1 / 30

TITU LIVIU

TITU LIVIU. MARII. CLASICI. MAIORESCU. S-a nascut la 15 Februarie 1840, la Craiova, fiind fiul Mariei si al lui Ion Maiorescu Incepe studiile la Brasov, apoi la Viena in cadrul Academiei Theresianum, pe care o absolveste ca sef de promotie

tate
Download Presentation

TITU LIVIU

An Image/Link below is provided (as is) to download presentation Download Policy: Content on the Website is provided to you AS IS for your information and personal use and may not be sold / licensed / shared on other websites without getting consent from its author. Content is provided to you AS IS for your information and personal use only. Download presentation by click this link. While downloading, if for some reason you are not able to download a presentation, the publisher may have deleted the file from their server. During download, if you can't get a presentation, the file might be deleted by the publisher.

E N D

Presentation Transcript


  1. TITU LIVIU MARII CLASICI MAIORESCU

  2. S-a nascut la 15 Februarie 1840, la Craiova, fiind fiul Mariei si al lui Ion Maiorescu Incepe studiile la Brasov, apoi la Viena in cadrul Academiei Theresianum, pe care o absolveste ca sef de promotie Urmeaza studii la Berlin, Giessen, Sorbona si Paris, in patru ani obtinand doctoratul, licenta in litere si licenta in drept In 1862 se casatoreste cu Clara Kremnitz cu care are un copil, Liviu- moare la varsta de trei ani-, si de care divorteaza in decembrie 1886 In 1887 se casatoreste cu Anna Rosseti, chiar daca purta o iubire imposibila pentru sora sa Emilia Humpel La data de 18 Iunie 1917 se stinge din viata Titu Maiorescu, la varsta de 77 de ani, ca urmare a unei boli de cord. Este inmormantat la Cimitirul Bellu din Bucuresti Fisa biografica

  3. Universulmaiorescian Jurnal unic Polemica si Oratorica Filosofie Lingvistica Activitatea junimistica si culturala Activitatea critica “CRITICE” Final

  4. “Insemnarile zilnice” “De la cincisprezece la şaptezeci şi şapte de ani, viaţa lui Maiorescu are un dublu (chiar dacă el nu-şi dă seama decît mai tîrziu de aceasta), se reconstituie noapte de noapte în paginile jurnalului ca-ntr-o oglindă. Jurnalul nu modifică, nu comentează, nu reinventează viaţa: o numeşte. Cu alte vorbe, el este viaţă, invocată în numele lucrurilor, ale oamenilor, ale întâmplărilor, ale gesturilor ale cuvintelor. Pentru noi această călătorie este, adesea, fără sens, ca şi cum am vrea să vedem Europa în paginile unui Baedeker. Stilul este prea sec, fără culoare şi fantezie. Deşi originalitatea ,,prozei” din Însemnări e de netăgăduit, a vedea aici anticalofilie modern mi se pare o exagerare. Prozatorul Maiorescu trebuie căutat în Istoria contimporană. Pentru Maiorescu, ceea ce are importanţă este de a opune nopţii şi solitudinii foile înnegrite de litere ale Însemnărilor, prezenţa nominal a Celorlalţi, la fel de puternică şi de vie ca semnele magice pe care filosofii creştini din evul mediu le încrustau pe pragul camerei spre a pune la adăpost de diavol. Diavolul de care se apără Maiorescu se numeşte Singurătate.” De oriunde am desprinde o pagină din Însemnări, ne izbeşte aglomeraţia de evenimente şi ritmul trepidant, aproape insuportabil, al existenţei lui Maiorescu. El este un om modern, hărţuit de prea multe ocupaţii, dormind câteva ore pe noapte, alergând de la tribunal la facultate şi de acolo la club, văzand zilnic nenumăraţi prieteni literari şi politici, corectand seara textul unui discurs rostit după masă, citind, primind, plecand noaptea cu trenul în provincie, unde a doua zi în zori are proces, telegrafiind dispoziţii, reţinand camera la hotel, găsind timp de scurte vizite şi de scrisori, salvându-se într-o excursie de câteva ore, nerefuzând pe nimeni, niciodată, folosind fiecare secundă pentru un lucru necesar. Cand reflectează? Cînd doarme? Nu ştim.

