REALIZATOR Stancu Nicolae

PROZA SCURTA REALIZATOR Stancu Nicolae ESENTE , EDITIA IANUARIE-2010

CUPRINS VIOLETA GELU PROZĂ SCURTĂ FLORA ANDRADA RODICA ION GEORGE GABRIELA CUPRINS GEORGETA GEORGE DENISA JAD ANDRADA SIMONA SIMION ZAKE-MAN

CUPRINS ADRIAN AUREL PROZĂ SCURTĂ LIGIA VIOREL OANA GEORGETA VICKY MALINA CUPRINS GEORGETA GEORGE DENISA JAD ANDRADA SIMONA SIMION ZAKE-MAN

Abia acum simţeam aroma de Azaro ! Chicoteam în sinea-mi pentru că se potrivea cu ideea mea de parfum maculin !-Da-mi voie să mă prezint! Sunt Codrin Alexandrescu.-De când?-De vreo 36 şase ani şi două luni!...spuse el plăcut surprins de replică ; zâmbea în spatele privirii albastre cu gândul că, în clipa următoare, va şti totul despre mine...-Îmi poţi spune pe cine am ţinut în braţe?-Nec! i-am răspuns cu zâmbetul calin...-Nec de la...-Nec de la...Necunoscută! Am continuat sa zâmbesc, întorcând capul către pendula aflată în holul imens.-Regret că va trebui să plec!Sunt aşteptată ... de ceva timp! Nu e nevoie să mă conduci.Noapte bună!L-am lăsat, descumpănit, în mijlocul holului luminat de candela bre cu ciucuri de cristal! Cu haina pe umeri,alergam printre fulgii de afară, in timp ce inima mea striga:Codrin! Codrin!Codrin! Poveste modernă în decor clasic 1 I-am simţit privirea înainte de a-l vedea. Atingerea uşoară, pe umărul meu,a fost confirmarea că nu m-am înşelat.-Dansaţi?...şi, din înclinaţia corpului său, am înţeles că aveam în faţă un bun dansator ... Mă alesese cu ochii instinctului aceluia ce-şi caută perechea...Statura atletică, nu lasa să se ghicească magul paşilor obişnuiţi să execute, graţios, mişcări dinainte ştiute.Zâmbetul lui, făcut să intimideze, m-a determinat, în prima secundă, să rostesc un refuz! Dar vocea îi suna a provocare şi răspunsul meu veni aproape ca o ripostă:-Desigur! De ce, nu?Cu aerul felinei ce îşi găsise prada, mă conduse, cu mişcări sigure, prin mulţimea încinsă de petrecere.Ringul, aflat în faţa orchestrei, reflecta luminile oglizilor ce înconjurau pereţii. Îmi luau ochii!Un tremur uşor încorda corpul meu într-o aşteptare asemănă toare cu cea pe care şi-o stăpâneşte sprinterul, înainte de start. Cu sufletul făcut arc, i-am primit braţul în jurul taliei, lăsând muzica să-mi inunde fiinţa.Vrăjită de sunete m-am abandonat plutirii paşilor dirijaţi de el...În clipa aceea nu am mai existat decât noi doi, îmbrăţişaţi , privindu-ne, fascinaţi unul de celalat, când totul se rotea împrejur...Încă ne mai priveam când ultimile acorduri încetaseră demult...-Dansezi minunat !Glasul lui nu mai avea singuranţa dinainte, dar îşi masca bine tulburarea. Nu-i tremura nici un muşchi al obazului! Doar ochii luceau, puţin... altfel. AUTOR-VIOLETA ANDREI RETURN

Poveste modernă în decor clasic II M-am prăbuşit în locul arătat de el, mi-am scos notess-ul şi aparatul foto, aşteptând...-Atunci am rămas...dar, vocea lui fu, imediat,acoperită de muzică şi prezentarea începu.O roşeaţă uşoară îi acoperi pomeţii obrajilor măslinii şi, ca un copil, ridicând din sprâncene, duse un deget la buze, în semn de tăcere...Mi se risipea privirea pe fiinţele ce-mi treceau prin faţa ochilor , în timp ce mâna mea scria sau fotografia cu gesturi aproape mecanice...Aş fi lăsat totul baltă şi aş fi fugit din lumea eleganţei în care se afla Codrin!Afişând aerul preocupat, specific job-ului meu, n-am întors privirea şi nu i-am adresat un cuvânt bărbatului de lângă mine!Pe neaşteptate îi sună telefonul...îl uitase deschis... Am înţeles , din privirea lui, că trebuia să plece...-Îmi este total neplăcut că trebuie să plec...de data asta, eu, primul! spuse el cu un reproş târziu...-Nec, parcă ăsta vă e numele, nu? Pot avea măcar un număr de telefon, dacă nu o carte de vizită?Perplexă, n-am scos un sunet!-Ei, haideţi...vă rog...Dacă întâmplarea ne-a adus faţă în faţă, a doua oră, înseamnă că deja suntem cunoştinţe!Nu putea glumi de două ori!Am mâzgălit repede pe foaia de notess numărul şi i-am dat-o, cu gestul firesc al omului preocupat de altceva, fiindcă întorsesem privirea către pasarelă.-Ne auzim!Bună seara! şi plecă în grabă lăsându-mi mie starea de stupizinie pe care, probabil, o avusese el, cu luni în urmă... Priveam marea într-un apus ce risipea culori violacee pe creştet de val!Ufff! Urâtă vreme! Culoarea aceea îmi sporea tristeţea... N-aveam nici un motiv să mi se înece corăbiile şi totuşi...Ei ,da! Poate singurătatea...mi-am zis în gând, furioasă pe mine ,căci eu alesesem să fiu singură...De s-ar face primăvară mai re pede! "O noua primăvară, pe vechile dureri..." mă tachina propriul meu gând!Un ţipăt de pescăruş întârziat, el ştia de ce, mă aduse la realitate şi am părăsit , rapid, recipientul cu melacolie,în care intrasem singură, de buna voie.Uitasem că trebuie să fiu, la oră fixă, în preajma podiumului de defilare.Nu-mi plac prezentările de modă, dar...cronică mondenă , asta am găsit! Când mă gandesc că cei ce nu mă cunosc ar putea crede că-mi plac mondenităţile...De câte am fugit în viaţa asta, peste toate am dat: nu mi-a plăcut matematica şi am făcut liceu cu profil de matematică, nu mi-a plăcut chimia şi am făcut o facultate în domeniu, nu mi-au plăcut politehnistii şi...m-am măritat cu unul din ei! Ce fac? Iar mă-ntorc în trecut?Certându-mă cu mine însămi , am pătruns în sala aglomerată şi m-am pierdut printre fotolii, cu ochii după un amărât de scaun, aproape de pasarelă, pe unde urmau să treacă manechinele.-Aţi pierdut pe cineva? E târziu, dar... nu prea târziu să-l găsiţi!Sub privirea albastră am rămas ţintuita locului...Aromă de Azaro...Codrin!-Bună seara! am şoptit cu glas pierdut...-S-a întâmplat că fotoliul de lângă mine e liber! Luaţi loc, vă rog!Ah, îmi venea să-i ucid zâmbetul , dar parfumu lui mă învăluia tandru, discret ... AUTOR-VIOLETA ANDREI RETURN

Poveste modernă în decor clasic III -N-aş avea argumente să vă contrazic...Da! Aşa se pare...-Altă explicaţie nici nu există! Altfel, cum aş fi reuşit să vă întâlnesc când, la numărul de telefon ,dat în primăvară, mi-a răspuns altcineva... Ce ţi-e şi cu telefoanele astea...de serviciu! Măcar să fi ştiut în ce oraş al lumii aţi dispărut... Trecuse demult vremea liliacului şi a iasomiei ; înfloriseră şi teii înnebunind ,cu parfumul lor, inimile sensibile. Vara se instala parcă prea repede...Îmi defilau prin faţa ochilor sumedenie de flori albe, risipite pe la colţuri de stradă de către negustorii ambulanţi .Le îmbrăţişam pe toate cu privirea şi pe toate aş fi vrut să le am, dacă bugetul meu, modest ,de ziarist monden, nu m-ar fi îndemnat la cumpătare...Rătăceam fără ţintă pe străzile aglomerate, visând cu ochii deschişi, singură, cu gândurile mele...Strigătul unei florăresei mă ţintui locului şi ochii mei, lacomi, aleseră un buchet de trandafiri albi.-Mulţumesc frumosule! Să-ţi trăiască mireasa! spuse zâmbind, cu satisfacţie, femeia.Cu obrajii cuprinşi de o uşoară roşeaţă, bărbatul de lângă mine îmi întinse buchetul...Involuntar, braţul meu se duse către florile jinduite cu ochii, în timp ce buzele mele scapără un sunet mic: Codrin!-Se pare că întâmplarea îmi este favorabilă şi în anotimpul acesta!Să recunoaştem , domnişoară Nec!Cineva, din Univers, a hotărât ca drumurile noastre să se întâlnească la răscrucea anotimpurilor...Aşa să fie?Tulburată de apariţia lui neaşteptată şi de faptul că intuise care flori îmi plac, nu ştiam ce răspuns "inteligent" să-i dau... Cuvintele sunau a reproş, dar privirea lui arăta tristeţe!Cum oare să-i fi răspuns? Oare cum aş fi putut să-i spun că am fugit de teama de a recunoaşte că m-am îndrăgostit a doua oară în viaţă şi că mă stăpânea gândul unui alt probabil eşec, marcat de suferinţă...Stabilisem demult că dragostea nu era pentru mine! eram mult prea posesivă! Eram în stare să dăruisc totul,dintr-o dată, până la sacrificiu de sine dar...pretindeam la fel! Nu ştiam sa iubesc!Am preferat să mă creadă cochetă...lipsită de seriozitate şi am zâmbit în acelaşi fel...trist!Cu trandafirii în braţe, lângă Codrin, paşii mei se îndreptau spre un parcurs necunoscut, conduşi de întâmplare sau de mâna duioasă a destinului...Pluteam, mai bine zis, nu mergeam şi mirosul de Azaro mă învăluia plăcut, tandru...Vocea îmi amuţise definitiv!Eu , cea dezinvoltă, mă cufundasem într-o muţenie care mă Scoteadin sărite, chiar şi pe mine!Înţelegând încurcătura în care mă aflam, Codrin riscă din nou când îmi propuse să ne vedem mai târziu, la cină, într-un restaurant de fiţe", unde mânca lumea bună a oraşului.-Da...sună bine ! Pe diseară, atunci!M-am răsucit, repede, pe călcâie şi, fără să mai ascult vorbele lui de bun rămas, am alergat, aproape strivind florile în strânsoarea braţelor, către prima staţie de troleibuz!Nu mai auzeam decât glasul din interiorul meu care striga: Iubesc! RETURN

