1850 : Se naşte la Ipoteşti pe data de 15 ianuarie ca al şaptelea copil al familiei Eminovici.

2. desfăşoară o intensã activitate publicistică. 1883 : Incepe o perioadă dramatică pe planul sănătăţii sale, marcată de internări în spital, urmate de reveniri în viaţa publică şi de activitate literară, alternanţe ce se vor întîmpla pînă la prematura sa moarte. 1889 : In cursul noptii de 15 iunie, la ora 3 a.m., moare în sanatoriul doctorului Şutu şi va fi înmormîntat, două zile mai tîrziu la cimitirul Bellu din Bucureşti. Poeziile sale cele mai cunoscute, care i-au adus faima şi titlul de cel mai mare poet român: Luceafărul, Mortua Est, Scrisoarea a III-a, 1850 : Se naşte la Ipoteşti pe data de 15 ianuarie ca al şaptelea copil al familiei Eminovici. 1858 – 1860 : Urmează şcoala primară. 1860 – 1861 : Urmeazã cursurile Ober Gymnasyum din Cernăuţi 1867  :  Este angajat ca sufleur în trupa de teatru a lui Mihail Pascaly. 1869  :  Se înscrie la  Universitatea de Filosofie din Vienna. 1872-1874 : Este student la Berlin. 1873 : primeşte o slujbă la Consulatul român din Berlin. 1874 : Este numit ca director la  Biblioteca Centrală din Iaşi. 1877  : Se stabileşte la Bucureşti, unde este redactor la ziarul « Timpul », unde

3. Epigonii, Lacul, Singurătate, O mamă, Adio, Înger si demon, Melancolie, Dorinţa, Floare-albastră, Memento Mori, Strigoii, Odã (în metru antic), Mai am un singur dor, La steaua.

4. Părinţii Raluca şi Gheorghe Eminovici

5. Manuscrise

11. La mormantul lui Aron Pumnul

12. La moartea lui Aron Pumnul Alti editori i-au dat titlul ,,La mormantul lui Aron Pumnul ,desipoezia nu avea nici un titlu; a fost publicata in volumul Laecrimioarele invaetaceilor gimnaesiasti de’ n Cernauti la mormantul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul , raepaeusat intr’a 12/24 Ianuarie 1886 , Cernauti 1886 si era a II-a din cele 7 poezii (5 in limba romana,2 in limba germana) , tote numerotate cu cifre romane, cate cuprindea placheta aceea omagiala , si era semnata ,,M.Eminovici ,privatist “.

13. Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi seninăSe stinse un luceafăr, se stinse o lumină,Se stinse-o dalbă stea!Metalica, vibrînda a clopotelor jaleVuieşte în cadenţă şi sună întristat;Căci, ah! geniul mare al deşteptării talePăşi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale        Şi-n urmă-i ne-a lăsat! Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare,Colo unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor,Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cîntareŞi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare        Cununi de albe flori!Te plînge Bucovina, te plînge-n voce tare,Te plînge-n tînguire şi locul tău natal;Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburareO urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare        Ce-i simţ national! Urmeze încă-n cale-ţi şi lacrima duioasăCe junii toţi o varsă pe trist mormîntul tău,Urmeze-ţi ea prin zboru-ţi în cînturi tînguioase,În cînturi răsunînde, suspine-armonioase,        Colo, in Eliseu!

14. Lacul

15. Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarca; Tresarind în cercuri albe El cutremura o barca. Si au trec de-a lung de maluri, Parc-ascult si parc-astept Eadin trestii sa rasara Si sa-mi cada lin pe piept; Sa sarim în luntrea mica, Îngânati de glas de ape, Si sa scap din mâna cârma, Si lopetile sa-mi scape; Sa plutim cuprinsi de farmec Sub lumina blândei lune Vântu-n trestii lin fosneasca, Unduioasa apa sune! Dar nu vine... Singuratic În zadar suspin si sufar Lânga lacul cel albastru Încarcat cu flori de nufar. (1876, 1 septembrie)

