1 / 30
E N D
Rugăciune Fecioară Preacurată, A îngerilor stea, Marie adorată Coboară-n viața mea! Tu ai născut lumina, Pe Fiul Tău Iisus Îmi luminează calea, Fii Răsărit și Apus! Ești steaua dimineții Tu cea plină de har, Fii bucuria vieții Lumina din rozar! Ești dulce mângâiere, Măicuța lui Iisus, Alină orice durere, Fii Răsărit și Apus!
Rugă pentru îngerul din stea Preasfinte Înger păzitor, Păzește-mi dăruita clipă, Atinge-mi sufletul în zbor Cu preacurata ta aripă. Te simt mereu ocrotitor Când ești în preajma mea, preabune, Dă-mi spirit sfânt, întăritor, Înmoaie-ți pana-n rugăciune. Păzește-mi casa mea de greu, Alungă clipa cea amară, Să intre-n casă Dumnezeu Pe îngereasca rugii scară. Iar când va fi să plec de-aici, Arată-ți fața ta divină, Pe brațul tău să mă ridici Din întuneric spre lumină. ........................................................ Dar pân-atunci rămâi pe-o stea, Lumina mea și....umbra mea.
Săracul Dac-aș avea un suflet cât un munte, Cu piscurile niciodată goale, Îngenunchiat în poarta slavei Tale, Ca să m-atingă mâna Ta pe frunte, Eu l-aș urca de fiecare dată, La răsăritul marilor dureri Și turmele de zile fără cer Le-aș odihni-n poiana lui curată. Aș pune-n viața rece și deșartă Lumina care nu pot s-o găsesc Și când aș ști să iert și să iubesc, Aș coborî în lumea mea de piatră.
Tribut Eu n-am avut, Doamne, aur să-i dau, Vieții vrăjmașe tribut Din anii mei tineri ce-n mine sunau O salbă de preț i-am făcut. I-am dat și grădinile-mi grele de flori, Belșug de culoare aprinsă Și-aripile care m-au dus peste nori Și fruntea cu zare încinsă. Dar viața hapsână a vrut să-i mai pun Un galben în salba de foc Și-am rupt ca pe-un mugur din cerul meu bun Și steaua ce-mi poartă noroc. Iar anii din salbă au ars ca de jar, Cu ei și întregu-mi avut... Nimic n-am dat vieții vrăjmașe în dar I-am dat tinerețea tribut.
Rugă din celula „neagră” a Ciucului Ajută-mă, Sfântă Fecioară, Celula să-mi pară uşoară. Când lacăte urlă smintite Să nu simt cum noaptea mă-nghite. Să n-aud nici geamătul uşii Să nu simt strânsoarea cătuşii, Cum frigul mă taie, mă frânge Şi-mi intră în carne şi-n sânge. Să nu simt cum foamea mă roade Şi-o satur în vise năroade. Ajută-mă, Sfântă şi bună, Să văd o fărâmă de lună, Trimite-n pâclosul ungher O lamă subţire de cer Şi fă ca, din multele rele, Să nu port pe suflet zăbrele, Opreşte-mi a gândului fugă Şi lasă-mi puterea în rugă Ca orele mele amare Să pot să le-nșir pe rozare. Şi-atunci când mi-e teamă să sânger Să treacă prin aer un înger. Când ură cumplită-i afară, Ajută-mă, Sfântă Fecioară! Ajută-mă, Sfântă Fecioară! Și-n zori când scrâșni-vor zăvoare, Ajută-mă, sfântă Fecioară Să pot înghiți apa chioară Cu gust de lătură și sare Şi ține-mă Maică-n picioare! Stăpână a stelelor toate, Mă-nvaţă să iert, de se poate, Să-ncerc să-mi înăbuș mai bine Disprețul și scârba din mine. Ajută-mă, Sfântă Fecioară! Ajută-mă, Sfântă Fecioară! Ajută-mă, Sfântă Fecioară! ”Ave Maria Gratia plena Dominus tecum” Ce cald s-a făcut şi senin… Tot ceru-i sub pleoape. Amin!
Caută-ți sufletu-n flori... Caută-ți sufletu-n flori, Acolo lumina-i dorință de zbor, Când cerul adoarme în cupolele mari, Și fluturii beți se prefac în culori. Acolo, răcoarea e ca un inel Pe aripa liniștii albe crescând. Nu sunt nici osânde, nici temeri nu sunt, Curată-i ca lacrima lumea de flori. Caută-ți sufletu-n ele, tăcând Măcar uneori...uneori...