  5. “ Un jurnal intim de întinderea Însemnărilor zilnice nu mai există în literatura română. Ceea ce nu se ştie exact este în ce anume trebuie căutată valoarea lor- document pentru om? Document pentru epocă? Depozit de mărunţişuri biografice sau revelare a unei existenţe dramatice? Dovadă a unei neobişnuite sincerităţi sau doar o altă mască, la fel de impenetrabilă ca şi aceea, social, a olimpianului?- cu alte cuvinte nu avem încă o lectură capabilă să descopere coerenţa superioară a Însemnărilor. Început în 1855, jurnalul lui Maiorescu ia sfârşit în 1917, cu două săptămani înaintea morţii autorului. Faptul, obişnuit în alte literaturi, nu are precedent la noi, şi nu puţini vor repeta exemplul. Jurnalul maiorescian tinde să se suprapună peste existenţa autorului.” Titu Maiorescu se caracterizeaza in jurnal ,,O urmare a seriozitatii mele stiintifice a fost si recunoasterea din partea profesorilor, care m-au facut intiiul in toata scoala.(…) In schimb, o greseala care poate sa fi nascut din (ce-i drept , nu de invidiat) vointa mea de a fi erudit, e obiceiul meu- s-o spun pe scurt- de a minti! Ce-I drept, fac asta in lucruri neinsemnate, inofensive, dar lucrul asta este, totusi, si cu atat mai mult, nedemn, meschin. De ex., spun adesea ca am studiat cutare ori cutare lucru in timpul noptii, pe cand adevarul e ca-l citisem ziua ; cand intra cineva in camera, vreau sa ma gaseasca ingropar in carti ; si alte copilarii de felul acesta. Asta va trebui sa inceteze de azi inainte.  ’’   ,, Nu joc ; nu ma mai joc ; nu ma duc la fete ; nu vin in societate cu fete ; sed toata ziua peste carti, si cand imi ramane mie vreun timp liber, ma incui in odaia mea, ma apuc si cant la flaut si-plang. Ce-mi pasa insa de externi(de ceilalti) ! In mine sa fiu ce sa fiu !’’

  6. Insemnarile zilninice sint, pentru perioada de la Theresianum, marturia hotararii cu care Maiorescu a facut din sine insusi instrumentul infailibil capabil de a-i realiza destinul Academia de la Theresianum « Dar nenorocirea mea este tocmai aceasta, ca eu, oriunde ma duc, sint iubit numai de trei ,patru, dar de cu mai mult mai marea majoritate sint urit, luat in ris, defaimat »

  7. Filosofie ,, Sus, spre o viata noua,proaspata ; sa tesem stiinta cu realitatea si sa reinviem din fundul intunecos si putred al contemplarii abstracte ! iata steagul stiintei actuale , iata chemarea ei sociala. De o asemenea chemare sociala trebuie inainte de toate sa tina seama filosofia. Caci din toate relatiunile, tocmai cele omenesti sint cele mai inalte, si daca printre acestea iubirea este relatia cea mai perfecta , pentru ca e cea mai nobila, cea mai univesala si cea mai puternica , putem sustine, facand sa reiasa acest moment principal, ca filosofia, in intelesul cuvantului insusi, iubire de stiinta,este, in esenta ei, stiinta iubirii .’’ Ce este Providenta ? se intreaba el in Einiges Philosophische. « Providenta poate fi redusa la cunoasterea omeneasca … Orice om … reuseste, in ce-l priveste, sa reprezinte stiinta viitorului ; si toti la un loc constituim ceea ce se numeste providenta. Viitorul nu este deci pentru noi ceva cu totul necunoscut si care atarna de vointa de neinteles a lui Dumnezeu ; intreg viitorul este urmarea necesara si inteligibila a prezentului ; daca se cunoaste prezentul, se poate deslusi viitorul. Un om cu privire agera este de aceea in stare sa prevada cursul lucrurilor si sa-si determine in mare masura destinul ‘‘Maiorescu nu transmite cuvinte, ci Cuvantul, nu idei, ci Ideea. Polemica maioresciana nu e o invitatie la discutie, ci sfarsitul oricarei discutii’’