16. Sara pe deal

17. Sara pe deal este un poem al marelui Mihai Eminescu publicat în revista „Convorbiri literare” în anul 1885, deşi este datată anterior. După 1883, Mihai Eminescu nu am mai scris nimic din cauza bolii, însă prin publicarea acestei poezii, contemporanii lui au căzut (pentru scurt timp) pradă iluziei că poetul a reînceput să compună. În realitate, sub titlul de „Sara pe deal”, în revista ieşeană s-a tipărit un fragment dintr-o scriere din tinereţe, Ecn, nepublicată până atunci.Ca în orice operă lirică, ideea poetică centrală se referă la un sentiment, cel de dragoste, în strânsă legătură cu acesta fiind şi sentimentele poetului exprimate în mod direct prin intermediul confesiunii. "Sara pe deal" este poemul dorului de dragoste, al visului pur. E visul tânărului care aspiră spre ideal. Mânat de dor, de o pornire adâncă venită din sine, el îşi imaginează, înaintea experienţei, povestea iubirii pe care o trăieşte ca pe o dorinţă aprinsă şi statornică.În poezie, un tânăr îndrăgostit îşi închipuie o poveste de iubire într-un cadru natural dominat de lăsarea amurgului. Este o imagine a unei experienţe care însă n-a avut loc. Cei doi

18. sufletească a tânărului îndrăgostit se schimbă şi sentimentele se amplifică. Planul naturii se închide spre finalul poeziei, pentru a lăsa loc sentimentului arzător al iubirii. Cei doi, grăbindu-se unul spre celălalt, se vor întâlni sub salcâmul protector, unde îşi vor depăna povestea de dragoste. Cuprinşi de euforie, descoperind cu nesaţ iubirea, îndrăgostiţii adorm copleşiţi de fericire. Poate oare o întreagă viaţă să echivaleze cu o astfel de noapte bogată? îndrăgostiţi ar urma să se întâlnească sub un salcâm care, asemenea teiului, e un arbore sacru al iubirii în poezia eminesciană. Într-un spaţiu romantic, dominat de lună şi de stele „ce nasc umezi pe polta senină”, tânărul intuieşte prezenţa iubitei, care îl aşteaptă plină de dor. Sentimentul de dragoste este pus în paralel cu imaginile din natură, care atribuie textului un aspect de pastel: pe măsură ce se lasă seara şi agitaţia de peste zi se stinge, în acceaşi proporţie cu starea

19. Si osteniti oameni cu coasa-n spinare Vin de la câmp; toaca rasuna mai tare, Clopotul vechi împle cu glasul lui sara, Sufletul meu arde-n iubire ca para. Ah! în curând satul în vale-amuteste; Ah! în curând pasu-mi spre tine grabeste: Lânga salcâm sta-vom noi noaptea întreaga, Ore întregi spune-ti-voi cât îmi esti draga. Ne-om razima capetele-unul de altul Si surâzând vom adormi sub înaltul, Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogata, Cine pe ea n-ar da viata lui toata? (1885, 1 iulie) SARA PE DEAL Sara pe deal buciumul suna cu jale, Turmele-l urc, stele le scapara-n cale, Apele plâng, clar izvorând în fântâne; Sub un salcâm, draga, m-astepti tu pe mine. Luna pe cer trece-asa sfânta si clara, Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara, Stelele nasc umezi pe bolta senina, Pieptul de dor, fruntea de gânduri ti-e plina. Nourii curg, raze-a lor siruri despica, Stresine vechi casele-n luna ridica, Scârtâie-n vânt cumpana de la fântâna, Valea-i în fum, fluiere murmura-n stâna.