Poveste modernă în decor clasic IV Rochia mamei, strâmtă pe corp, cu decolteul tăiat în spate şi randez-vous mic, pica pe mine, ca turnată!Buclele negre ale părului îmi acopereau decolteul şi numai mersul meu făcea să descopere, discret şi cochet în acelaşi timp, pielea bronzată a spatelui...-Taxiiiiiiiii! am strigat, dar în clipa următoare am simţit, caldă şi tandră, mâna lui Codrin cuprinzându-mi umerii! În garsoniera mea,de la etajul 5, era vraişte!Aruncasem cu haine şi încălţăminte peste tot şi nu fusesem în stare să aleg ceva potrivit! Veşnicul meu duşman, timpul,îmi arata, cu ticăit de ornic,scos din minţi, că ora întâlnirii pentru cină se apropia! În disperare, mi-am amintit de o rochie ce o aveam de la mama ...O păstrasem, cu sfinţenie, ca pe un talisman ocrotitor, ani dea rândul...Încă îmi plutea prin faţa ochilor imaginea frumoasei mele mame, când soneria îmi dădu de veste că am un musafir neaşteptat! Mi-am netezit părul în grabă şi am deschis, cu emoţie, uşa.. .Alt buchet de trandafiri albi îmi încânta privirea ... mai apoi l-am observat pe comisionar! În mijlocul buchetului odihnea un plic, mirosind a parfumul lui Codrin! "Te sărut şi te aştept!"I-am mulţumit băiatului şi, cu greu, mi-am stăpânit glasul ce începuse să-mi tremure...Am imbrăcat rochia de tafta, mov-lila, a mamei mele, am încălţat, iute, o pereche de sandale negre din lac şi am luat o poşeta-plic, din acelaşi material.Am ieşit în fugă pe uşă, cu părul fluturând!De-ar veni mai repede liftul! îmi spusesem în gând cu ochii pe ceasul telefonului mobil.În lift mi-am dat , după ureche, câteva picături de Poison şi m-am privit în olglinda de pe perete! AUTOR-VIOLETA ANDREI RETURN

Poveste modernă în decor clasic V Am mâncat mai apoi în tăcere...mâncat e un fel de a spune, pentru că n-am simţit nimic din ce duceam în gură. Îl priveam pe Codrin care îşi savura masa cu gesturi fireşti şi elegante ;eram fascinată de privirea albastră şi mi se părea că sunt cenuşăreasa venită la un bal pentru doi..Mă întrebam dacă îmi va proba vreun „condur”...Şi dacă nu mi se potriveşte condurul? Panica devoratoare făcu să mi se îmbujoreze obrajii! Aproape că nu l-am auzit pe Codrin am simţit numai mâna lui luând-o pe a mea şi l-am urmat pe ringul de dans, fără să schiţez nici cel mai mic gest de împotrivire. Mă ţinea în braţe, îi simţeam parfumul şi paşii mei se acordau cuai lui, plutind uşor în sunetul muzicii.„ Besame, besame muchocomo si fuera esta noche la ultima vezbesame, besame muchoque tengo miedo a perderte, perderte despues”Codrin mă ţinea în braţe ca şi cum i-ar fi fost, într-adevăr, teamă să nu mă piardă, iar eu...eu simţeam că mă pierd în mine!Când muzica şi-a risipit şi ultimile acorduri, mă mai aflam, încă, în vraja aceia dulce, iar parfumul lui Cordrin, învăluindu-mă, îmi dădea certitudinea că nu visez.Când ne-am despărţit în faţa scării blocului meu şi Codrin mi-a spus „pe maine”, mie îmi sunau în minte versurile cântecului pe a cărui melodie dansasem ...” muy lejos de aqui..."Fugeam de mine, cu siguranţă şi mă durea gândul că bietul Codrin va înţelege cu totul altceva!Nu acceptam realitatea! Nu încă!Credeam că noaptea va fi un bun sfătuitor! Credeam... E de la sine înţeles că restaurantul ales de Codrin era...nu unul modern!Clădirea păstra stilul baroc la exterior, pentru că interioul îţi creea impresia de măreţie a eleganţei simple.Prin ferestrele imense de la parter, lumina era oprită de perdele bogat-drapate-atât cât să creeze impresia de intimitate. Sala de jos era imensă şi goală! Dintr-o extremitate a ei, porneau, spre dreapta şi spre stânga, două scări, din marmură albă, cu balustrade din fier forjat, vopsite negru. Codrin mă conduse către etaj, iar paşii mei îşi pierdeau sunetul în adâncimea covorului care acoperea scara. Masa pe care o rezervase era lângă marginea golului aflat deasupra sălii de jos, astfel încât, peste balustradă, puteam vedea mica orchestră care îşi ocupase, în linişte, locurile aflate în spatele intrumentelor. Un băiat, îmbrăcat în pantaloni negri, vestă roşie şi cămaşa albă, s-a apropiat de masă şi,salutându-ne, ne-a lăsat lista de Menu. Fără să o parcurg, am spus simplu că aş dori un file de şalău la grătar cu cartofi natur şi un pahar de Jidvei dry.N-am înţeles bine ce îi spunea Codrin chelnerului, pentru că orchestra şi-a început programul cu muzică de cafe-concert şi încercam să-mi ascund emoţia prefăcându-mă foarte interesată de prestaţia orchestrei.Politicos, a aşteptat, fumându-şi în tăcere ţigara, până am întors privirea.-Dacă ai şti cât am visat la clipă asta, scumpă Nec...-Mă chiamă Doina, am îngânat eu vinovată.-Doină-de-dor...şi momentul fu salvat de vinul adus de chelner care turna cu eleganţă în paharele cu picior de cocostârc.-Bine ne-am regăsit, atunci, Doina!-Da! E bine...am adăugat eu timid şi stupid! AUTOR.-VIOLETA ANDREI RETURN

Poveste modernă în decor clasic VI Tăceam, cu telefonul lipit de auzul meu, iar lacrimile cădeau în boabe grele, rostogolindu-se, sărind, parcă, de pe obrazul arzând.În clipa următoare, bătăi disperate în uşa apartamentului, mă anunţau că trebuie să deschid.Destinul bătea la uşa mea, iar eu îl întâmpinam cu lacrimi..."Carpe diem!" Doat atât...? Gândurile se loveau unele de altele!, ciocnidu-se în reflexii, bătându-se cap în cap!Unul striga:”Trăieşte clipa!” Altul:”amiteşte-ţi suferinţa! Rana e abia vindecată, teme-te!””Nu-ţi fă iluzii, ca să nu ai deziluzii!” Apoi, cuvintele tatei, înainte de a muri şi ale mamei, zbătându-se pe marginea rece a abisului: „Tu ai să rămâi singură!”Cafeaua se răcise de mult, iar privirea mea rătăcea încă, prin faldurile perdelei, către seninul dimineţii de afară...Cât de mult îmi plac dimineţile! Sunt ca o promisiune, ca un dor nou de viaţă, ca o speranţă....Paradisul trebuie că este o eternă dimineaţă, cu seninuri pictate în zboruri diafane.Ţârâitul deşteptătorului suna ca un avertisment:”Trezeşte-te!” A câtă oară i-o luasem înainte?! Sunt matinală, chiar dacă întârzii nopţile în visuri aşternute pe albul vreunei coli de scris...Izbucni, dintr-o dată, simfonia No. 40, de Mozart! Telefonul mobil vibra, mai să cadă de măsuţa de cafea...-Alo...? şi glasul lui Codrin mă învălui...cald, dezmierdător...-Spune-mi că nu dormeai, Doina! Spune-mi! Eu aşa te-am simţit, de veghe gândurilor tale! Să nu care cumva să pleci iar, Doina! AUTOR-VIOLETA ANDREI RETURN