  8. In perioada aprilie - mai 2002 a avut loc la Biblioteca Facultatii de Filosofie din Bucuresti : EXPOZIŢIEdin cărţile dăruite de TITU MAIORESCUBibliotecii Facultăţii de Filosofie din Bucureşti Biblioteca Facultăţii de Filosofie şi Litere s-a constituit şi a funcţionat la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX prin străduinţa inimoşilor profesori ai facultăţii: August Treboniu Laurian, Ion Bogdan, Ion Bianu s.a.Titu Maiorescu se numără printre primii donatori de carte. Numărul volumelor cu conţinut filosofic şi literar donate în anii 1896, 1904 şi 1914 s-au ridicat la circa 5000.La Biblioteca Facultăţii de Filosofie se păstreazî astîzi peste 100 de volume purtând ştampilă din partea donatorului (din cărţile dăruite de Titu Maiorescu), semnătura autografă şi ştampila bibliotecii personale (Biblioteca Titu Liviu Maiorescu).Cărţile sunt din diverse domenii: istoria filosofiei, logică, psihologie, pedagogie, morală, etică. Majoritatea ediţiilor sunt în limba germană şi limba franceză, dar, şi cărţi ale autorilor români (unele cu dedicaţiile autorilor). ,,Filosofia este pentru tanarul ganditor o forma superioara de educatie spirituala. Dupa raportul cu Ceilalti, impersonalitatea, ca solutie existentiala, este a doua tema principala a meditatiei lui Maiorescu asupra lui insusi si asupra omului in general.’’

  9. ,,Cu puterea logicii, Maiorescu poate face orice. O înlănţuire de silogisme, căreia nu i se poate descoperi nici un cusur, sfîrşeşte adesea într-o concluzie paradoxală.’’ Activitatea lui Maiorescu, in materie de filosofie a fost Studiata ani la rand

  10. Polemica si Oratorica Polemica maioresciană nu e doar una general, de principi, ci şi una impersonal. Eugen Lovinescu pretinde că Maiorescu a rămas pentru totdeauna la evidenţă, deoarece urmărea numai să convingă pe cititorul mijlociu. Mai curând, Maiorescu evită amănuntele, punctele esenţiale, căutând să dea impresia că nu-l preocupă decât principiul. Pretutindeni Maiorescu se pune la adăpostul principiului: el nu sugerează decat o singură cale de a pătrunde la adevăr. Această cale se relevă aproape de la sine omului inteligent. Polemica maioresciană pierde astfel treptat calităţile de acţiune subiectivă, surprinzătoare pentru adversar, devenind o metodă infailibilă de a ajunge la adevăr.

  11. Uneori, ,,studiul” se întâmplă să fie serios şi, în Oratori, retori şi limbuţi, multe din observaţiile de natură istorică asupra oratoriei româneşti au o valoare în sine. Dar Maiorescu nu se mărgineşte la atît, intrînd în distincţii teoretice generale. Ar fi, prtinde el, mai multe feluri de vorbitori: oratorii, retorii şi limbuţii. Definiţiile, tot serioase, nu mai sînt chiar inocente. ,,Atît oratorul, cît şi retorul şi limbutul au darul vorbirii; dar oratorul vorbeşte pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi…” Un ochi atent ar putea desprinde, chiar şi în acestea, un fir coducător, căci Maiorescu merge rareori la întâmplare. O structură există mereu, ca un montaj discret, în cel mai sumar comentat dintre articole. Maiorescu e un metteur en scène extraordinar, şi multe articole care nu ne mai interesează sub raportul conţinutului îşi păstrează întreg farmecul datorită artei de a compune a criticului.