20. Luceafarul

21. 3. Incadrarea poemului: Poemul a aparut in “Almanahul Societatii Academice Social-Literare Romania-Juna”, din Viena, in aprilie 1883. Este reprodus in revista “Convorbiri literare” si apare in volumul “Poezii”, cu modificari ale lui Titu Maioescu. 4. Geneza: La baza poemului se afla basmul muntenesc “Fata din gradina de aur”, versificat de Eminescu dupa versiunea culeasa de germanul Richar Kunich; si mitul “Zburatorului” ce este valorificat in primul tablou al poemului, prin visul erotic al fetei de imparat, ajunsa la varsta dragostei, ea isi imagineaza intruparea tanarului in postaza angelica si demonica, pentru a 1.Despre autor: Mihai Eminescu a fost si este cel mai mare poet si scriitor romana, “ultimul mare poet romancier”, care a realizat o opera monumentala a trditiilor populare si culte nationale, “depasindu-le prin geniul si munca sa” (Zoe Dumitrescu Busulenga). 2. Creatii ale poetului: De-a lungul vietii Mihai Eminescu a scris poezii cu caracter filozofic “Luceafarul”, poezii de inspiratie folcorica si mitologica “Revedere”, poezii ce au avut ca tema natura “Lacul”, “Dorinta” sau iubirea “Floare albastra”.

22. vorbi cu acesta dupa legile pamantene. 5. Surse de inspiratie: Mihai Eminescu a avut ca sursa de inspiratie “Lumea ca vointa si reprezentarea” a lui Arthur Schopenhauer, de unde a preluat viziunea antitetica dintre omul obisnuit si omul de geniu. Omul obisnuit se caracterizeaza prin modestie, banalitate, neputinta de a-si depasi limita de actiune, dorinta oarba de a trai si a fi fericit in sensul realist. Omul de geniu se caracterizeaza prin inteligenta profunda si meditatie, setae de cunoastere, puterea sacrificiului de sine pentru implinirea idealurilor, capacitatea de a-si depasi limitele conditiei. 6. Tema: Tema poemului o reprezinta destinul omului de geniu preluat de la Schiopenhauer. 7. Titlul: Titluil este numele celei mai luminoase stele. In termini alegorici “Luceafarul” este geniul purtator de lumina, solitar si neinteles de omul obisnuit, comun, incapabil sa ajunga la infinitul gandirii. 8. Structura: Poemul “Luceafarul” este alcatuit din 98 de catrene, structurate in patru tablouri ce sunt subordinate a doua planuri: universal-cosmic si uman-terestru. Incipitul il constituie prima strofa in care este prezentata fata de imparat. Faptul ca la originea poemului se afla un basm , Eminescu a pastrat doar schema epica, cadrul; formula

23. de inceput tine tot de epic. Prezenta unui narator care povesteste la persoana aIII-a, prezenta personajelor, constructia gradate a subiectului, numarul mare de vorbe specifice povestirii precum si prezenta dialogului cu formule specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracterul liric. Se constata ca poemul este impartit in patru tablouri; primul ilustreaza dragostea dintre fata de imparat si Luceafar, a doilea prezinta idila dintre Catalin si Catalina, al treilea prezinta calatoria Luceafarului si discursul acestuia cu Demiurgul, iar cel de-al patrulea prezinta intoarcerea Luceafarului pe cer si constatarea ca fata de imparat nu s-a putu rupe din cercul ei stramt fata de imparat nu s-a putu rupe din cercul ei stramt. 9. Cuprinsul: Primul tablou cuprinde idila dintre fata de imparat si Luceafar si reuneste planurile universal-cosmic si uman-terestru. Spatiul este de poveste “A fost odata”, iar timpul este istoric, irepetabil “A fost ca niciodata”. Se reia tema iubirii imposibile dintre doua finite ce apartin unor planuri diferite, din “sburatorul” de Ion Heliade Radulescu. In acest tablou se deosebesc o serie de motive printer care se enumera: motivul lunii, al castelului, stelelor, al noptii, marea, visul, somnul, oglinda. Contempland, Luceafarul de seara se indragosteste de o “prefrumoasa fata” de imparat. Fata la randul ei este cuprinsa de