LA PESCUITSe aude soneria telefonului. Este ora trei şi jumătate. Sună deşteptarea. Cu ochii lipiţi de somn, încerc să mă despart de îmbrăţişarea plăcută a pernei şi mă grăbesc spre bucătarie. Aprind aragazul, umplu ibricul cu apă, îl pun să fiarbă cu o linguriţă de zahăr, î-mi pregătesc repede cafeaua. În timp ce fierbe apa, mă spăl pe ochi cu apă rece, să-mi alung şi ultima urmă de somn. Ridic jaluzelele şi deschid fereastra la balcon. Bucătăria este amenajată în balconul construcţie la parter ca extensie a apartamentului în exteriorul blocului.Afară stelele strălucesc pe cer, iar adierea vântului răsfirată printre crengile celor doi molizi din faţa ferestrei, este molcomă şi mângâietoare. Se prefigurează un cer senin şi o zi plăcută. Nu se aude zgomotul valurilor sparte de diguri. Şi astăzi va fi o mare linistită şi plăcută pentru pescuitul din barcă.În cele câteva minute disponibile, mă îmbrac sumar, anunţându-se o zi toridă. Îmi iau cafeaua într-o sticluţă, vâslele din boxă şi alerg în parcare. Restul sculelor sunt pregătite în Matiz. Pornesc grăbit motorul şi îl ascult cum toarce linistit sub răcoarea dimineţi. Începe să se crape de ziuă, iar întunericul părăseşte cu umbrele sale cartierul.Pe stradă măturătorii sunt deja la lucru. Paznicul din colţ este la datorie. Nici-o mişcare nici în faţa bisericii în construcţie. Doar câţiva tineri întârziaţi prin staţiune, se întorc gălăgioşi spre case. Cine ştie prin ce cluburi de noapte sau discoteci şi-au vărsat amarul în dans şi bere, năduşind în ritmuri de rok si dens. Este muzica litoralului din vara aceasta. Fetele cu fustiţele de-o palmă şi cu bluzite până sub încheietura sânului în formare, tremurau sub răcoarea dimineţii. Trebuie să mă grăbesc, dacă nu ajung la timp la bărci, risc să plece ceilalţi colegi pescari şi să nu am cu cine lansa barca la apă. Am ajuns la timp. Încă nu este ora 4,oo. Majoritatea bărcilor sunt echipate şi trase la apă. Toţi pescari sportivi vor să ajungă înainte de răsăritul soarelui în larg, la circa o milă şi jumătate depărtare de ţărm (o milă marină are 1852 metri ca lungine, iar cea pe uscat 1609 m). Fără motor este riscant să te îndepărtezi mai mult de mal. Oricând se poate stârni o furtună şi cele 30 – 40 minute parcurse uşor la dus, pot deveni ore de risc, chin şi efort fizic, în caz de furtună.Cu ajutorul colegilor am coborât barca la apă, echipată şi gata de o nouă zi de pescuit. Pescarii sportivi nu au plase. Pescuim la volte ( 25-30 metri de nailon la capătul căruia se află un plumb de 100 gr. si 2-3 cârlige). Aceasta este toată tehnica noastră „avansată” de pescuit.Când ajung în larg, arunc ancora şi cele 4 volte, câte două de fiecare bord, (bord = părţi ale bărcii) în cârligele cărora aşez cu grije bucăţi mici de pipotă proaspătă de pasăre, sau râme negre din baltă. Fiecare pescar ancorează acolo unde crede că va da peste un loc plin cu peşte. Nu întotdeauna se intâmplî asa, din cauza curenţilor schimbători, care te poartă mereu pe alt traseu.La ajungerea pe poziţie, noaptea începe să părăsească întinderea nesfârşită a mării. Luminile oraşului se văd sclipind ca licuricii pe toată întinderea litoralului, de la Vama Veche, până la Olimp . RETURN

Turiste cu sânii goi, făcând un toples dezgustător pentru vârsta lor, trecută de a doua jumătate şi fermitatea îndoielnică a dotărilor Încă se mai aude muzica discotecilor din Venus. În larg navele militare îşi etalează maiestuos becurile de veghe la puntea comandă. Din când în când se aude ţipătul unui cormoran rătăcit de cârd. Ca o muzică în surdină percepi clipocitul valurilor molcome ce se lovesc de barcă.Guvidele trage furios de nailonul voltei. Cu mişcări repezi îl scot din apă şi-l arunc în minciocul larg, fixat de strapazanul (lemn sau metal fixat în copastie pentru legarea vâslelor) bărcii. Încet, încet, creşte greutatea capturată şi minciocul se afundă tot mai adânc în apă. Ziua a pus stăpânire peste întuneric. La zenit, începe să apară soarele ca o dungă de foc. Parcă este un bătrân grăbit, spre piaţă, să prindă sticla cu lapte dulce. Din adâncimea mării se ridică maiestuos un glob imens de jar. Înainte de a se despărţi de linia infinitului, cercul de foc are forma unui glob de sticlă incandescentă, aşezat peste o lampă de noapte. Se desparte cu repeziciune de orizont, ridicându-se spre nesfârşirea cerului. Luna palidă, se pierde deasupra oraşului. Este gata să se înfigă în vârful releului de la poştă.Încă se mai aud motoarele pescarilor profesionişti, care-şi conduc bărcile spre larg, spre apa mai adâncă, mai rece şi mai bogată în peşte. Cu speranţa că la mal voi găsi cumpărători, cântăresc grămada de peşte din priviri şi consider că totuşi a fost o zi mulţumitoare, pentru o asemenea vreme călduroasă şi lipsită de bătaia vântului. Când bate sudul apa se încălzeşte prea tare şi peştele nu mai are chef de mâncare.La mal turiştii şi-au întins cearceafurile peste locurile de depozitare a bărcilor de peste zi. Începe circul. Unii sunt înţelegători şi se mută, însă cu alţii trebuie să apelăm la fermitate. Nu putem să-i aşteptăm să-şi termine sejurul ca să ne parcăm bărcile la locul lor. , se reped la bărci cu mâinile prin mincioc admirând peştii, sau punând peştele mai mare în pungile lor deja pregătite. Parcă ar fi la piaţa de legume, alegând morcovii mai mari şi mai frumoşi. Puţini cumpărători şi mult peşte, ca şi curioşi. Pescarii mai norocoşi au scăpat de captură, însă eu fiind lipsit de tupeu, am rămas să-l depozitez parţial în congelator. La plecare sunt destui turişti care vor peşte congelat să-l ducă prin toate colţurile tării.Ajuns acasă în parcare, la auzul motorului, gaşca de pisici dau năvală şi-mi înconjoară maşina. Am şi eu clienţii mei fideli de zi cu zi. Nu au bani însă au o foame nestăvilită şi neostoită. Oricare maşină ar parca în zonă, nu deranjează cu nimic somnul pisicilor din zona celor doua blocuri aşezate vis-a-vis. Când sosesc eu, se stârneşte nebunie printre mâţe. De ani de zile şi de generaţii întregi, (am barca de 15 ani), pisicile au reţinut două lucruri foarte importante pentru ele. Zgomotul motorului, indiferent de câte ori am schimbat marca maşinii şi faptul că a sosit sponsorul pentru prânzul cu peşte. Sunt peste zece pisici maidaneze şi numărul lor variază de la an la an, funcţie de cantitatea de hrană asigurată de „sponsorii” iubitori de feline. Din aprilie şi până prin octombrie sunt sponsor principal, deoarece peştele mic îl dau felinelor domestice. Bătaie mare, pe guvizi, dar oricum fiecare pisică are porţia sa asigurată. La puii de câteva luni, fără dinţi puternici care să sfârtece corpul sau capul guvidului, trebuie să le tai în bucăţele mici, cât pot înghiţi odata, sau să-l fierb. Este o delectare să le priveşti. RETURN

Cât de mici sunt, au simţul proprietăţii. Când prind un peşte sau o bucăţică de peşte, în timp ce-o mestecă, dacă un alt pisic se repede să apuce altă bucată de peşte de lângă el, imediat işi aruncă lăbuţa cu ghiarele scoase şi o acoperă. Se mai întâmplă să-şi înfigă ghiarele în lăbuţa fratelui sau surorii. Dacă este vorba de mâncare, nu mai încape respect pentru gradul de rudenie.Între timp, la o bere cu amicii depănăm filmul zilei de pescuit . Se uitau în ligheanul din plastic, admirau frumuseţea peştelui, dar de cumpărat ar fi dorit doar pe datorie, care nu s-ar mai achita poate niciodată, ca de obicei. Marea mie nu-mi dă pe datorie, aşa că prefer congelatorul. Aşez minciocurile la umbră să se zvinte, repar voltele rupte de scoică sau agăţate în pietre şi mă pregătesc pentru a intra în casă. Şi mâine va fi o nouă zi. Poate va fi la fel de bine de pescuit ca şi astăzi şi cu mai multă captură în mincioc.Niciodată zilele pe mare nu seamănă una cu cealaltă. Astăzi marea este ca un imens lighean, unde apa nu se unduieşte decât foarte rar, deranjată de fuga bancului de puiet de chefal, din calea vreunui răpitor. Parcă ar fi o balerină pe poante, într-un dans languros. Mâine poate valurile ne vor ţine la mal, neputând ieşi cu barca în larg. Valurile grupate câte trei, nervoase şi tulburi, cărând algele verzi din larg, aruncă zeci de litri de apă în barca temerarului ce încearcă să se despartă de mal. Uzi până la piele, renunţăm şi amânăm plecarea pentru a doua zi. Sperând ca în ziua următoare doamnei înfuriate să-i treacă supărarea. Marea Neagră este ca o femeie năzuroasă. Se supără din nimic şi nu ştii ce capricii are în acea zi. Furtuna poate ţine trei zile aşa cum poate să se liniştească după o oră. Numai să nu bată vântul de la mal când se porneăte urgia. Rişti să nu te mai întorci când stihiile sau pornit şi nu ai fost prudent să pleci spre mal la primul semnal. Mâine vom vedea ce va fi AUTOR- VIRGIL STAN RETURN

