt necesari şi indicatori sociali, de mediu şi instituţionali, în vederea obţinerii unei imaginii clare de ansamblu a dezvoltării societăţii. • În acest sens, Comisia pentru Dezvoltarea Durabilă (CSD), în aprilie 1995, a elaborat o listă de 134 Indicatori şi tabele metodologice. După o perioadă de testări şi analize diverse, lista finală a fost redusă la 58 de indicatori.

28. A. Indicatori economici • Aprecierea dezvoltării durabile se face cu ajutorul indicatorilor macroeconomici cunoscuţi, de ex. PIB, procentul investiţiilor din PIB, ş.a. • Comerţul şi investiţiile reprezintă factori importanţi în creşterea economică şi dezvoltarea durabilă; la acestea se adaugă gradul de înnoire a tehnologiilor, procentul din investiţii direcţionat spre protejarea mediului sau reducerea poluării, etc.

29. B. Indicatori sociali • Echitatea socială reprezintă una dintre principalele valori care accentuează dezvoltarea durabilă, având în centru oamenii şi calitatea vieţii lor. • Sănătatea şi dezvoltarea durabilă sunt strâns legate. Sursele sigure de apă şi salubritatea, hrana adecvată şi o sursă sigură de hrană, condiţii de viaţă într-un mediu nepoluat, controlul bolilor şi accesul la serviciile de sănătate, toate acestea contribuie la o populaţie sănătoasă.Dezvoltarea nu poate fi obţinută sau susţinută având o mare pare din populaţie bolnavă sau având un acces inadecvat la facilităţile de sănătate.

30. Educaţia, ca proces ce se desfăşoară toată viaţa, este acceptată la scară largă drept condiţie fundamentală pentru atingerea dezvoltării durabile. • Locuinţele adecvate reprezintă o componentă fundamentală a dezvoltării durabile. Disponibilitatea unor locuinţe adecvate contribuie la constituirea unor aşezări mai sigure, mai echitabile şi mai sănătoase. Condiţiile de viaţă, mai ales în zonele urbane, sunt influenţate de concentraţiile excesive ale populaţiei, planificarea inadecvată a terenului, resurse financiare insuficiente şi şomaj.

31. Populaţia- urbanizarea a devenit tendinţa dominantă în ceea ce priveşte distribuţia populaţiei. Creşterea rapidă a populaţiei şi migraţia pot duce la condiţii de viaţă instabile şi creşterea presiunii asupra mediului, mai ales în zonele sensibile ecologic. Căutarea unor condiţii mai bune de viaţă în mediul urban face necesară elaborarea unor programe eficiente de dezvoltare a aşezărilor limitrofe marilor oraşe.

32. C. Indicatorii mediului ambiant • Se referă la calitatea componentelor mediului şi la impactul pe care îl au activităţile umane asupra lor (atmosferă, mările, oceanele şi zonele de coastă, teritoriul, resursele de apă, flora şi fauna).

33. D. Indicatorii instituţionali • Cadrul instituţional adecvat dezvoltării durabile trebuie format prin instrumente legale şi politici adecvate, care să integreze factori social, economici şi ecologici. Implementarea politicilor sănătoase de dezvoltare durabilă şi a tratatelor internaţionale trebuie să îmbunătăţească condiţiile socio-economice şi ecologice, precum şi să ajute la reducerea surselor potenţiale de conflict dintre ţări.

34. Capacitatea instituţională poate fi măsurată prin dotările unei ţări - dotări umane, ştiinţifice, tehnologice, organizaţionale, instituţionale, precum şi resurse. Aceasta îmbunătăţeşte planificarea participativă, implementarea şi monitorizarea, necesare dezvoltării durabile.

35. POLUAREA MEDIULUI AMBIANT

36. Poluarea este definită ca perturbarea condiţiilor naturale din cauza activităţilor umane şi a unor fenomene naturale normale. • Principalii factori perturbatori ai mediului se clasifică astfel: 1. Factori naturali: • erupţii vulcanice şi solare • cutremure de mare intensitate • incendii din cauze naturale, inundaţii

37. 2. Factori antropici, datoraţi activităţilor umane: • creşterea demografică • dezvoltarea industriei • dezvoltarea agriculturii • exploatarea rezervelor naturale • transporturi • deşeuri, reziduuri

38. Poluarea se manifestă în toate componentele mediului – aer, apă, sol, este un fenomen complex ce nu cunoaşte frontiere. • Obiectivele politicilor de protecţie a mediului vizează punerea sub control a tuturor fenomenelor de poluare, în special a celor antropice şi găsirea de soluţii pentru limitarea sau chiar evitarea poluării.