24. acelasi sentiment. Portretul fetei de imparat este conturat in primele strofe. Intruchipeaza idealul de femeie “prefrumoasa”, este unicizata “una la parinti” si este comparata cu stelele si cu Fecioara. In conceptia fetei, Luceafarul este un suflet, iar pentru chemarea lui este nevoie de o formula magica, de un descantec “Cobori in jos, luceafar bland”. Descifrand alegoria se poate spune ca pamanteanul aspira catre absolute in timp ce sufletul are nevoie de concret. Intrucat cei doi fac parte din doua lumi diferite, spatial acestora de comunicare este somnul si visul. Metamorfozarea Luceafarului se implineste prin intermediul oglinzii si al apei.. Fiintele supranaturale au posibilitatea de a se metamorfoza, astfel, intocmai ca intr-un basm, Luceafarul, la chemarea fetei de imparat se arunca in mare si se preschimba intr-un tanar cu parul de aur, ochi scanteietori, cu o cununa de trestii, si se arata fetei ca un inger, ca un zeu. Metamorfozatrea Luceafarului aminteste mituri cosmogonice, intrucat la prima intrupare, Luceafarul are ca parinti cerul si marea: “Iar cerul este tatal meu/ si muma e marea.” Luceafarul este “un mort cu ochii vii” deoarece nemurirea este pentru muritorii de rand o forma a mortii; de aceea fata de imparat avea o senzatie de frig: “Cci eu sunt vie, tu esti mort,/ Si ochiul tau ma-ngheata”.

25. Peste cateva nopti, fata cheama din nou Luceafarul. Acesta o asculta din vaile haosului, avand acum, in cea de-a doua intrupare, ca tata soarele si ca mama noaptea. Acum vine invesmantat in negru si purtand pe suvitele negre o coroana ce arde. Infatisarea este acum demonica, pentru ca s-a nascut din noapte, iar dupa Hesiod noaptea este zeita umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeitelor. De data aceasta tanarul ii fagaduieste miresei cununi de stele, ii ofera cerul pe care sa rasara mai stralucitoare ca celelalte, dar si de data aceasta fata ii respinge apropierea si simte de data acesta o stare de caldura. Alegoria este ca fata incapabila sa iasa din conditia ei si sa convietuiasca impreuna cu Luceafarul, aceasta ii cere sa devina muritor ca si ea. La aceasta cerere, Luceafarul raspunde afirmativ din cuvintele sale reiesind sacrificial supreme pe care este gata sa-l faca “in schimb pe-o sarutare”, pentru a-i demosntra fetei ca o iubeste. Tabloul al II-lea se desfasoara in plan terestru si prezinta idila dintre Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera familiara, eroina nu mai este o prefrumoasa fata

26. Urmarind-o pe Catalina, socoteste ca este momentul sa-si incerce norocul si ii marturiseste dragostea lui. Se observa in aceasta scena de dragoste un limbaj comun, obisnuit, popular, adecvat unei scene de dragoste obisnuite, trecatoare, aventuroase. Catalina la inceput este retrasa, mai retinuta si ii marturisete baiatului dragostea pe care i-o poarta Luceafarului. . Fata constientizeaza asemanarea sa cu cel din plan terestru, Catalin, stabilind departarea uriasa de Luceafar: “Si guraliv si de nimic,/ Te-ai potrivi cu mine”. Catalin gaseste remediul: “Hai si-om fugi in lume” si astfel Catalina va pierde visul cu luceferi. de imparat, ea devine Catalina, o fata ca oricare alta. Catalin este un “copil viclean”, un paj din preajma imparatesei, baiat din flori, dar indraznet cu ochii. Tanarul Catalin se afla in antiteza cu Luceafarul intrucat era acesta era un om obisnuit, iar ceea ce-I putea oferi era doar iubirea pamanteana, fata de Luceafarul care-i oferea cerul, marea. Inca din primul tablou fata de imparat manifesta o retinere fata de Luceafar intruncat nu-l intelege “Desi vorbesti pe inteles,/ Eu nu te pot pricepe”. De aceea Catalina raspunde cu asa rapiditate la declaratiile lui Catalin, baiat simplu in comparative cu aspiratiile Luceafarului..