CEAŢA Guvidele stă în zona cu multă scoică, hrana sa de bază, unde găseşte din belşug puiet, crabi, sau garizi pentru completarea mesei. Încet, încet creştea distanţa dintre mine şi mal. În acelaşi timp creştea şi nesiguranţa că merg pe direcţia cea bună. Orice deviere însemna abatere de la direcţia de mers şi îndreptarea spre necunoscut. Nu zăreai mai mult de douăzeci de metri în jurul tău. După consumarea celor şapte sute de rame, am hotărât să mă opresc şi să arunc ancora. Speram să fiu pe direcţia bună, cu o mică abatere în stânga sau dreapta, lucru ce nu mă deranja prea mult.Atmosfera era încărcată cu picături de apă rece şi frigul a început să pătrundă prin hainele umezite. ÎInca nu se luminase de ziuă. Aşteptam ca întunericul să-şi ia la revedere şi să se lumineze cât de cât. Strângeam bluza inpermeabilă pe lângă corp şi tremuram tăcut. Doar muzica din căştile telefonului mai încălzea clipele de singurătate şi neputinţă.Ceaţa devenea din ce în ce mai densă. Parcă şi sunetul sirenei se îndepărta de barcă. După lungimea voltelor aruncate în apă, eram la şapte metri adâncime. Speram să dau de peşte, dar nu era chiar aşa. Dădeam mereu drumul la parâma ancorei pentru a-mi schimba locul de pescuit. Peştele era rar şi mărunt. Nu se prefigura o zi norocoasă. La un moment dat soarele şi-a făcut apariţia timid pe cerul înourat. După cum eram orientat faţă de soare şi zgomotul sirenei de ceaţă, ar fi trebuit să fiu la mai mult de un kilometru de mal. Când s-a ridicat un pic pâlcul dens de ceaţă, a apărut în zare barca unui coleg. Deci nu eram singur pe acea direcţie. Peştele încă nu vrea să muşte. Când veneau valuri dense de ceaţă pline de umiditate, când se răsfirau. Parcă erau caierul bunicii din amintirile copilăriei. Ceaţa s-a ridicat puţin deasupra digurilor dinspre oraş şi aşa am putut să mă orientez unde sunt. În jurul meu mai erau trei bărci. Deja stam pe malul mări de jumătate de oră. O ceaţă densă s-a aşezat peste oraş şi întinderea de apă. Nu vezi la zece metri distanţă. Din când în când, se aude sirena de ceaţă din capătul digului de sud, avertizând navele aflate în apropiere de pericolul coliziuni cu digul. Nimeni nu are curajul să plece pe întuneric. Aşteptăm să se lumineze de ziuă, cât de cât.Le propun colegilor să dăm bărcile la apă şi să plecăm, că ori pe întuneric, ori pe lumină tot nu ştim unde vom ajunge din cauza ceţii. Am dat cele 8 bărci la apă, unele conduse de către un singur pescar, altele cu doi pescari în ele şi una câte una, ne îndreptăm uşor spre gura golfului dintre digul nr.1 şi 2 din Saturn. Iau direcţional perpendiculara pe mal şi trag la rame liniştit. La început se zăreau prin ceaţă bărcile apropiate, apoi cu timpul au dispărut. Curenţi marini ne duceau pe trasee diferite. Doar goarna sirenei şi clipocitul ramelor în apă se mai distingea în liniştea întunericului. Încercam să mă menţin pe aceeaşi direcţie, să nu mă abat nici în stânga, nici în dreapta. Riscam să mă învârt în cerc dacă trăgeam într-o direcţie mai mult, din cauza curenţilor care îmi schimbau cursul bărcii. În gând număram câte vâsle trag pentru a aprecia distanţa parcursă. La o trăsătură de rame parcurgeam cam doi – trei metri distanţă, marea fiind uşor ondulată iar curentul mă îndrepta spre larg. Trebuia să trag cel puţin şapte sute de rame pentru a ajunge pe zona mai adânc de opt - nouă metri şi cu scoică pe fundul apei, sau cu piatră. RETURN

Pescarii profesionişti rătăceau cu bărcile cu motor, în necunoscut pe mare. Se auzea păcănitul motoarelor de cositoare adaptate bărcilor, în liniştea monumentală a mării. Am hotărât să mă îndepărtez mai mult de mal. Eram prea aproape şi în zona cu nisip. Ghinionul meu a fost că alegându-mi direcţia de mers, un nou val de ceaţă s-a abătut asupra întinderii de apă. Valurile începeau să crească în intensitate, iar curenţii s-au schimbat spre nord. Cele doua sute de rame trase m-au plasat într-o zonă şi mai proastă de pescuit. Am mers de fapt spre Venus şi m-am aşezat pe duna de nisip din dreptul hotelului Capitol din Jupiter. Aceasta este ca un deal ce desparte întinderea nesfârşită a unei câmpii submerse. Apa scade în adâncime cu cel puţin un metru şi jumătate faţă de alte zone. Este o zona mai mult cu nisip decât cu piatră sau scoică, deci lipsită de peste. Doar calcanul îşi mai face apariţia arareori sau puţini guvizi rataciti printre algele fixate fragil şi temporar pe fundul mării.Mai mult de un kilogram de peşte nu am prins şi timpul trecea monoton. Creştea şi starea de neputinţă şi nervozitate. Când ceaţa s-a mai risipit dinspre oraş, m-am putut îndepărta de mal şi orienta spre direcţia bună, ţinând cont de reperele malului. În sfârşit după alte zeci de rame trase contra valului acum, mi-am găsit o zonă mai darnică. Şi peştele era mai mare. Caiele negre, cu un cap uriaş, ieşeau din adâncuri una câte una. Speram să-mi fac planul de minimum zece kilograme de peşte. Ora înaintase, soarele se zărea neputincios pe cerul plin de nori plumburii. La fel ca şi mine, pescarii îşi schimbau poziţia şi se orientau spre locurile ştiute, cu peşte mai mult. Sirena invariabil ţipa în ceaţă, făcându-şi meseria de îndrumător al navelor aflate în mars. Se putea zări pe o rază de o sută de metri destul de bine. Am agăţate toate voltele de pe un bord de ceva. Trag o volta din babord şi văd că se ridică cu greutate spre suprafaţă. Din apă îşi face apariţia plasele montate de pescarii profesionişti. În plasă erau încurcaţi doi calcani de peste 2 kg. fiecare. Încă se zbăteau vii, deci pescarul trebuie să o controleze curând. Mi-am desfăcut voltele din plasa şi i-am dat drumul la loc lăsând calcanii încurcaţi în ochiurile plasei. Oricând te poţi trezi cu barca proprietarului lângă tine, mai ales că nu se vedea la o sută de metri. Nu m-am bucurat niciodată de munca altuia sau de norocul lui. Fiecare cu ce noroc are.Am dat drumul la mai multă parâmă pentru a părăsi zona. Şi aşa au grije midiile să ne taxeze de cârlige şi plumbi. Când îţi este lumea mai dragă şi pescuitul mai spornic, au şi ele chef de a servi micul dejun. Până nu consumă toată momeala nu-ţi eliberează cârligul. Dacă ai răbdare recuperezi volta, dacă nu, trebuie s-o schimbi cu alta bună, sau s-o repari pe loc când nu ai rezerve.În jur de ora nouă, marea s-a curăţat binişor de ceaţa care s-a îndepărtat spre larg. Se vedea din nou tot litoralul. Mă aflam cam la doi kilometri de mal. Adâncimea mării depăşea nouă metri. Când dădeam de zona nisipoasă plină de alge, găseam în cârlige strunghili roşiatici. Este cel mai gustos guvide şi cel mai cărnos. Prinzi nouă – zece bucăţi şi gata kilogramul. Şi vânzarea merge mai bine când peştele este mai mare. RETURN

Până la urmă n-a fost chiar aşa de rău. Nu ştiam că răul abia acum începea. Ceaţa a apărut din nou şi mai densă decât dimineaţa. Nu se mai vedea nici la zece metri şi se apropia şi momentul retragerii către mal. Cât a fost lumină ştiam încotro este malul. Poate s-a schimbat curentul fără să-mi dau seama între timp şi sunt poziţionat altfel faţă de tărm. Chiar şi când ridic ancora, poziţia bărcii se poate schimba şi nu mai ştiu încotro trebuie s-o iau.Am mai pescuit cam o ora ăi prin telefoane ne-am anunţat plecarea spre mal. Mi-am recuperat voltele, am montat ramele şi uşor trăgeam parâma în barcă. La capătul ancorei, când eram chiar deasupra ei, am lăsat să se liştească barca pentru a mă orienta de poziţia acesteia faţă de unde văzuse-m malul ultima dată. Speram să mă îndrept în direcţia bună. Suflam în fluier să aud ceilalţi colegi în ce zonă sunt dar nu se auzea nimic. Din cauza densităţi ceţei nici sirena nu se mai auzea bine . Parcă era în altă direcţie decât cea normală. Teama de necunoscut îşi făcea loc fără să vreau în suflet. Am început din nou numărătoarea vâslelor trase. Altă modalitate de a afla cât am parcurs nu era. După circa şapte sute cincizeci de rame ar fi trebuit să fiu aproape de mal. Când apa este limpede se vede fundul mării şi atunci ştii că mai ai 200 metri până la ţărm.Trăgeam la rame temător. Se strecurase în suflet teama că nu m-am îndreptat spre mal ci spre larg. Nu se vedea nimic în zona de contact a ceţei cu apa. Parcă totuşi se distingeau nişte umbre . Aveau forma unor copaci şi blocuri. Unde oi fi? În Venus sau Saturn? Oricum eram lângă mal şi acum numai conta nimic. Dacă ajung la mal, atunci aflu unde am ieşit. După relieful umbrelor parcă mă situasem în zona hotelului Paradiso, deci o abatere de direcţie destul de mare de intrarea în golf. Cam 300 metri spre sud. Întorc barca în sens invers. Mai trag la rame circa 10 minute. Mergeam pe lângă digurile de apărare. Umbra unui hotel înalt de 10 etaje îşi face apariţia la o sută de metri de dig. Atunci mi-am dat seama că de fapt am fost lângă intrarea în golf, însă am întors spre Venus. Din nou inversez cursul bărcii. Peste puţin timp obosit, totuşi răsuflând uşurat, am intrat în golf şi am tras barca la mal. Mai erau colegi sosiţi dar mai erau şi de venit.O barcă cu motor rătăcea căutând să ajugă la intrarea în portul comercial, parcurgand toata distanţa pe lângă diguri. Când ne-a văzut, şi-a dat seama unde se află şi şi-a îndreptat prova spre direcţia bună. Între timp au sosit toate bărcile. Recolta din acea zi nu a fost la toţi prea grozavă, însă n-am ratat o zi de pescuit, şi aşa puţine din cauza capriciilor mării. Câtiva turişti ne-au ajutat să ridicăm bărcile şi să le întoarcem cu chila în sus pentru înoptare. Mâine o luăm de la capăt dacă suntem sănătoşi. Zilele de ceaţă nu sunt aşa dese ca să ne sperie şi ne-am învăţat cu ele. Suntem ai casei cum s-ar zice. Am avut o busolă foarte utilă pe ceaţă, însă s-a pierdut pe fundul mării alături de mai multe scule căzute în apă din neatenţie, pe o mare agitată. Poate voi reuşi să-mi cumpăr cândva alta. RETURN