Stare de rugă Iar mi-a îngropat octombrie sufletul în frunze! Iar s-au topit culorile asfințitului peste arborii uimiți! Nu mai pot respira de atâta frumusețe. Doamne, oare sunt vrednică să mă cuminec în fiecare toamnă Cu vinul extazului în fața minunilor Tale? Aruncă nucii în mine cu petarde întârziate Și mă tem să nu-mi cadă pe inimă o pasăre rănită. Aștept în spațiul de visare dintre frunzele căzute Și cerul vegetal al frunzelor gata să se răstoarne asupră-mi. Aștept să se oprească timpul în loc. Nu pot să mă întorc, din toamnă în toamnă, peste timp, Să caut clipa pe care mi-am dorit-o veșnică. Pentru că zodia mea alunecă ireversibil spre brume. Aștept...nu mai aștept nimic, Dar sper...sper din toată ființa mea Să întârzie cât mai mult ora crizantemelor reci. Care nu mai îngăduie, pentru mine, Repetarea mirificului anotimp.
Rugă Iar și iar se scutură amintirile în acest octombrie tulburător Și eu calc pe ele fără să le strivesc Mă dor încă anii jefuiți de albastru Mă doare încă tinerețea osândită la tăcere, Dar cui îi pasă de durerea mea? Caut să înțeleg aparenta nepăsare care mă înconjoară Și mă lovesc mereu de durerea altora Abia atunci, Doamne, simt cum, ocrotitor, Întorci mereu acul ceasornicului din pieptul meu Ca să nu se oprească. Nu încerc să număr secundele, orele, anii, Filele albe din cartea în care parcă aș mai avea ceva de spus, Dar mi-au încremenit cuvintele frumoase Pe marginea buzei Și nu mai pot striga psalmi. Nu pot să le rostesc Ca să nu le descopăr schiloade și goale. Atâtea anotimpuri au trecut pe deasupra mea Fără să-mi atingă sufletul Închis într-un clopot de piatră! ......................................................................................
Uneori, primăvara, când aburul pământului mă infiora, Simțeam înăuntrul meu cum încolțea iarba. Rareori, brumărel mă învăluia cu lumina frunzelor învolburate Aurindu-mi existența cenușie. Dar iarna dușmănoasă, statornicită sub semnul eternității M-a zăvorât într-o clepsidră de gheață, Acoperindu-mi ochii cu vise, Măcar așa să întrezăresc curgerea ninsorilor lungi Ca niște fuioare albe, îngropându-mă fără întoarcere. Și totuși, o parte din mine s-a întors. Rogu-Te, Doamne, mai dă-mi răgaz de câteva răsărituri, Ca apoi, în înserările târzii, Să pot visa fără păreri de rău La toamnele mele de altădată. Mai lasă-mi, Doamne, bucuria anotimpurilor Să-mi străbată trupul și sufletul Și nu mă lăsa să mă înfricoșez de imprevizibilele ierni Care vin peste anii mei. Dă-mi speranța și puterea Să cred în primăverile care se întorc precum păsările Și se opresc –pe negândite- Sub streșina mea fragilă, Luminându-mă ca o Rugăciune.
Mă-nvălui în rugă Curge octombrie odată cu frunzele livezilor. Curg și toamnele noastre spre iernile reci și-ncrâncenate. Către seară mi se face frig în suflet Și-atunci mă-ntorc prin amintiri Să-i caut pe cei care sunt și pe cei care nu mai sunt Mă risipesc în statornice și nestatornice prietenii și iubiri, Împuținându-mă. Și ca să nu mă destram de tot, Mă-nvălui ca-ntr-un pled În dragostea Celui care mă ocrotește încă.
Au rămas florile Mi s-au risipit cuvintele frumoase prin suflet ca un pumn de semințe spulberate de vânt și nu le mai știu potrivi într-o rostire curată ...dar au rămas florile să înlocuiască vorbele. Mi s-au dus gândurile ca un stol de păsări speriate de oameni sau izgonite de frig și n-au găsit același cer limpede să se întoarcă ...în schimb au rămas florile, la fel de frumoase și pure, ca să rostească neadunatele gânduri. Mi s-au răzvrătit amintirile zidite într-o carapace a timpului, când am încercat să le ating cu privirea ...dar am întâlnit în cale florile și uimită, m-am trezit înlocuindu-le, rând pe rând, cu amintiri...