27. Tabloul al III-lea al poemului prezinta calatoria Luceafarului spre Demiurg si concorbirea dintre cei doi si cuprinde spatial cosmic si expone un tablou cosmogonic. Luceafarul face o calatorie interstelara de cu noastere si autocunoastere, la inceputul lumii, la origini. Se stabileste diferenta dintre timpul cosmic “cateva clipe” si timpul uman “mii de ani”. Demiurgul intruchipeaza creatorul absolute, este cel care cunoaste numele Luceafarului. Pentru un zbor ata de indraznet, Luceafarului ii creste o aripa de dimensiuni uriase. Din cauza vitezei colosale cu care zbura, miscarea lui pare un fulger ne-ntrerupt. In discutia dintre cei doi se observa un limbaj familiar ca intre parinte si fiu (“parinte”, “Doamne”). Demiurgul formuleaza o serie de definitii filozofice ale conditiei umane (antiteza dintre omul de geniu sic el obisnuit). “Tu vrei un om sa te socoti,/ Cu ei sa te asemeni?”, “Ei doar au stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte.”. In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata obisnuita, de stingere este numit Hyperion. Intocmai ca fata de imparat in idila cu Catalin, este numita Catalina, iar Luceafarul, in momentul in care vrea sa devina muritor este inzestrat cu nume.Demirugul ii ofera alte solutii in schimbul mortii “pamantu-n lung si marea-n larg/

28. intoarce pe cer si isi revarsa din nou razele asupra Pamantului. In acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrasteaza cu cel cosmic din partea a III-a. Luceafarul descopera pe cararile din cranguri sub sisruri lungi de tei, doi tineri indragostiti, care sedeau singuri. Mahnit de ceea ce vede, Luceafarul nu mai cade idin inaltul cerului la chemarea fetei ci se retrage in singuratatea lui constatand cu amaraciune: “Ce-ti pasa tie chip de lut/ Daco-i fie u sau altul?/ Ttraind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.” In finalul poemului, Luceafarul dezamagit de imposibilitatea fetei de a-si depasi conditia o numeste acum pe “prefrumoasa” Dar moartea nu se poate”. Ii atrage atetia ironic, asupra inutilitatii sacrificiului: “Si pentru cine vrei sa mori/ Si vezi ce te asteapta”.. Tonul Demiurgului este profetic ceea ce anticipeaza infidelitatea fetei sip e urma dezamagirea Luceafarului. Luceafarul este o parte a universului, celui “tot” care o reprezinta Demiurgul, iar a-l rupe din acest sistem ar insemna distrugerea echilibrului universal. Si ca ultim argument, Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre pamantul ratacitor sa vada ce-l asteapta. Tabloul al IV-lea cuprinde planul terestru, dar si cel cosmic. Hyperion devenit din nou Luceafar se

29. fata de imparat “chip de lut”. 10. Limbajul: Limbajul impleteste registrul sobru filozofic cu registrul popular, familiar. In poem se deosebesc o multitudine de figure de stil, printre care se deosebesc: comparatiile (portretul fetei), epitetele (“prea frumoasa”), metafore (“izvor de vieti”, “dadator de moarte”, “al nemuriri nimb”), antiteze (intre Catalina si fata de imparat, intre Catalin si Luceafar si intre conditia omului de geniu si omul obisnuit), personificari (umanizarea Luceafarului). 11. Concluzii: O interpretare a poemului “Luceafarul” socoteste aceasta creatie ca un poem al “vocilor” sau al “mastilor” poetului. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine in primul rand Luceafarul sau Hyperion, geniul care cauta suprema clipa de fericire fara sa fie inteles si ramanand la locul sau separate de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat insa si in chipul lui Catalin, pamanteanul obisnuit care traieste din prima clipa a dragostei. S-a imaginat chiar in chipul Catalinei, muritorul de rand care aspira spre absolute. El s-a imaginat si sub chipul Demiurgului, exprimand astfel aspiratia spre personalitatea universala. Mihai Eminescu spunea: ”Aceasta ese povestea. Iar intelesul allegoric ce i-am dat este ca daca geniul nu cunoaste

30. moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, aici, pe pamant, nici e capabil a fi fericit, nici a ferici pe cineva. El n-are moarte, dar n-au nici noroc!”.