Şi toate acestea pentru a merge la plaje nicidecum la teatru sau la vreo recepţie de fiţe. Apoi seara era invers. Întâi începea ritualul demacherii. După curăţirea tenului şi ungerea uşoară cu o alifie de ea ştiută, ne pregăteam de partida de jocuri erotice şi abia după prima noastră repriză de dragoste, începea ritualul ungeri cu tot felul de pomezi, înainte de culcare.După consumarea celor două săptămâni, Suzana a preferat să plece cu un autocar unde a negociat cu şoferul şi şeful de grup un loc până la Koşice, scăpând de oboseala mersului cu trenul şi schimbarea acestuia în trei staţii din ţări diferite. Odată cu plecarea sa, relaţiile noastre s-au răcit, deoarece a preferat să-şi petreacă vacanţele în Austria, eu neavând posibilitatea de a o însoţi, până au dispărut de la sine în timp. Din când în când ne mai trimeteam câte o ilustrată de pe unde umblam în afara oraşului, apoi nu am mai ştiut nimic unul despre celălalt şi cum ne-a evoluat viaţa fiecăruia. Ce s-a mai întâmplat cu ea nu am mai aflat niciodată. Bineânţeles că viaţa şi-a urmat cursul său normal, în bine sau în rău, cum şi-a avut-o fiecare sortită, după regulile nescrise ale acestora. În acele vremuri nu-ţi permiteai excursii externe mai ales în occident decât cu aprobări speciale. Oricum abia mi-am permis această excursie şi mult timp am „tras” să acopăr cheltuielile cu ea şi cu găzduirea Suzanei pe litoral timp de două săptămâni..... SUZANA ****(fragment)Pentru Suzana vizita la Constanţa a fost mai incomodă decât o excursie cu servicii asigurate. Locuiam într-un cartier de blocuri in apropierea Satului de Vacanţă de la periferia oraşu Luispre Mamaia situat pe malul Ghiolului Mic. A învăţat repede traseul traversând Satul de Vacanţă ajungând foarte repede pe plaja de lângă Teatrul de Vară din Mamaia. Nu era departe nici champingul unde poposeau de obicei turisti cehi pe cont propriu. Acestia erau de fapt omniprezenţi prin toată Mamaia ca şi nemţi, englezi, scoţieni, polonezi, unguri şi mai ales ruşi. În cele două săptămâni petrecute la mine, doar nopţile de intimitate erau deosebite, fiind tineri şi dornici de nebunii. Dăruirea era totală, se lăsa furată de pasiune. Ştia să se dăruiască şi când o strângeai în braţe îţi era teamă să nu-i frângi fragilitatea corpului său. Pielea îi era catifelată şi atent îngrijită. Nu am văzut până atunci câtă atenţie dădea o femeie îngrijiri şi menţineri corpului său. Avea tot felul de borcane şi borcănele cu pomezi, tuburi cu alifii, unele pentru corp, altele pentru ten şi altele pentru mâini. Mă distram privind-o cât de concentrată era asupra acestui program pe care îl desfăşura în fiecare dimineaţă şi mai ales seara. Dimineaţa când se pregătea să meargă la plaje, întâi se machia cu tot felul de culori la ochii săi albaştri ca cerul senin de vară. Apoi cu un pămătuf cu mâner de abanos începea să se fardeze, depunând straturi fine de fard pe obraji. Urma apoi împarfumatul. Camera mea se încărca cu un miros suav, dulceag de fiecare dată. Uneori în glumă mă împresura cu pulberea parfumului său din pompiţa din sticlă albastră de Bohemia. Mă luase colegele de birou la ochi cu mirosul ce-l împrăştiam în juru meu. AUTOR- VIRGIL STAN RETURN

hei ! se face ? ce mai aştepţi ? când jucăm la nuntă ? să nu mă • treci cu vederea….- Se face, se face ...cât de curând, răspundea Ionela, cu întreaga • faţă luminată de un zâmbet de bucurie. Se minuna că toţi • colegii ei se bucurau deopotrivă pentru fericirea ei. Mare • lucru şi iubirea asta, gândea în sinea ei, tânăra fată.Pe Mihai îl cunoscuse în urmă cu doi ani, la o onomastică a • Unei prietene din alt orăşel situat tot pe malul Dunarii. Spre • deosebire de Ionela, băiatul era înalt şi slab, avea un păr • castaniu dar ochii lui albaştri ca seninul cerului, o vrajiseră • pe Ionela din primul moment. Părea un băiat foarte sigur pe • el, serios şi hotărât să-şi continue studiile la seral sau fără • frecvenţă, fiind nevoit să lucreze pentru a se putea întreţine. • Pe Ionela i-a prezentat-o gazda petrecerii, iar din acel • moment s-a preocupat numai de ea. • Toate dansurile, toate atenţiile au fost numai pentru ea. • Orice fată s-ar fi simţit atrasă de acest băiat deosebit de atent • şi de gentil. Ionela nu putea face excepţie. Era de prisos să se • împotrivească acestui imbold al inimii, iar pe Mihai il plăcuse • din primul moment.Şi-au dat numerele de telefon şi din acea seară, au vorbit zilnic. • De întâlnit, nu era posibil decât Duminica şi atunci foarte • puţin, băiatul trebuia să prindă ultimul tren ce-l ducea în • oraşulsău. Nu le-a fost uşor, dar şi aşteptarea poate avea • farmecul ei.Când se întâlneau, nu ştiau ce să-şi spună mai • întâi, printresăruturi şi gesturi de reală tandreţe.Aniversarea unui an de când se cunoscuseră, a fost tot la • prietena lor comună, care se logodise deja şi se pregătea de • nuntă. Cum erau bune prietene, Ionela urma să-i fie domni • şoară de onoare, iar Mihai cavalerul ei. Petrecerea de la • restaurant s-a mutat apoi la casa parinţilor miresei şi au • continuat cât au putut. FĂRĂ ROCHIE DE MIREASĂ (Inspirat din cruda realitate) S-a întâmplat prin toamna anului 1980 cred, undeva într-un orăşel de pe malul Dunării de jos. Un orăşel fără nimic spectacu los, doar ceva industrie, multe construcţii noi şi o şcoală mai încăpătoare ce fusese dată în folosinţă recent.Era o toamnă minunată ce-i ţinea pe tinerii îndrăgostiţi, pe afară până seara târziu. Aleile parcurilor foşneau de frunzele stacojii spulberate de vântul serilor de sptembrie, iar ei ţinându-se de mână nu se îndurau să se despartă.În urmă cu câteva luni, Ionela împlinise 22 ani. Era în culmea fericirii. Ultimul an o transformase, într-o fată plină de viaţă . Timiditatea de care suferise întreaga copilărie şi adolescenţă se topise ca prin farmec. La frumuseţea ei simplă se adăugase o nuanţă de optimism, o sclipire de ceva ce numai dragostea adevărată ar pute-o defini cu exactitate. Era o fată de statură mijlocie, cu părul castaniu lăsat în bucle pe umeri, o talie suplă şi un mers uşor de parcă aluneca pe suprafaţa pământului fără să-l atingă. Vestimentaţia ei de regulă sobră dar elegantă, facea să pară mai matură decât era în realitate.Toţi colegii ei se minunau de schimbarea survenită. Deseori era oprită pe culuarul dintre birouri, de câte o funcţionară mai în vârstă, care o întreba nerăbdătoare; RETURN

Amintirea acestei nunţi avea să rămână multă vreme în mintea şi inima Ionelei. Acelaşi lucru îşi dorea şi ea, ceva modest. Nu-şi dorea o nuntă cu fast, cu foarte mulţi invitaţi. Ar fi fost şi greu, apartamentele de la bloc fiind destul de mici. S-a bucurat mult pentru prietena ei, că-şi găsise fericirea alături de alesul ei.Ionela începuse să se întrebe în sinea ei, oare Mihai când va face acest pas atât de important pentru ei doi. Au trecut lunile de iarnă, a trecut şi primăvara, a venit şi vara cu mersul la plajă pe malul Dunarii. Acolo s-a întâmplat într-una din zile, când Ionela se aştepta cel mai puţin, să fie cerută în căsătorie de Mihai. Luata prin surprindere, fata se cam fâstâcise şi cu Mihai, dar momentul ales de el şi spontaneitatea solicitării lui, o luaseră efectiv prin surprindere.După ce se reculese puţin, răspunsul ei a fost un DA, cât se poate de convingător. Mihai continua să o privească descumpănit, nu ştia ce anume o făcuse pe Ionela să ezite în primul moment. Prin mintea lui se perindau tot felul de gânduri. Nu a exclus nici posibilitatea de a avea un rival, de care el sa nu ştie nimic. Afecţiunea cu care-l înconjura fata, il convinse pe moment, că nu are nici un fel de rezerve, că îşi doreşte să se căsătorească cu el. Se priveau intens cu dragoste şi recunoştinţă, nu le venea să creadă că ei doi erau aşa de norocoşi. Mihai nu credea in iubire, punea el, dar în ultimul timp îşi schimbase părearea despre fete, nu le mai vedea ca pe nişte relaţii pasagere. De data aceasta era altceva, trăia ceva ce nu mai trăise şi nu mai simţise pentru nimeni, o asigura el pe fată. Nu obosea să-i spună asta Ionelei, între două săruturi. O îmbrăţişa cu dragoste şi o ridica în braţe ca pe copiii alintaţi, sorbindu-i fiecare privire, fiecare şoaptă. Tânăra fată iubea cu toată puterea sufletului, nu mai trăise ceva atât de pur şi de intens, se simţea copleşită, robită de iubirea ei pentru Muhai. Când il mângâia pe păr sau pe faţă, se infiora iar atingerea buze lor lui o făceau să nu mai simtă pământul sub picioare. Nimeni până la Mihai, nu reuşise să se strecoare atât de adânc în inima Ionelei. Tumultul sentimentelor ei, ţinute ascunse undeva în adâncul fiinţei ei, in stare latentă, se descătuşase şi părea devastator. Şi-a pus soarta în mâinile lui Mihai, logodiţi fiind, a facut dragoste cu el pentru prima dată. Mihai a fost cel care a trezit în ea femeia. I s-a dăruit lui cu trup şi suflet. Băiatul răspundea cu o dragoste la fel de pătimaşă, nu era cuvânt de dragoste care să nu fie rostit între două săruturi şi o tandră îmbrăţişare. Au decis împreună să–i anunţe pe părinţii lor, de intenţia lor de a se căsători cât mai curând posibil.Bucuria părinţilor, cum era de aşteptat, a fost mare, fiecare familie şi-a intrat bine în rol, şi-au împărţit sarcinile, iar tinerii s-au ocupat de vizite, de invitatii, rochie de mireasă şi costum de ginere, buchetele şi florile de nuntă. Febra pregătirilor le umplea tot timpul, iar vorbele de dragoste se subânţelegeau.Mihai uita uneori să-şi sarute logodnica la plecare. Ionela punea totul pe seama grabei de a nu pierde ultimul tren spre oraşul lui. Alergătura pe la rude şi prieteni nu le mai lăsa timp de visare şi de momente prelungite de tandreţe.Parinţii s-au ocupat de rezervarea restaurantului, de formaţia de muzică şi alte detalii specifice unei nunţi. Aşa a trecut timpul foarte repede, mai erau două săptămâni până la ziua în care aveau să fie împreună pentru toată viaţa. Ionela şi-a adus acasă rochia de mireasă. RETURN