Tăceri Mi-amintesc de primele tăceri În care cuvintele împietreau în pragul buzei, Ca o rugă nerostită. Tăcerile în care număram stelele Care cădeau pe anii mei, Uimitor de puțini, Și n-aveam timp să mă gândesc La lumea ierburilor de sub pământ. Apoi, tăcerile mari, Ca niște turle de biserici pustii, Cu umbre cuibărite în clopotniți, Când cuvântul era asemenea Neputinței în calea lacrimei. .............................................................. O, tăcerile adânci în care îți auzi sufletul Alunecând printre degete străvezii de orgă...
Cumpăna Azi noapte-a coborât în vreme, Cu-amarnic plânset cumpăna-mi subțire. I-am ascultat prelunga tânguire În pâcla care nu-nceta s-o cheme. Iar ciutura de spaimă neagră prinsă S-a prăbușit cu greu pe buturugă Iar celălalt braț, întins spre cer a rugă Cerșea lumină-n palma lui întinsă. Și-ajunsă în stătutul întuneric Simți în gură gustul greu de tină Și n-a văzut cum izvora lumină Din închinarea brațului cucernic. Și-n zori de zi, în mâna cuvioasă, O călătoare și-a oprit avântul, Strădanie, cu aripa ca vântul, Un mugur alb pe-o uscătură roasă. Dar am simțit un tremur care-o-nclină Să-nceapă iarăși trista ei poveste... Tu călătoare albă, crezi că-mi este Vremelnică povara de lumină?
Priceasnă pentru capela noastră „Sf. Ioan Botezătorul” Bisericuță dragă nouă, Ivită între meri și nuci, În tine ruga lăcrimează, Călcând pe Calea Sfintei Cruci. Îți desenez timid conturul În ceas de taină-n înserări, Precum un braț întins spre rugă S-adune stele-n lumânări. În anii grei de suferință, Bătrânii noștri au plâns amar Și n-au știut că răsări-vor Din lacrimi, flori, pe Sfântu-Altar. Aici ne plângem morții noștri, Cei care ne-ocrotesc de sus, Și care-n clipa hotărâtă S-au dus în Țara lui Iisus. Rozarul picură-n tăcere Rugi fără număr, rând pe rând Pe când Fecioara din icoană Ne binecuvântează blând. Răsună strana de pricesne, Răsună cerul de cântări Și iese sufletul din bezne Spre luminoasele cărări. Când glasul clopotelor sună Și cheamă îngerii din cer, Se umple sufletul de rugă, Se umple-Altarul de Mister. Iar in Duminicile sfinte Se-aude tainic glas de sus: „Tu nu te teme, turmă mică, Te păstorește chiar Iisus!”.
Rugă pentru un suflet drag, plecat în veșnicie Învăluie-l în dulcea Ta lumină, Părinte sfânt, Așează-l într-a raiului grădină S-asculte apa liniștii curgând. Și adu-i lângă tâmplă, Doamne, o stea, Ca să-i aprindă aura din gând, Să-și dăruiască ruga veșniciei Și să-și mai amintească de pământ. Și, Doamne; dă-i răgaz să umble-n astre, Să șlefuiască stele și cleștar, Să ctitorească loc de închinare, Arhangheli să-Ți slujească în Altar. Și tristă când mă rog în ceas de seară, Mai fă-mi-l înger bun, Preasfinte Domn, Să-mi ocrotească acest rest de viață Și să-mi alunge spaimele din somn. Ascultă, Doamne, rugăciunea mea Și lasă-mă să-l caut printre stele, Îl voi găsi, sunt sigură, într-o stea, Ascuns în lacrima durerii mele. Nu voi strica nici ordinea celestă, Nici strălucirea vieții de apoi, Căci voi fi abur...el o rugăciune Și liniștea va curge între noi. Și voi pluti în juru-i lunecând Ca un „nimic” teluric, rătăcit, Doar mâna să-i sărut ca unui sfânt... Apoi, cu voia Ta, stăpân iubit, Voi regăsi cărarea prin eter În drumul dureros înspre pământ... .......................................................................... Și iartă-mi îndrăzneala, Doamne Sfânt!