32. Privea în zare cum pe mariRasare si straluce,Pe miscatoarele carariCorabii negre duce. Il vede azi, il vede mini,Astfel dorinta-i gata;El iar, privind de saptamini,Ii cade draga fata. Cum ea pe coate-si razimaVisind ale ei timpleDe dorul lui si inimaSi sufletu-i se imple. A fost odata ca-n povesti,A fost ca niciodata,Din rude mari imparatesti,O prea frumoasa fata. Si era una la părintiSi mindra-n toate cele, Cum e Fecioara intre sfintiSi luna intre stele. Din umbra falnicelor boltiEa pasul si-l indreaptaLinga fereastra, unde-n coltLuceafarul asteapta.

33. Si din oglinda luminisPe trupu-i se revarsa,Pe ochii mari, batind inchisiPe fata ei intoarsa. Ea il privea cu un suris,El tremura-n oglinda,Căci o urma adânc în visDe suflet să se prinda. Iar ea vorbind cu el în somn,Oftind din greu suspina:- "O, dulce-al noptii mele domn,De ce nu vii tu? Vina! Si cât de viu s-aprinde elIn orisicare sara,Spre umbra negrului castelCând ea o să-i apara. Si pas cu pas pe urma eiAluneca-n odaie,Tesind cu recile-i scânteiO mreaja de vapaie. Si când în pat se-ntinde dreptCopila să se culce,I-atinge miinile pe piept,I-nchide geana dulce;

34. Cobori în jos, luceafar blind,Alunecind pe-o raza,Patrunde-n casa si în gândSi viata-mi lumineaza!" El asculta tremurator, Se aprindea mai tareSi s-arunca fulgerator,Se cufunda în mare; Si apa unde-au fost cazutIn cercuri se roteste,Si din adânc necunoscutUn mândru tinar creste. Usor el trece ca pe pragPe marginea ferestreiSi tine-n mâna un toiagIncununat cu trestii. Parea un tinar voievodCu par de aur moale,Un vinat giulgi se-ncheie nodPe umerele goale. Iar umbra fetei straveziiE alba ca de ceara -Un mort frumos cu ochii viiCe scânteie-n afara.

36. - "Din sfera mea venii cu greuCa să-ti urmez chemarea,Iar cerul este tatal meuSi muma-mea e marea. Ca în camara ta să vin,Să te privesc de-aproape, Am coborit cu-al meu senin Si m-am născut din ape. O, vin'! odorul meu nespus,Si lumea ta o lasa;Eu sunt luceafarul de sus,Iar tu să-mi fii mireasa. Colo-n palate de margeanTe-oi duce veacuri multe,Si toata lumea-n oceanDe tine o s-asculte." - "O, esti frumos, cum numa-n visUn inger se arata,Dara pe calea ce-ai deschisN-oi merge niciodata; Strain la vorba si la port,Lucesti fără de viata,Căci eu sunt vie, tu esti mort,Si ochiul tau mă-ngheata."

37. Cum el din cer o auzi,Se stinse cu durere,Iar ceru-ncepe a rotiIn locul unde piere; In aer rumene vapaiSe-ntind pe lumea-ntreaga, Si din a chaosului vaiUn mândru chip se-ncheaga; Pe negre vitele-i de par Coroana-i arde pare,Venea plutind în adevarScaldat în foc de soare. Trecu o zi, trecura treiSi iarasi, noaptea, vineLuceafarul deasupra eiCu razele-i senine. Ea trebui de el în somnAminte să-si aduca Si dor de-al valurilor domnDe inim-o apuca: - "Cobori în jos, luceafar blind,Alunecind pe-o raza, Patrunde-n casa si în gândSi viata-mi lumineaza!"