  12. Cu expresia devenită celebră, ,,nu e în chestie”, Maiorescu îl readuce de fiecare dată la obiect. Este întîia fază a polemicii, şi ea se poate dialoga: ,,-Urechiă: Zicând, ca Zarate, că istoria filosofică este din secolul XVII ş iXVIII, făcut-am erezie? -Maiorescu: Nimeni nu a vorbit de o asemenea erezie. -Urechiă: Dar nu sînt din secolul XVII Rollin, Bossuet,Fleury? -Maiorescu: Nu sînt în chestie Rollin, Bossuet, Fleury. -Urechiă: Şi oare nu este adevărat că numai în secolul XVIII, cu Voltaire, istoria luă definitiv caracterul ce-l avu sub pana lui Millot, Raynal etc.? Voltaire e acela care… -Maiorescu :Aceasta poate să fie adevărat, dar nu e în chestie, precum nu e în chestie nici tirade următoare asupra meritelor lui Voltaire.”

  13. Creatorul ,,betiei de cuvinte Pentru a compromite pe Nicolae Ionescu, orator din aceeaşi epocă naivă a parlamentarismului burghez, ajunge alegerea unor citate potrivite dintr-un discurs fără vreun conţinut, urmată de o prefăcută explicaţie a aplauzelor stîrnite şi consemnate de, fireşte, Monitor: ,, Aplauzele însemnate în Monitor ar fi aici inexplicabile –căci fraza este din cele mai anodine- dacă nu ne-am adduce aminte că d. Nicolae Ionescu avea glas frumos şi dicţiune armonioasă. Cuvintele din urmă-,,veţi adopta ape care veţi voi”- trebuie să fi fost rostite cu o deosebită vocalizare a sunetelor a, e, o, i, aşa încât să fi produs în auditor un fel de încîntare muzicală, fără nici o privire la înţeles.”

  14. Lingvistica Limba…Nu ne mai poate surprinde acum faptul că Maiorescu a deschis seria atacurilor sale în ,,contra direcţiei de astăzi” printr-o încercare de strict specialitate (şi elementară totodată) cum este scrierea limbii române. Punctul de plecare este modest: unificarea ortografiei întipăriturile societăţii Junimea. ,,Creaţia” lui Maiorescu începe cu limba: şi, în limbă, ea are o radicalitate pe care n-o va mai avea mai târziu. Maiorescu îşi afirmă, pur şi simplu, principiile, aşa cum vechii filosofi începeau prin a afirma elementele fundamentale: nu este vorba de nici o opoziţie, de nici o polemică. In limbă, negaţia este posterioară afirmaţiei: în celelalte domenii, Maiorescu dărâmă mai întîi, spre a putea construi pe urmă. Dar structura operei lui Maiorescu nu este numai dublă, ci şi contradictorie: având vocaţia începutului absolut, Maiorescu nu construieşte totuşi decât prin opoziţie, el nu afirmă decît după ce a negat. În general întreagă prima parte a acţiunii lui este polemică şi negativă.

  15. ,,NEOLOGISME’’: Cuvintele rai şi bolnav sînt slavone. Dicţionarul etimologilor zice să leîndepărtăm şi să la facem paradis şi morbos. Se poate una ca acestea? Vei scoate vreodată din capul românului versurile: Pe-un picior de plai Pe-o gură de rai Iată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei, Cu trei ciobănei…? Şi va fi mai bine să le scoţi ? Sau îl vei face să uite: De trei zile-ncoace Gura nu-ţi mai tace, Or iarba nu-ţi place, Or eşti bolnăvioară Mioriţă, Mioară, şi să zică Mioriţă morboasă? Vei depărta vreodată din conştiinţa românului rugăciunea lui zilnică ,,şi nu ne duce pe noi în ispită” pentru a-i vorbi de tentaţiune?