Niciun înger alb (M.Ciuc) Ningea blând peste acoperișuri semețe, Peste colibe ghemuite de frig, Peste închisori pecetluite cu zăvoare și tăceri. Ningea blând cu fulgi mari legănați, Care se îmbulzeau, se îngrămădeau parcă Să intre cât mai mulți În fâșia îngustă a cerului nostru jefuit. Printre gratii și obloane, Ochiul nostru osândit Amplifica frumoasa poveste de iarnă La dimensiuni incredibile, De infinit alb. Era seara colindelor, Seară în care monotonia timpului Care curgea implacabil printre noi Se transfigura creând o stare de spirit emoțională, Făcându-ne mult mai vulnerabile... Stăteam strânse pe banca rece de lemn, Ghemuite una în alta, Cu gândurile încărcate de amintiri. Magii străbăteau drum lung Ca să ajungă la ieslea Celui care se năștea spre Răstignire. În celula noastră Nu mai venea demult niciun înger alb Căci Moș Crăciun murise undeva, Înghețat de frig, Pe drumurile lui înzăpezite, Trist și sărac, Cu sacul înduioșător de gol... Nu mai știu dacă ne era frig, Dacă ne era foame, Dar știu că ne era dor, Un dor cumplit, Până la durere... De copilărie, De părinți, De toți cei dragi, De tot ce nu era temniță...
Răvaș pentru Lolița (sora mea) de la Moș Crăciun-Mislea Am pornit prin aurul stelei Care lumina bolta infinitului. Oricui i-aș fi dat veșnicie Ca să asculte cântarea îngerilor. Un dor învie în mine Amintiri din alte Crăciunuri, Fulguiri de petale pe drumuri, Popasuri senine Azi, veacurile ce le port în spinare Mi se par mai ușoare Decât sacul meu gol. Stol, clipele vin și se duc, Iar sufletul meu se-ncovoaie mai trist, În ieslea cu paie, Crist Împarte lumină... Târziu Te-am găsit Și-am răscolit În spuza sărăciei mele din sac Sărac, mi-am scos mâinile goale Și creștetul Tău l-am atins. Din păr s-au prelis Aur și pulberi de stele. Aveai ochii senini și ceva din liniștea cerului, Păreai un înger din grădina Edenului.
Colind pentru Bisericuța de la Mislea (ctitorită de cele care au suferit acolo) Ninge, ninge în neștire, Ninge peste amintire, Lin și iarăși lin. Iarna închisorii grele A-mbrăcat capela-n stele Lin și iarăși lin. Și-a brodat cu chiciuri merii, Lângă clopotul durerii Lin și iarăși lin. Și a nins zăpadă albastră Pe bisericuța noastră, Lin și iarăși lin. Îngeri blânzi cu-o stea curată, Prin omături greu înoată, Lin și iarăși lin. Strâng în sacul cu merinde Mere, covrigei, colinde Lin și iarăși lin. Și pe umeri poartă, iată, Tinerețea noastră toată, Lin și iarăși lin. Au făcut în taină mare, Încăpere de-nchinare, Lin și iarăși lin.
Din amaruri și durere, Sfânt lăcaș de-ngenunchere, Lin și iarăși lin. Din tăcerea de mătase, Au făcut iconostase Lin și iarăși lin. Și din rugile șoptite Mici potire aurite, Lin și iarăși lin. Cu deget muiat în rană Au brodat albă maramă, Lin și iarăși lin. Pentru lacrima fierbinte, Au țesut odoare sfinte Lin și iarăși lin. Anii noștri strânși în salbe Le-au făcut mătănii albe Lin și iarăși lin. Și-au lăsat căsuța plină Cu icoane de lumină, Lin și iarăși lin. Miezul gândurilor bune, Murmură-ntr-o rugăciune, Lin și iarăși lin. Ce pios o-mpresoară Lumânările de ceară Lin și iarăși lin. Ține-l Doamne prins în grindă, Spicul nostru de colindă Lin și iarăși lin. Ca s-aprindă amintirii, Sfânta candelă-a iubirii. Lin și iarăși lin.
Colind Mislea Din nou Crăciun Pe anii mei, Cad zăpezi peste ei Viscolind, ning mereu ghiocei, Iar din cer se aud clopoței Peste vise făcute scrum, Suflete, iar e Crăciun! Din nou colind Înălțător, Pe tristeți ce mă dor, Noaptea cântă cu îngerii-n cor, În adâncuri tăcute cobor, Amintirile să le-adun, Suflete, iar e Crăciun! Din nou se-aprind Luciri de stea În sufletul, în viața mea, Noaptea sfântă coboară în ea, Cade argintul din fulgii de nea, Pe durerile ce apun, Suflete, iar e Crăciun!