38. Din negru giulgi se desfasorMarmoreele brate,El vine trist si ginditorSi palid e la fata; Dar ochii mari si minunatiLucesc adânc himeric,Ca doua patimi fără satSi pline de-ntuneric. - "Din sfera mea venii cu greuCa să te-ascult s-acuma,Si soarele e tatal meu, Iar noaptea-mi este muma; Cum el din cer o auzi,Se stinse cu durere,Iar ceru-ncepe a rotiIn locul unde piere; In aer rumene vapaiSe-ntind pe lumea-ntreaga, Si din a chaosului vaiUn mândru chip se-ncheaga; Pe negre vitele-i de par Coroana-i arde pare,Venea plutind în adevarScaldat în foc de soare.

40. Mă dor de crudul tau amor A pieptului meu coarde,Si ochii mari si grei mă dor,Privirea ta mă arde." - "Dar cum ai vrea să mă cobor?Au nu-ntelegi tu oare, Cum ca eu sunt nemuritor, Si tu esti muritoare?" “-Nu caut vorbe pe ales, Nici stiu cum as incepe - Desi vorbesti pe inteles,Eu nu te pot pricepe; O, vin', odorul meu nespus, Si lumea ta o lasa;Eu sunt luceafarul de sus,Iar tu să-mi fii mireasa. O, vin', în parul tau balaiS-anin cununi de stele, Pe-a mele ceruri să rasaiMai mindra decât ele." - "O, esti frumos cum numa-n visUn demon se arata,Dara pe calea ce-ai deschisN-oi merge niciodata!

41. Dar daca vrei cu crezamintSă te-ndragesc pe tine, Tu te coboara pe pământ,Fii muritor ca mine." “-Tu-mi cei chiar nemurirea meaIn schimb pe-o sarutare,Dar voi să stii asemeneaCât te iubesc de tare; Da, mă voi naste din pacat,Primind o alta lege;Cu vecinicia sunt legat,Ci voi să mă dezlege." Si se tot duce... S-a tot dus.De dragu-unei copile,S-a rupt din locul lui de sus,Pierind mai multe zile. * In vremea asta Catalin,Viclean copil de casa,Ce imple cupele cu vinMesenilor la masa, Un paj ce poarta pas cu pasA-mparatesii rochii,Baiat din flori si de pripas,Dar indraznet cu ochii,

43. Cu obrajei ca doi bujoriDe rumeni, bata-i vina,Se furiseaza pinditorPrivind la Catalina. Dar ce frumoasa se facuSi mindra, arz-o focul;Ei Catalin, acu-i acuCa să-ti incerci norocul. Si-n treacat o cuprinse linIntr-un ungher degraba.- "Da' ce vrei, mari Catalin?Ia du-t' de-ti vei de treaba. - "Ce voi? As vrea să nu mai staiPe ginduri totdeuna,Să rizi mai bine si să-mi daiO gura, numai una." - "Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri,Da-mi pace, fugi departe -O, de luceafarul din cerM-a prins un dor de moarte." - "Daca nu stii, ti-as arataDin bob în bob amorul,Ci numai nu te minia,Ci stai cu binisorul.

44. Cum vinatoru-ntinde-n cringLa pasarele latul,Când ti-oi intinde bratul stingSă mă cuprinzi cu bratul; Si ochii tai nemiscatoriSub ochii mei ramiie...De te inalt de subtioriTe-nalta din calciie; Când fata mea se pleaca-n jos,In sus ramii cu fata,Să ne privim nesatiosSi dulce toata viata; Si ca să-ti fie pe deplinIubirea cunoscuta,Când sarutindu-te mă-nclin,Tu iarasi mă saruta." Ea-l asculta pe copilasUimita si distrasa,Si rusinos si dragalas,Mai nu vrea, mai se lasa, Si-i zise-ncet: - "Inca de micTe cunosteam pe tine,Si guraliv si de nimic,Te-ai potrivi cu mine...