  16. Va schimba, oare, poezia popular începuturile ei ,,frunză verde de bujor” pentru a zice frunză verde de roză de Alpi? Vei face pe roman să-şi uite proverbele: ,,cine întreabă nu greşeşte, vorbă multă sărăcia omului, cite bordeie atîtea obiceie”, pentru a-i vorbi de eroare, depaupertate, dehabitudine? Va ajunge poporul nostru vreodată să fie aşa de slab în puteri încat să-şi uite poezia: Lasă boii, frăţioare, Şi tedă la vînătoare, Că nu-i timp de plugărie, Ci e timp de vitejie. Codri, codri, mă jur eu Să ucid cu braţul meu De tot cornul de duşman, De stejar un căpitan, aşa încît să-i vorbim de bravură şi de inimic? Se va putea şterge din inima copilului român adînca simţire a bocetului bucovinean: Scoală-te, mămuţă dragă, Căci e jale-n casa-ntreagă, Scoală-te de ne priveşte Şi din gură ne grăieşte, pentru a-l face să zică doliu ?” Una dintre creatiile lingvistive ale lui Maiorescu ,,Să rezumăm, încheie Maiorescu observaţiile sale: regenerarea poporului începe de la cultivarea limbii române; cultivarea limbii presupune studiul ei în toate şcolile şi începe de la cele elementare, se înţelege, după un sistem raţional”.

  17. Activitatea culturala si junimistica Vorbind în metafore, Maiorescu e creatorul de cultură total spre care priveşte cu nostalgie criticul modern, care ştie că nimeni, niciodată, nu se va mai putea întoarce ca el la începutul începuturilor ca să aşeze prima piatră. Criticul modern ştie că fiecare cuvânt al său repetă, că fiecare gest al său a mai fost făcut. Faceţi întâi pe poporul roman mai cult şi mai active, daţi-l prin şcoli bune şi prin o bună dezvoltare economic lumina şi independenţa de caracter a adevăratului cetăţean, şi apoi, forma juridică, după care îşi va întocmi el relaţiunile sale publice şi private, va veni de la sine… . Dar nu începeţi cu regulamentarea administrativă şi cu constituţie, căci de când e lumea nu s-a regenerat nici un popor prin lefi şi guverne; ci legile şi guvernele au fost numai expresia incidentală, rezultatul extern al culturii interioare, şi a aştepta cultura de la jurisprudenţă şi de la govern vrea să zică a răsturna ordinea natural, a introduce spiritul centralizării şi patronagiului guvernamental, a lua cetăţeanului încrederea în sine însuşi, acel preţios selfgovernment care el singur plăteşte mai mult decât toate codificaţiile publice şi private şi este unica bază solidă a adevăratei democraţii.”

  18. Despre Scrierea limbei române, O cercetare critică, Contra Şcoalei Bărnuţiu- iată domeniile şi treptele luptei lui Maiorescu împotriva direcţiei de astăzi în cultura română: limba, poezia, dreptul. Dar economia, statul, morala, religia erau deopotrivă în discuţie. Momentul sintezei venise pentru Maiorescu, al sintezei negative, în primul rând, care să elibereze de cătuşele lui sentimental creator. În numai nouă pagini-intitulate, chiar, În contra directiei de astăzi în cultura română- se cuprind aproape toate ideile şi aspiraţiile lui Maiorescu, filosofia, morala, crezul politic şi istoric. Despre aceste nouă pagini s-au scris într-un secol nouă sute: nimic, nici contestarea, nici înţelegerea, nici ura nu au putut ştirbi din extraordinarea lor frumuseţe. ,,Naţionalitatea, dacă acest cuvânt vrea să aibă un merit şi o valoare, nu poate fi un pretext sub care să se ascundă lene şi barbaria, şi ţinta noastră în viitor nu este de a ne păstra numai limba şi sângele şi teritoriul brut, fără altă aspiraţie mai nobilă. Pe această treaptă stau şi indienii sălbatici din America, dar de acea indienii America constituie o hoardă, şi nu o naţiune. Limba şi sângele şi teritoriul sînt elemente preţioase ca mijloc spre un scop mai înalt, şi acest scop nu poate fi altul decât progresul civilizaţiei omeneşti prin toleranţă şi ştiinţă, prin bunăstare material şi morală potrivită totdeauna cu gradul culturii unui popor. Dar a susţinea mijloacele prin un sistem care nimiceşte scopul este cea mai absurd din toate rătăcirile politice ce se pot închipui.