Mama Ionelei scăpase receptorul din mână şi-l strigase pe soţul ei, să vină că fata se simte rău. Ionela cu o privire de om rătăcit, repeta într-una...- nu voi mai fi mireasă, nu voi mai fi mireasă....Realizând că fata lui este în stare de şoc, tatăl dăduse imediat telefon unei rude din capitală şi în câteva minute erau toti trei în maşină în drum spre un spital specializat pe astfel de probleme.În aceeaşi noapte Ionela aflată sub influenta tratamentului, a luat cea mai dureroasă hotărâre din viaţa ei. Niciodată nu va mai permite unui bărbat să-i bulverseze viaţa, aşa cum a făcut-o Mihai.Vestea s-a răspândit repede printre colegii Ionelei, chiar mama sa rugase câteva persoane să nu pomenească nimic despre acest subiect din viaţa fetei. Dorea să o protejeze de noi suferinţe. Ionela avea nevoie de multă afecţiune, de linişte şi familia se străduia să i le asigure. Din ce în ce mai rare erau momentele când sub influenţa tratamentului, în starea ei de letargie, se mai întreba;- de ce ? de ce ? unde am greşit eu ? am fost a lui… de ce ? Era sigură că-i va place, dar vroia să-l vadă. Simţea atât de acut nevoia sa-l vadă, să-l sărute, să se iubească. Simţea recunoştinţă pentru fericirea ei, gândea cu regret la fetele care nu au acelaşi noroc cu al ei.Pierzându-şi răbdarea ieşise de câteva ori în balcon să-şi vadă iubitul venind pe bulevardul dinspre gară. De această dată trenul parcă întârzia prea mult. Se plimba agitată prin casă, fără să ştie ce vrea să facă. Ar fi plecat la gară, ar fi dat un telefon, dar nu vrea să exagereze cu telefoanele. Alarma ei interioară o avertiza continuu că ceva nu este în ordine.-Ce se întâmplase de nu venea? de ce nu suna dacă avea ceva de rezolvat şi nu putea veni, unde putea să fie la acea oră? Cam acestea erau grijile Ionelei, care se plimba tot mai agitată prin casă, frângându-şi mâinile.După două ore de aşteptare se hotări să-l sune acasă şi să afle ce se întâmplase.Spre surprinderea ei răspunsese chiar Mihai. Tonul vocii lui părea cam distant, dar foarte calm;- Ce este cu tine, de ce nu ai venit, întrebase Ionela agitată.- Nu avea nici un rost să mai vin, răspunsese Mihai, eu nu mă mai însor.- Tu nu te mai însori? Ionela repetase maşinal cuvintele lui, ne-nţelegând nimic. În uşa sufrageriei mama ei sta dreaptă, nemişcată de uimire.Văzând paloarea fetei, venise în grabă şi o prinse de braţ, să nu cadă.Mama luase receptorul şi-l intrebase pe Mihai;- Ce glumă mai este şi asta?- Nu este nici o glumă, răspunsese acesta, eu nu mă mai însor. • Tu nu ai greşit cu nimic, o consola mama, nelipsită de lângă • patul ei. El nu era pregătit pentru o căsnicie, a fugit ca un laş, • dar tu nu ai nici o vină. Sărmana mamă, nu se gandea decât la • sănătatea fiicei sale, puternic zdruncinată de lipsa de caracter • a baiatului. Nu înţelegea de ce a lăsat să treacă aşa de mult • timp şi nu a spus de la început că nu vrea să se căsătorească. • Mama intuia numai josnicie şi batjocură. Ce încredere se • poate avea într-un asemenea om ? Ce a fost în mintea lui • Mihai, nu aveausă afle niciodată. Ionelei nu i-a reproşat • nimeni niciodată greşala ei, dar ea nu şi-a putut ierta • niciodată momentul de slăbiciune, când a acceptat să fie a lui • , cedând practic insistenţelor lui. RETURN

Dacă l-ar fi refuzat, probabil mergea mireasă la altar, nu se trata prin spital, de teama pierderii totale a raţiunii. Cand s-au implinit nouă luni, Maria a adus pe lume o fetiţă dolofană şi frumoasă, pe care a botezat-o Ionela şi de care s-a ocupat în anii ce au urmat. Au rămas bune prietene şi şi-au îndreptat întreaga atenţie şi dragoste asupra copilei, care creştea fără tată. Ca naşă a fetiţei, Ionela se considera o a doua mamă. Şi-a luat acest rol în serios, considerând că aceasta a fost menirea ei, să iubească copilul altei femei. Au trecut mulţi ani de atunci, Ionela şi-a revenit complet sub atenta ingrijire şi dragostea familiei ei. Niciodată în viaţa ei, nu a mai acceptat un barbat.A avut puterea să tragă linie şi să meargă mai departe.Despre Mihai a mai auzit în anii ce au urmat, că era când cu o fată, când cu alta, dar nici el nu s-a căsătorit niciodată. Va fi avut oare mustări de conştiinţă, pentru tot răul pe care l-a facut ? Aceasta numai el poate să o spună, nu ştie nimeni.Rănile din inima Ionelei sa-u cicatrizat greu. În anul care a urmat, Maria o fata modestă din oraş, a rugat-o pe Ionela să-i închirieze rochia ei de mireasă. Ionela i-a dat rochia fără nici Un ban, a spus pur şi simplu:-Ia-o, măcar tu să te bucuri de ea. Dar nu a fost să fie, nici de data aceasta. Cu o săptămână inainte de nunta planificată a Mariei, logodnicul ei a preferat să plece înapoi în Moldova, aflând că Maria urma să-i aducă pe lume primul lor copil. Cu rochia de mireasă pe braţ, cu lacrimi în ochi, a spus:- Nu mai este nevoie, nu va mai fi nici o nuntă....a plecat...el nu vrea copii.Scoasă din fire Ionela, a luat o foarfecă şi a făcut rochia de mireasă un maldăr de fâşii. Aşa a înţeles ea, că va pune capăt nefericirilor aduse de rochie. A încercat apoi să o consoleze pe Maria. Foarte tuburată, aceasta nu ştia cum le va spune părinţilorei, că aşteaptă un copil de la cel care nu a ştiut cum să dispară mai repede din viaţa ei. Ionela a promis că o va susţine pe Maria în faţa părinţilor ei şi-i va boteza ea copilul ce urma să-l aducă pe lume. Când Ionela cea mică a împlinit un an, în viaţa Mariei şi-a făcut apariţia un fost coleg de liceu, care i-a propus să crească împreună acea mândreţe de fată.Maria a acceptat, s-a mutat cu fetiţa în casa lui şi au mai avut doi copii împreună.Omul a fost un adevărat tată pentru Ionela cea mică. AUTOR -FLORA STĂNESCU RETURN

Un timp era singur, după moartea lor, acum are o creştină care s-a îndurat de singurătatea lui şi a ei, se sprijină reciproc, la bătrâneţe. I-am văzut zilele trecute şi pe ei scuturând mărul de lângă drum. Au mai căzut două trei mere, le-au luat bucuroşi şi au plecat mai departe. MĂRUL TUTUROR ŞI AL NIMĂNUI ( O pagina de viata autentica).Poate să pară ciudat, faptul că mă apuc să scriu despre un copac. Nu este deloc ciudat, că mărul de lângă drum serveşte pe toată lumea, fără a face diferenţa, nici de etnie nici de vestimentaţie, nici de vorbele uneori spurcate aruncate între diverşii căutători prin iarbă.Ceva mai departe sunt tomberoanele de gunoi şi mulţi dintre căutătorii prin iarbă spre ele se îndreaptă. Doamne, ce-au ajuns săracii, să caute prin gunoi ceva de mâncare. Daca eram undeva într-un cătun uitat de lume şi de Dumnezeu, era de aşteptat, dar culmea ironiei este, că stau în centrul oraşului. Îmi aleg ora când să mă duc cu gunoiul, în aşa fel încât să nu dau peste o haită de câini vagabonzi. Trec copiii de la casa de copii instituţionalizaţi şi adună cele câteva mere căzute pe jos. Trec ţigăncuşele cu sacii pentru pâine sau lemne culese din gunoi, se chinuie să scuture cele câteva mere ce încă nu au căzut. Trece un pensionar care creşte şi vinde papagali ca să se poată întretine. Întâmplător îl cunosc puţin. Este unul din puţinii bărbaţi, care timp de mai mulţi ani şi-a îngrijit atât soţia cât şi mama, ambele paralizate, căzute la pat. Cei pensionaţi pe motive de sănătate....pot muri liniştiţi. Au o pensie simbolică, în cea mai mare parte. Nu-mi vine să cred, sunt oameni care chiar au muncit toată tineretea, iar acum când nu mai pot munci, sunt abandonaţi în acest fel. Ca leproşii cândva, să nu contamineze şi pe alţii. Am deschis fereastra când abia se luminase de ziuă şi am văzut că plouă. Îmi place când plouă, se împrospătează aerul, iar mărul golit de povara fructelor se ridică semeţ, înviorat, mulţumind parcă cerului pentru binecuvântata ploaie. Pe anul acesta el şi-a îndeplinit menirea, a dat celor ce au nevoie, merele sale. Oare anul viitor va mai fi ? Se aude că aici se va face o parcare, iar copacii...vor ajunge lemne de foc. Cred că nostalgia, mi se trage de la prima ploaie de toamnă. Acum este iar soare, hai să ne bucurăm împreună de binefacerile lui. AUTOR- FLORA STĂNESCU RETURN