45. Dar un luceafar, răsăritDin linistea uitarii,Da orizon nemarginitSinguratatii marii; Si tainic genele le plec,Căci mi le imple plinsulCând ale apei valuri trecCalatorind spre dinsul; Luceste c-un amor nespus,Durerea să-mi alunge,Dar se inalta tot mai sus,Ca să nu-l pot ajunge. Patrunde trist cu raze reciDin lumea ce-l desparte...In veci il voi iubi si-n veciVa raminea departe... De-aceea zilele îmi suntPustii ca niste stepe,Dar noptile-s de-un farmec sfântCe-l nu mai pot pricepe." - "Tu esti copila, asta e...Hai s-om fugi în lume,Doar ni s-or pierde urmeleSi nu ne-or sti de nume.

46. Căci amindoi vom fi cuminti,Vom fi voiosi si teferi,Vei pierde dorul de părintiSi visul de luceferi." Porni luceafarul. CresteauIn cer a lui aripe,Si cai de mii de ani treceauIn tot atitea clipe. Un cer de stele dedesupt,Deasupra-i cer de stele -Parea un fulger nentreruptRatacitor prin ele. Si din a chaosului vai,Jur imprejur de sine,Vedea, ca-n ziua cea dentii,Cum izvorau lumine; Cum izvorind il inconjorCa niste mari, de-a-notul...El zboara, gând purtat de dor,Pin' piere totul, totul; Căci unde-ajunge nu-i hotar,Nici ochi spre a cunoaste,Si vremea-ncearca în zadarDin goluri a se naste.

47. Nu e nimic si totusi eO sete care-l soarbe,E un adânc asemeneUitarii celei oarbe. - "De greul negrei vecinicii,Parinte, mă dezleagaSi laudat pe veci să fiiPe-a lumii scara-ntreaga; O, cere-mi, Doamne, orice pret,Dar da-mi o alta soarte,Căci tu izvor esti de vietiSi datator de moarte; Reia-mi al nemuririi nimbSi focul din privire,Si pentru toate da-mi în schimbO ora de iubire... Din chaos, Doamne,-am aparutSi m-as intoarce-n chaos...Si din repaos m-am născut.Mi-e sete de repaos." - "Hyperion, ce din genuniRasai c-o-ntreaga lume,Nu cere semne si minuniCare n-au chip si nume;

48. Tu vrei un om să te socoti,Cu ei să te asameni?Dar piara oamenii cu toti,S-ar naste iarasi oameni. Ei numai doar dureaza-n vintDeserte idealuri -Când valuri afla un mormânt,Rasar în urma valuri; Ei doar au stele cu norocSi prigoniri de soarte,Noi nu avem nici timp, nici loc,Si nu cunoastem moarte. Din sinul vecinicului ieriTraieste azi ce moare,Un soare de s-ar stinge-n cerS-aprinde iarasi soare; Parind pe veci a rasari,Din urma moartea-l paste,Căci toti se nasc spre a muriSi mor spre a se naste. I ar tu, Hyperion, ramiiOriunde ai apune...Cere-mi cuvintul meu dentii -Să-ti dau intelepciune?

50. Si pentru cine vrei să mori?Intoarce-te, te-ndreaptaSpre-acel pământ ratacitorSi vezi ce te asteapta." * In locul lui menit din cerHyperion se-ntoarseSi, ca si-n ziua cea de ieri,Lumina si-o revarsa. Căci este sara-n asfintitSi noaptea o să-nceapa;Rasare luna linistitSi tremurind din apa. Vrei să dau glas acelei guri,Ca dup-a ei cântareSă se ia muntii cu paduriSi insulele-n mare? Vrei poate-n fapta să aratiDreptate si tarie?Ti-as da pamintul în bucatiSă-l faci imparatie. Iti dau catarg lângă catarg,Ostiri spre a strabatePamintu-n lung si marea-n larg,Dar moartea nu se poate...