  19. În contra direcţiei de astăzi este Maiorescu cel mai profund şi cel mai pur, fiindcă, aici, sentimental lui de creaţie izbucneşte deodată, neîngrădit şi triumfător, la capătul sintezei polemice, al cărei obiect nu mai este limba sau poezia sau dreptul, dar Cultura în întregul ei; cu alte cuvinte, istoria. Tot ce există, tot ce s-a creat pînă la el e neadevărat, şi Maiorescu o spune aproape cu bucurie: ,,Viţiul radical (…) în toată direcţia de astăzia culturei noastre este neadevărul (…), neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr pînă în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public.” · Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate acestea sînt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare…” Forme fără fond!! Iată expresia ce-i trebuia lui Maiorescu şi care rezumă totul: căci pentru el, tot ce s-a creat în cultura română înaintea lui e formă fără fond. Ca să creeze el însuşi, Maiorescu are nevoie de ceastă negaţie fără precedent, la capătul căreia va exclama ca în faţa diluviului: ,,Mai este oare timp de scăpare?”

  20. Şi iată acum ce reprezenta pentru Maiorescu, într-un plan mai greu sesizabil, lipsa de fond a paşoptiştilor: caracterul moral oscilatoriu, tranzacţional, amestecul de gesture mari şide laşităţi mărunte. Maiorescu îi gândea pe eroii revoluţiei cam la fel cum îşi gândea Caragiale personajele. Cîtă dreptate avea, nu discutăm acum. E curios numai cum Maiorescu nu şi-a dat niciodată seama că, între paşoptişti, era unul pe care trebuie să-l excludă din formula general: Bălcescu. Maiorescu arată acelaşi devotament ca, odinioară, faţă de colegii din camera de la Theresianum. Nimic nu s-a schimbat, înafara numelui şi vîrstei Celorlalţi. Acum ei se numesc Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu, Xenopol şi sînt ,,junimişti”. Biografia tuturor ,,junimiştilor” trebuie să conţină acest capitol: relaţiile cu Maiorescu. Pentru junimişti, Maiorescu face totul. De n-ar fi decît exemplul devotamentului pentru Eminescu, şi încă nu ar fi de ajuns. Lucrul important este că Maiorescu nu se lasă solicitat, nu aşteaptă: face întotdeauna întîiul pas. Devotamentul lui este nemărginit. Casa îi stă deschisă oricui, oricînd; prietenii sînt invitaţi la masă, în excursii, în călătorii peste hotare

  21. De vreai să ştii cu ce mijloace eşti susţinut deocamdată. Bine, Domnule Eminescu, suntem noi aşa străini unii de alţii. Nu ştii d-ta iubirea şi (dacă-mi dai voie să întrebuinţez cuvîntul exact, deşi este mai tare) admiraţia adeseori entuziastă ce o am şi eu şi tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară şi politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire cu care noi toţi, prietenii d-tale (şi numai aceştia) am contribuit pentru puţinele trebuinţe material ce le reclama situaţia. Şi n-ai fi făcut şi d-ta tot aşa din multul-puţinul ce l-ai fi avut cînd ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale? ,,Cald şi frig nu i-a fost nimănui lîngă dînsul’’ va scrie N. Iorga Catre