39. POLUAREA AERULUI (ATMOSFERICĂ)

40. Atmosfera terestră este definită ca învelişul de aer al Pământului, fără o limită superioară, cu o compoziţie relativ constantă până la 5000 m altitudine. • Aerul normal (uscat) este format dintr-un amestec de gaze cu următoarea compoziţie aproximativă: • 78% azot (N), • 21% oxigen (O), • mici cantităţi de CO2 (0,03%) • gaze rare (heliu, argon, neon).

41. În atmosferă aerul ocupă cca. 96%, restul revenind vaporilor de apă. • Densitatea, umiditatea, presiunea şi temperatura atmosferei variază cu altitudinea, cu anotimpul cu poziţia geografică, rezultând mişcări ale maselor de aer atât pe orizontală, cât şi pe verticală. • Volumul atmosferei 40 – 50·109 km3 • Masa atmosferei 1 - 2·1015 t • Londra 1952, 4000 persoane decedate • 1956 problema poluării în Parlamentul britanic

42. Poluarea atmosferei reprezintă acea stare de anormalitate caracterizată prin prezenţa în atmosferă a unor substanţe străine care îi modifică proprietăţile.

43. Surse de poluare atmosferică • Poluarea atmosferei se datorează: • Surselor naturale (erupţii vulcanice, fenomene de descompunere) • Surselor artificiale rezultate din activitatea umană • Pe primul loc se situează poluarea atmosferei datorată transportului auto, cu o contribuţie de cca. 60%, urmată de industrie astfel: • Industria chimică şi metalurgică 17% • Sectorul energetic 14% • Incinerarea reziduurilor cca. 8%

44. Clasificarea poluanţilor atmosferici • Poluanţii atmosferici pot avea surse diferite, dar efecte similare asupra atmosferei. De aceea ei au fost clasificaţi după starea de agregare şi după efectul provocat asupra atmosferei. • În funcţie de starea de agregare: • Gaze: CO2, CO, SO2, NOx, H2S, Cl2, NH3, etc. • Lichide: hidrocarburi şi solvenţi organici în stare de vapori sau dispersate sub formă de picături foarte fine • Solide: praf sau pulberi de metale, oxizi metalici, săruri, ş.a. (cu diametrul 0,01 - 1μ).

45. În funcţie de efectul provocat: • Efecte directe, imediate • Efecte indirecte, pe termen lung • Poluanţii atmosferici se caracterizează prin următoarele elemente: • Limita de concentraţie de la care se resimte poluarea; • Gradul de persistenţă în atmosferă; • Influenţa reciprocă, în cazul prezenţei simultane a mai multor poluanţi.

46. În toate ţările există norme care limitează concentraţia agenţilor poluanţi în atmosferă. • În România sunt inventariaţi şi măsuraţi cca. 400 de agenţi poluanţi atmosferici, pentru care sunt precizate concentraţiile maxime admisibile (valoarea maximă a concentraţiei admisă la un moment dat pentru un anumit poluant, respectiv valoarea concentraţiei pentru 24 ore). • Ca exprimare, se folosesc unităţi ca mg/kg, mg/m3, ppm

48. Gradul de persistenţă variază cu natura poluantului. De exemplu, lichidele fin divizate în atmosferă îşi măresc volumul, ceea ce conduce la activitate chimică mai intensă şi o reducere a vitezei de sedimentare. Astfel, ele pot să rămână în aer timp îndelungat, ducând la creşterea gradului de poluare.

49. În ceea ce priveşte influenţa reciprocă a poluanţilor atmosferici, pot să apară următoarele fenomene: • de sinergie (însumarea efectelor poluante ale agenţilor poluanţi prezenţi concomitent) • de antagonism (anihilarea efectelor poluante) • de anergism (neinfluenţare reciprocă a efectelor poluante)

50. Efecte directe ale poluării atmosferice 1. Dioxidul de carbon • Provine în cea mai mare parte din arderea combustibililor fosili utilizaţi la obţinerea energiei şi la mijloacele de transport. • O parte din el se consumă în mod natural prin fenomenul de fotosinteză: CO2 + H2O → zaharuri şi O2 plante, lumină