Giovanni Boccaccio

1. Giovanni Boccaccio Contemporan cu Petrarca, Giovanni Boccaccio trăieşte între 1313 şi 1375. Biograf şi comentator al lui Dante, acesta iniţiază cultul închinat Divinei Comedii. Boccaccio se găseşte la începutul artei narative moderne şi are însuşirile necesare genului – fantezia şi capacitatea de obiectivare. Fiu al unui negustor care-l voia urmaş în propria lui meserie, Boccaccio îşi face ucenicia la Neapole, ca slujbaş al unei întreprinderi comerciale. În marele port, se întâlneau oameni şi se aflau ştiri din multe părţi ale lumii şi cunoaşterea lor nu a fost fără urmări pentru Boccaccio. Acesta nu rămâne multă vreme în munca aleasă de tatăl său. Doritor să înveţe, el îşi formează aici o cultură bogată, în cea mai mare parte autotdidact, unind studiul anticilor cu cel al scriitorilor vremii lui.

2. Giovanni Boccaccio În acelaşi timp se situează faptul biografic, devenit apoi episod literar, al dragostei pentru Maria de Aquino, fiica regelui Neapolelui Robert de Anjou, căsătorită cu un nobil de curte; ea va fi Fiammetta în romanul omonim al lui Boccaccio. Îl cunoaşte pe Petrarca în 1350, la Florenţa. Admiraţia pe care o avea pentru scriitor se adânceşte prin contactul direct cu acesta; prin cultura sa, care asimilase profund antichitatea, Petrarca îi oferă lui Boccaccio un exemplu de viaţă înţeleaptă. Sunt scrise la Neapole romanele Filocolo (1336) şi Filostrato (1338), ca şi mica epopee La Teseide, iar la Florenţa, poemele mitologice şi pastoral idilice L’ameto, L’Amorosa visione, Il Ninfale Fiesolano şi romanul La Fiammetta. Primele două au comun titlul grecesc prin care autorul îi denumeşte figurat pe eroii povestirii; Filocolo, care trebuia să însemne în greceşte „truda iubirii”, dar înţelesul real nu este acesta, şi Filostrato „cel înfrânt de amor”, sunt protagoniştii unor complicate întâmplări. Florio, protagonistul primului roman, îşi ia numele simbolic de Filocolo atunci când porneşte să-şi caute iubita, iar Filostrato este Trolius, fiul lui Priam, regele îndrăgostit şi înşelat de Criseida.

3. Giovanni Boccaccio Modelul urmat este, în primul caz, o legendă din câmpul literaturilor romanice. În Filostrato, modelul este Le Roman de Troie, epopeea franceză din ciclul antic. Modelele urmate îi impun autorului şi forma literară: Filocolo este scris în proză, Filostrato în strofe octave. În micul poem Teseida, scris tot în strofe octave, ambiţia de a scrie o epopee după modelul clasicilor împiedică desfăşurarea liberă a povestirii. Titlul ni-l arată în centrul acţiunii pe Teseu, evocat aici în războiul contra Tebei. În poemul Nimfelor lui Ameto (Il Ninfale di Ameto), în proză amestecată cu cânturi în terţine, natura peisajului toscan cuprinde povestirea mitologică plăcută şi exemplară în care păstorul Ameto, trăind singuratic, cunoaşte prin nimfa Lia, iubirea demnă şi purificată. Se împletesc, în jurul nucleului mitologic, elemente şi motive diverse, uneori heterogene: sensul alegoric creştin în care Lia şi celelalte şase nimfe care o însoţesc par a fi cele şapte virtuţi creştine prin care Ameto îşi actualizează umanitatea şi se înalţă deasupra animalităţii lui primitive.

4. Giovanni Boccaccio Poemul în terţine L’amorosa visione (Viziunea inspirată de iubire), 1342, în care modelul Divinei Comedii este urmat în totul, este mai puţin izbutit. În schimb, L’elegia di Madonna Fiammetta, povestirea episodului de dragoste cu Maria d’Aquino în care, contrar faptului biografic, iubita este părăsită de iubit, cu numele de Panfilo, şi îşi plânge durerea, este, prin caracterul său de confesiune, o povestire vie, un mic roman psihologic. Ultima dintre aceste mici opere, Il Ninfale fiesolano (Nimfele din Fiesole) revine la mitologie şi creează genul poemului idilic – pastoral. Dragostea dintre păstorul Affrico şi nimfa Mensola, pe care mânia Dianei îi transformă în cele două râuri care curg la marginile Florenţei, este motivul clasic al metamorfozelor, grefat pe o ţesătură proprie: peisajul toscan şi amintirea propriilor iubiri care, îmbinate, conferă graţie şi autenticitate, lirism discret, delicateţe.