  22. Eugen Lovinescu în 1940: “ Soarta lui Maiorescu a fost sa ramana actual si astazi, adica dupa trei sferturi de veac, si, din nefericire, inca pentru multa vreme. In materie de cultura, evolutiile nu sunt nici perpetui, nici lineare ; cand crezi ca ai pus mana pe tarm, un val te smulge departe in larg ; panza tesuta ziua se desface noaptea ; apele se ascund sub nisip si ciulinul creste pe marmura cetatii ruinate ; in adapostul limpezit odinioara iti umple ochii cerneala norilor involburati. Optimismul nostru trebie sa fie insa la fel cu cel al lui Maiorescu :birui-va gandul, cum spunea intelepciunea cronicarului si inscriptia criticului deasupra usei bibliotecii. Altfel, la ce am mai trai ?’’ 

  23. Activitatea critica ‘‘ De cate ori criticii nu mai sunt critici, sau de cate ori criticii sunt numai critici, invocam pe Maiorescu. El nu mai este, pentru noi, pur si simplu un critic : este CRITICUL’’   ,, Maiorescu a devenit in literatura romana, Criticul fara opera’’ ,, Opera lui Maiorescu este totalitatea actiunii lui.’’ ,,In eseul meu am crezut ca ma ocup de acel Maiorescu pe care ni-l releva totalitatea operei lui, singurul, de altfel « obiectiv » si etern. Acesta nu este omul, ci Creatorul, si am ajuns la el prin opera, nu prin viata, chiar daca planurile acestea par greu de separat.’’ ,,Despre Maiorescu se poate scrie in doua feluri :analizand importanta istorica a actiunilor lui practice, subordonand critica idealurilor istorice ; sau conferind Criticelor o valoare oarecum in sine, subordonand adica actiunilor practice, unor idealuri absolute. In cartea de fata am urmat a doua cale.’’ ‘‘El n-a renuntat la poezie, la filosofie originala, pentru o modesta activitate culturala : a renuntat la a compune poezi pentru a descoperi Poezia, la a scrie carti pentru a putea crea Cultura’’ ‘‘Maiorescu a scris putin :scopul lui a fost de a aunta elementele –apa, aerul, focul, pamantul- din care se naste lumea. El n-a facut critica(poezie, filosofie) in intelesul nostru, de astazi :a creat Critica’’

  24. O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867 ,,Din miile de poezii citite, socitatea nu a putut alege un număr suficient pentru a compune un volum, şi dintr-o colecţiune de poezii frumoase a ieşit o critic de poezii rele.” ,,Pe scurt, ce constată Maiorescu în 1867 cu privire la poezia românească? Exemplele de poezii ,,mai bune” sînt aşa de rare în comparaţie cu acelea de poezii fără valoare, încât criticul trebuie să renunţe a reedita odată cu studiul şi antologia propriu-zisă. Ce ar fi cuprins această antologie în 1867, dacă exceptăm cîteva scrieri ale junimiştilor înşişi rătăcite în ea? Poezii, în număr foarte restrains, de Gr. Alexandrescu, V. Alecsandri, D. Bolintineanu, A. Donici etc. La atîta se reducea, din punctual de vedere al lui Maiorescu, poezia românească de până la 1867. Situaţie, întradevăr intolerabilă, pe care criticul îşi pune în gând s-o îndrepte neîntârziat! Polemica se cuvenea continuată prin creaţie, negaţia prin afirmaţie. Cinci ani mai târziu, el publică Direcţia nouă, ,,inventând” scriitorii de care literature română avea nevoie… intuiţia lui Maiorescu a văzut în Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale pe aceia care vor deveni, peste mai puţin de un veac, ,,marii noştri clasici”. Şi ei sînt, în 1871, ,,direcţia nouă”; sînt şi ei, cu alte cuvinte, ,,invenţia” lui Maiorescu. Trebuie să recunoaştem că temeritatea criticului a avut parte şi de oarecare şansă.’’