-după o soră de a mea...era mai mare doar cu 3-4 ani, şi o pierdusede puţin timp. Vorbea aşa de firesc, de parcă ne cunoşteam de mult, deşi a fost prima şi ultima oară când am văzut-o.Cum mie îmi place mai mult să ascult, mi-am dat seama că probabil i-ar face bine, să mai discute cu cineva necazul ei, să-l poarte mai uşor. Avusese parte de patru decese, în ultimele două luni şi se simţea epuizată fizic dar mai ales psihic. Toţi cei patru decedaţi i-au fost rude apropiate, dar cel mai tare o durea moartea surorii sale. Aceasta stătuse paralizată în pat timp de 15 ani. Primii şapte ani o îngrijise soţul ei, dar şi surorile. După cei şapte ani, soţul s-a stins, de durere şi de epuizare. Cum aveau un singur băiat, căsătorit şi cu care stăteau în casa construită de sora şi soţul acesteia, îngrijirile au revenit nurorii. Aceasta fiind casnică, şi-a făcut dosarul pentru a fi plătită să-şi îngrijească soacra. În aceste condiţii, cineva ar fi trebuit să verifice, cât de bine era îngrijită femeia de nora sa. Dacă se făcea ocazional câte un control, multe din suferinţele bolnavei, nu ar fi existat. Dacă a îngriji pe cineva într-o astfel de situaţie este o plăcere, sau este... uşor...te înşeli. Nu este plăcut şi este foarte greu. Dar dacă pentru acest efort eşti şi plătit, mi se pare normal să-l faci cum se cuvine. Aici s-a dovedit a fi culmea laşităţii.Femeia paralizată de 15 ani, avea parte zilnic de injurii, de apostrofări de felul ... SPRE MORMÂNT CU ZÂMBETUL PE BUZE (Strict autentic)Ocolisem o parte bună, din lacul plin de mătasea broştei pe la mal şi străjuit de nişte pietre mari, ce întăreau probabil malurile . Aleea de plimbare destul de îngustă, era încadrată de iarba înaltă, încă necosită, de multă cicoare înflorită şi alte flori apărute spontan. Din iarbă a iesit o şopârlă, cu pielea verzuie, s-a oprit un moment să mă studieze, apoi a dispărut înapoi de unde venise. Recunosc că nu mi-au plăcut nicidată, animalele de acest fel. Am schimbat aleea de plimbare, trecând pe cea de alături de şosea. Acolo tronau frumos îngrijite nişte tufe de trandafiri, de toate culorile, iar în briza dimineţii se amestecau miresmele lor cu cele ale lacului. Metoda noastră de a face aerosoli în natură.În dreptul unei statui, care nu am înţeles nicidată ce reprezintă, fiind doar o îngrămădire de blocuri de piatră necioplită, era un copac cu o scorbură aşa de mare, că încăpea capul unui om. Pe una din băncile din apropiere, sta o femeie înveşmântată în negru, puţin adusă de spate la cei 55 ani, cât am aflat ulterior că avea. Obosise de drumul făcut de la hotel până acolo, pe aleea pe care mersesem şi eu până la apariţia şopârlei. Era aşa de mult soare şi răcoarea de dimineaţă, te îmbia să părăseşti în grabă camera de hotel. Am început un schimb de cuvinte banale, cu femeia de pe bancă. Era dintr-un sat de pe lângă Constanţa şi eram cazate în acelaşi hotel, dar pavilioane diferite. Cum observasem că este în doliu, nu m-am putut abţine să o întreb, de ce este în negru. A oftat aşa de greu, apoi a zis cu amărăciune... • că nu mai mori o dată să scap de tine...şi multe altele pe care • femeia care povestea, le auzise de la vecinii surorii sale. • Bolnava nu s-a plâns mult timp de teama norei, devenită • alcoolică şi foarte agresivă. De atâta amar de vreme, de când nu • s-a mai putut ridica din pat, femeia făcuse escare, răni de stat în • aceeaşi poziţie şi avea dureri mari. Ca şi cum nu era de ajuns RETURN

ca să nu se vadă vânătăi pe corp. Femeia se ruga zilnic la Dumnezeu, să o ierte şi să o facă mai bună pe nora sa. Nu era ceas din zi în care să nu citească, câte o rugăciune, psalmi, sau cărţi bisericeşti. Era ultima ei speranţă, singura ei mângâiere, în coşmarul pe care-l trăia. Fiul ei, singurul ei copil, trecea zilnic chinul ei, nora a început să o bată cu furie, chiar pe aceste răni, pe lângă fereastra ei, fără să intre sau să o întrebe ce mai face,luni de zile. Mai spune doar că, la înmormântare, venise tot satul şi că sora ei, pe care mulţi săteni nu o mai văzuseră de mulţi ani, era aşa de frumoasă, avea un zâmbet pe faţă, o seninătate de nedescris. În jurul ei, totul mirosea a mir. Trupul l-a lăsat să se coboare în groapă, dar sufletul ei curat, şi l-a încredinţat Bunului Dumnezeu şi se pare că chiar a fost primit. A plecat spre cer, cu zâmbetul pe buze. Seninătatea ei a uimit întreg satul şi deşi recentă, întâmplarea aceasta circulă asemeni unei legende. Cât de mare şi de iubitoare poate fi inima unei mame. Cât de mare i-a fost credinţa în Dumnezeu, de a mai avut puterea să-i binecuvânteze pe torţionari. Cu ceva timp în urmă, îndemnat de soţia sa, acesta îi ceruse mamei, să-i treacă casa pe numele lui. Cum mama nu vedea rostul unor astfel de cheltuieli inutile, el fiind unicul moştenitor, nu a fost de acord. De atunci nu l-a mai văzut pe fiul ei, care o ocolea ca pe o leproasă. La sesizarea vecinilor, care mai auzeau ce se întâmpla cu femeia bolnavă, fraţii şi surorile acesteia au chemat politia. Nici acest lucru nu a schimbat prea mult, tratamentul inuman la care o supunea nora. Mă întreb şi eu, de unde mai avea această femeie puterea să se roage pentru iertarea , agresoarei sale. I se lumina faţa când citea câte o rugăciune, povesteşte mai departe sora ei, de ai fi zis că este cea mai fericită din lume. Durerile ei erau alinate, de ardoarea cu care nu înceta să se roage. O făcea cu multă căldură şi pentru fiul ei, prea preocupat de moştenirea ce avea să-i rămână de la părinţii, pe care nu a ştiut să-i preţuiască.S-a stins într-un final, trupul vlăguit de boală, de nemişcare prelungită, era ca al unui copil.Toate persecuţiile la care fusese supusă, nu lăsaseră pe chipul ei nici o urmă. Doar rănile de pe spate, aminteau de asta. O priveam printre lacrimi, pe femeia care povestea cu o jale de nedescris. Nu-şi mai ştergea lacrimile, le lăsa să curgă în voie, la picioarele ei lângă banca pe care stam amândouă. AUTOR FLORA STĂNESCU RETURN

TRISTE SAU FALSE DESTINE**** Un trup încă frumos, la cei patruzeci de ani, ochi uimitori de mari şi negri , un păr de o naturaleţe extraordinară.Despre copii ei vorbea foarte puţin, aproape deloc.Mamă a doi copii, un băiat, despre care spunea că nu a reuşit să se apropie foarte mult, pe care nu îl cunoştea şi o maimuţică de fată cu părul negru tăciune şi moştenitoare a ochilor ei imenşi şi plini de stele.Era împreună cu prietena mea de doi ani, totul se întamplase pur şi simplu, adăuga ea ,când îmi povestea, ca şi cum aceasta era o scuză esenţială.Vorbea şi mai puţin despre soţul ei.Îl numea simplu : tatăl copiilor ei.Iubirea ei, plină de pasiune şi zbucium chinuitor ,pentru femeia de care depindea cu toată fiinţa , o mutilase lăuntric, nu se mai simţea mamă, nu se mai simţea întreagă.De căte ori o întalneam ,o milă dureroasă, pentru acel destin rătăcit, îmi inunda sufletul de duioşie în flacăra otrăvitoare a unei existenţe crude.Cu toate acestea, de cate ori o vedeam , rămâneam atrasă, într-un mod irezistibil, de prezenta ei.Pielea ei împrumutase culoarea piersicii şi tenul puţin palid, îi dăruia o frumuseţe angelică.De căte ori o priveam ochii îmi rămăneau aţintiţi pe măinile ei , cu degete subţiri şi unghii enervant de îngrijite.Şi le mişca cu delicateţe, şi mereu le frământa ca o şcolariţă emotivă. Până şi culoarea aurului alb,din verigheta care i se odihnea pe deget, părea tristă. La fel de ciudată era şi senzaţia, care mi-o dăruia imaginea buzelor ei, ce păreau că se închid într-un zămbet violet. Pe Andrei îl cunoscusem de la fiul meu cel mare.O fire nu prea veselă, mereu echilibrat şi foarte atent la amănunte.Era imposibil să nu adori un astfel de copil.Impresiona cu delicateţea sa şi uimea cu privirea lui tristă,care dăruia verdelui din ochii săi o nuanţa unică.Încercam să il compar cu fiul meu, (plopul meu în umbre tulburi , copleşit de nebunia vâscului), un rebel fără leac.Sensibilitatea lui Andrei era anormală pentru anii care îi avea . Mă intrebam de unde împrumutase acea candoare excesivă.Iubea poezia şi era un împătimitor cititor de roman vechi.În scurt timp am descoperit că avem atât de multe în comun , petrecând ore in şir, cuibăriţi la gura sobei, citind versuri, sau analizând personalităţi din clasici.Îmi povestea despre viaţa lui curată şi despre pasiunile care îi dăruiau multe frământări.Pe Mara am cunoscut-o, simplu …era amanta unei foarte bune prietene.Fără să inţeleg de ce, Mara a început să îmi vorbească despre viaţa ei, despre obsesiile ei , în care se simţea ca o păpusă uzată şi foarte obosită.Niciodată nu încercasem să am propria-mi opinie despre legăturile dintre persoane de acelaşi sex. Le acceptam, pur si simplu , încercând să cunosc părticica aceea din om , care mă interesa.De Mara, însă, eram fascinată. RETURN