Colind la Miercurea Ciuc Spre ferestre îndepărtate, Inima mea drumuri bate Florile dalbe. Și port steaua-ntr-un răsuflet, Creangă de colind în suflet Florile dalbe. Și mă duce, mă tot duce, Suflă crivăț la răscruce Florile dalbe. Și mă-ntoarnă învolburată Cu copilăria toată Florile dalbe. Doamne, dă-mi o seară-anume Pe cei dragi să ne adune Florile dalbe. Să-mi răstorn în casă sacul Cu tot sufletul săracul Florile dalbe. Și să-mi vină, să-mi tot vină, S-arunc bulgări de lumină Florile dalbe. Și botează-mă cu stele Doamne-n visurile mele Florile dalbe. Și botează încă odată Anii Ciucului de piatră Florile dalbe. Cu mari volburi de ninsoare Cu duh blând de sărbătoare Florile dalbe.
Colind Miercurea Ciuc Ninge, Stele de argint se cern, Sfinte amintiri se-aștern. Ninge, Lumini din ceruri vin, Ninge liniștit și lin. Ca în vis Rând pe rând, Îngeri albi cu pas de gând Împletesc Lui Iisus Din flori albe Dar ceresc. Ninge, Coboară lin și sfânt, Pacea întregului pământ.
Rugă pentru cei care au murit în închisori Deschide, Părinte, ale cerului porți Să intre cohorta de îngeri și sfinți, Schingiuiți și flămânzi, umiliți și cuminți, Cu ochi mari de lumini în orbite de morți, Cu fețele supte, cu oasele rupte, Cu urme de cizme pe piepturi strivite, Sub asprele zeghi cenușii, zdrențuite. Deschide-le, Doamne, și ultima ușă În prag lepăda-vor trupul lor de cenușă Și vor intra ca un abur cu un nimb de lumini, Fără răni sângerânde, fără urme de spini. Ascultă-i, Părinte, eternule Domn, Și dă-le râvnitul, doritul lor somn În liniștea sfântă a grădinii cerești. Prin ierburi vor crește aripi îngerești, Iar jos pe pământ, când privești iertător, Vei vedea prin celule doar crucile lor.
Colind tăcut Am fost să-i colind pe ai mei, În lumea de piatră și pe alei Tăcere de piatră. Colindul meu, încremenit în ger, S-a rezemat de-o lacrimă Cum puteam să strig „Leru-i ler” Când somnul lor se prelungea până-n cer? Un înger desculț a trecut ca un fum, Ca un nor de zăpadă, Numai ochii mei puteau prin ninsoare să-l vadă. A venit să colinde...tăceri... În palmele-i albe „Florile dalbe” Răspândeau miresme de cer... Liniștea din jur, din pământ, din eter, M-a tăiat ca o spadă. Clepsidra timpului s-a spart în tăcere, Floarea din mâna mea rece S-a ghemuit de durere. Lacrima nestrunită a căzut pe zăpadă.
Colind pentru sufletul meu Leru-i, Doamne, leru-i ler, S-au aprins stelele-n cer Ler și iarăși ler. Și-a coborât înger blând Cu-o stea albă strălucind Și-o crenguță de colind Ler și iarăși ler. Toată noaptea a colindat Sufletul mi-a-ngenunchiat, S-a rugat, s-a tot rugat Că-i atât de-nsingurat Leru-i, Doamne, ler. Din îndepărtatul cer, Înger palid și stingher Cu-o stea albă strălucind Și-o crenguță de colind Tot urcând și coborând, Între cer și-ntre pământ, Lângă iesle-a-ngenunchiat, S-a rugat, s-a tot rugat, Ca și mine...însingurat...
Colind pentru suflete fără pereche Iar colindă inimi bune, Noaptea-i plină de mister, Îngerii colindă-n cer, Amintirea-i rugăciune. Ler și iarăși ler. Din a cerului ureche S-a desprins un pui de stea Și-a pornit ca să colinde La căsuțe-nzăpezite, Suflete fără pereche Leru-i, Doamne, ler. Coborând a strâns din cer Licurici și stele-fluturi Și-o colindă veche, veche, Murmurată de bunici: „Leru-i, Doamne, ler” La fereastra poleită, Gerul scrie flori pe geam, Iar în colțul lui stingher, Un brăduț bătut de gânduri Strânge amintiri pe ram Și cucernic își aprinde Sus, în vârf o lumânare Întru Dor și neuitare Ler și iarăși ler
Text: Eugenia Damian Pictures: Nino Chakvetadze All copyrights belong to their respective owners Presentation: Sanda Foişoreanu https://www.slideshare.net/michaelasanda https://ma-planete.com/michaelasanda 2023 Sound:Joshua Bell - SergeiRachmaninoff - Vocalize, Op. 34, No. 14