  25. Eminescu si poeziile lui Comediile d-lui Caragiale ,,A lucra”-iată aşadar prilejul de a fi în necontenit raport cu lumea, fiindcă Maiorescu vede în orice activitate un sens ,,social”. Polemistul, Oratorul, Profesorul, Criticul sînt dependenţi de un mediu sau de un public. Maiorescu nu este ascet, un creator solitar: el are nevoie, ca şi Socrate, de acest mediu, de acest public. Nu se poate încuia în cameră, oblonîndu-şi fereastra şi ascultînd poemul rozătoarelor din pod, ca Eminescu: va căuta o scenă şi un public. Nimic din ce face nu este ,,reflexive”; tranziţia asupra Celorlalţi este condiţia cea dintîi. Ar fi greşit să se creadă că totul nu este decât nevoia de spectacol: e vorba pur şi simplu de un raport cu Ceilalţi.

  26. Toata lumea pare convinsă de valoarea Aforismelor; puţini le-au cercetat mai îndeaproape, şi nimeni nu s-a întrebat ce reprezintă ele pentru Maiorescu: o operă de sine stătătoare sau cristalizări norocoase ale unor idei, fără unitate interioară? Maiorscu le-a publicat întîi în Convorbiri şi, din 1892, într-o anexă a ediţiilor succesuve de Critice. Numărul acestora ,,câteva aforisme”, după ce titlul li se va da în ediţia de la Minerva din 1908 şi, apoi, în toate celelalte, trece cu puţin de patruzeci: ,,Ai un singur bloc de marmură îl întrbuinţezi pentru o figură caricată, de unde să mai poţi sculpta o Minerva?” ,,Apa a trecut, pietrele au rămas, şi din piatră în piatră păşeşte adevărul spre viitorul său nemărginit.” ,,Nu cîte idei felurite ai adunat în memoria ta este lucrul cel mai important, ci important este legătura dintr idei.” ,,Noi prin noi înşine trebuie să ne îndreptăm” ,,Pedagogia e lăsarea pe al doilea plan a avantajelor personale.” ,,Granita dintre cer si pamant e o linie matematica infinit de subtire. Dar numai un pas mai sus e inca cer;un pas mai jos e deja pamant. Intre amandoi acesti pasi este deosebirea ca de la cer la pamant. Tot astfel in politica si in morala.’’

  27. “Apeland la Maiorescu, la opera lui, ca la simbolul unui inceput esential, a trebuit sa ma intreb, inainte de orice, prin ce anume poate fi Maiorescu eroul exemplar de care aveam nevoie.(…) Cu alte cuvinte cum devine Maiorescu al nostru, ramanand in acelasi timp al epocii sale? Critica este, netagaduit, inventie: dar orice inventie presupune o critica. A vedea in Maiorescu un contemporan cu noi inseamna, desigur, a-i atribui insusirile unui contemporan; dar, in acelasi timp, nu-i putem atribui decat acele insusiri pe care opera lui le justifica”

  28. Pentru realizarea proiectului, am consultat urmatoarele surse: • CONTRADICTIA LUI MAIORESCU, de NICOLAE MANOLESCU, Editia a doua, revazuta, Editura Eminescu, Bucuresti, 1973 • EUGEN LOVINESCU.TITU MAIORESCU, Editura Minerva, 1972 • COMEDIILE D-LUI CARAGIALE, DE Titu Maiorescu • EMINESCU SI POEZIILE LUI, de Titu Maiorescu • IN CONTRA DIRECTIEI DE ASTAZI IN CULTURA ROMANA, de Titu Maiorescu • Internet: www.referate.ro LICEUL TEORETIC “GRIGORE TOCILESCU”, MIZIL PROIECT LIMBA SI LITERATURA ROMANA “MARII CLASICI- TITU MAIORESCU” CLASA A XI-A A An scolar 2006-2007 REALIZATORI: CONSTANTINESCU BOGDAN LAZEANU COSMIN HALCU RAZVAN MARACINEANU SERGIU BADEA SORIN

More Related