Pe Victor l-am cunoscut şi mai simplu….eram logaţi pe un site comun.. Făcuse o pasiune din a citi ceea ce postam eu. Recunosc că îmi plăcea foarte mult să îi citesc comentariile şi să visez la el ca si cum voiam să îmi conturez în minte o muză călătoare. Conversaţiile noastre au devenit din ce în ce mai lungi.Mi se părea curios că eram conturaţi după aceleaşi principii, a veam afinităţi comune şi nu în ultimul rănd aveam amăndoi copii, din care făcusem singura noastră raţiune de a trăi.Despre soţia lui îmi povestea cât este de frumoasă, dar mereu foarte rece, lipsită de pasiune şi foarte rigidă în tot ceea ce încerca să realizeze..Se simţea bătrăn la cei patruzeci şi cinci de ani şi deja făcea parte din categoria bărbaţilor care nu mai credeau în farmecul necontestat al iubirilor adevărate.Jocul acesta , mesaj după mesaj, începuse să mă acapareze.Liniştea care credea că şi-o dăruieşte comunicând cu mine , începuse să se transforme într-o pasiune devastatoare.Într-una din zile, omul acesta, care era la o distanţă considera bilă , despre care nu ştiam mai nimic, îmi declara cu multă sinceritate că este îndrăgostit . Nu ar fi trebuit să fiu atât de şocată de întorsătura care se crease, pentru că şi eu fusesem subiect în aceea propoziţie…şi atunci, cănd vrei să serveşti un ceai, nu te bucuri de apa din ceaşcă ,ca să faci gargară ,ci sorbi nectarul aromei.Mă jucasem cu destinul unei fiinţe, în nesaţul meu de a cunoaşte omul ,în toată esenţa lui.Am încercat să îi spun că femeia ,de care el susţinea că este indrăgostit, nu exista. Ceea ce îi dăruisem eu era o nălucă , de dincolo de sticla rece şi înşelătoare. Dar mesajele lui de dragoste şi dependenţa care o afişa începuse să mă sperie..Am renunţat la comunicarea pe net, dar mesajele de la el erau interminabile şi din ce în ce mai insistente.Suferea, era măcinat de tristeţe, iar eu nu ştiam să răspund decât cu tăcere.Intrasem într-un joc periculos şi alunecam în hăul care îl creasem voit. …Ca orice poveste îmi trebuie un final, pe care destinul sau ironia sorţii, mi l-a dăruit.Era ziua lui Andrei……La insistenţele sale am acceptat invitaţia la mica ceremonie în familie. Era foarte emoţionat, mai ales că tatăl său se întorsese de câteva zile în ţară, special pentru eveniment.Faptul că le vorbise părinţilor lui foarte mult despre mine, că mă considera o foarte bună prietenă, îmi dăruia fiori de emoţie.Când am pătruns în casă, un bărbat frumos conturat, m-a întampi nat ,cu cel mai trist zămbet, care îmi fusese dat să îl văd vreodată . În momentul în care şi-a rostit numele, am ştiut că este Victor …Victor …al meu ! Mi-am mulţumit în gând ,cât de inspirată fusesem în hotărârea mea de a nu-i dărui nici măcar o fotografie.Respiraţia mi-a încetinit, iar inima mi-a încetat să mai bată , pentru căteva secunde, când din bucătarie şi-a făcut apariţia, frumoasa mamă a tânărului meu prieten… RETURN

Era Mara, în toată splendoarea ei , care m-a privit fără cea mai mică undă de uimire, cu acelaşi zămbet violet, ce mi se părea pentru prima oară de o falsitate teatrală.Destine….. !! Măinile mele au răsfoit câteva pagini din aceste destine nescrise….şi atât !În amintirile mele va rămâne un gust amar de întrebar nerostită.Dar oare mă voi putea desprinde de aceste umbre ? În foamea mea bolnavă, nu voi încerca să pătrund cât mai adânc în sufletele acestor oameni ? CER DE PLUMB LACRIMI DIN BRONZ***** Gănduri de plumb, rătăcite în ceaţa, ce se ridica din inima mea, mi-au şters din imagine tot ceea ce ştiam despre el, în momentul în care aflasem că nu îl voi mai găsi în viaţă.“ Mirosul tău sălbatic mă va însoţi mereu”, mi-a spus atunci când, tineri fiind, drumurile noastre s-au despărţit.“Iar tu vei fi mereu, aripa albă a zborului meu”, i-am răspuns zâmbind, cu lacrimi luminate de sinceritate, pe obraji.Crescusem împreună, iubisem împreună. Dar uitasem să învătăm, că nu putem muri împreună.Ani în şir păstrasem , cu mândrie, marea noastră bogătie : prietenia adevărată.Atunci când eşti tânăr, viaţa şi moartea sunt la egalitate în balanţa timpului.Îţi par atât de uşor de depăşit…Odată, cu trecerea anilor, moartea îmbracă haine cernite. Uitarea nu mai poate alunga, atât de uşor,durerea.Acum, lângă mine, rânjea diabolic moartea. Vedeam un chip schimonosit de durere….străin mie.Priveam, fără frică….ameţită de acel miros necunoscut, venele secţionate perfect, ca şi cum, el ar fi vrut să se asigure, atunci când luase această hotărâre,că sângele avea libertatea să se scurgă din trup,până la ultima picătură.Închegat, pe covorul de lângă pat, sângele avea culoarea noroiului uscat, şi totul în jur părea dăltuit din ceară de culoarea bronzului.I-am privit ochii, rămaşi deschişi , încă uzi…. poate de lacrimi, sau de durere …. verdele lor aveau culoarea nucilor putrezite, de ploi devastatoare. Păreau că vor să sfideze moartea. AUTOR – ANDRADA LUISA MATEI RETURN

Amintiri : un cimitir, ciudat de tăcut, un clopot care-şi tănguia tristeţea,o primăvară mult prea caldă şi năucitoare…. şi miros rănced de tămâie….Ura care o port ascunsă în adâncul sufletului meu nu mă lasă să îmi amintesc nimic, de bunul meu prieten.Oare de ce ? Chinuitoare această întrebare….Oamenii mai şi mor !!…Uneori ..dureros de ineri, răpuşi deboli nimicitoare…Îi jelim, ne purtăm doliul, ca unvăl de negură…îi păstrăm căt mai vii în memorie….Dar de ce îi urâm atat de mult, pe cei care hotărăsc , singuri, să plece, în lumea fără lumină, fără de cer, fără anotimpuri…şi chiar fără de sfărşit ?De ce nu le purtăm aprinsă , nici măcar lumânarea, ce ar trebui să le lumineze drumul spre …nimic ?(FRÂNTURI DIN VIAŢA UNUI OM) Am vrut să-i închid, să le dăruiesc odihna ,după care tânjiseră ani in şir, dar nu am putut….voiam să caut în adâncul lor răspunsuri….Acele răspunsuri, după care aş fi alergat, cu disperare, desculţă, pănă la capătul pământului.Când plecasem spre acel apartamant de hotel, ştiam că îl uram , pentru ceea ce îmi făcuse… În egoismul meu, nu puteam gănd i decăt că mă lăsase singură, îşi dăruise viaţa diavolului, pentru simplul motiv că era obosit…atât de obosit, de ceea ce rămăsese din el…Nu puteam privi sinuciderea ca pe o laşitate.Mereu crezusem că pot înţelege, de ce oamenii se hotărăsc să-şi oprească cursul destinului..Şi totuşi… pe el îl uram !Sufocată de trăirile-mi confuze , am vrut să fug….să fug …să respir prin plămânii celor ce preţuiau viaţa, să mă contopesc cu mulţimea de oameni, care îşi doreau să traiască prin orice fel de sacrificii, să îmi obosesc urechile cu ţipetele copiilor fericiţi.Un buchet de liliac , aşezat pe noptieră, contrasta cu tot ceea ce era în jurul meu.…. Florile păreau orbitor de proaspete. Petalele lor voiau să se închidă ca nişte pleoape, alintate de venirea serii, dar chipul bărbatului mort, lângă ele, transformau acea nuanţă de lila palidă şi caldă , într-un violet închis şi dureros de macabru.O umbră s-a aşezat lângă umărul meu… părea că pluteşte în derivă.Aveam impresia că îi desluşeam respiraţia, îi auzeam strigătul de suferintă.Atunci am simţit frica, cum pune stăpânire pe trupul ,care-mi tremura din ce in ce mai tare.Cu unghiile îmi sfâşiasem palmele.Am ridicat mâinile spre cer …şi-un bocet venit de foarte departe din mine …m-a îngenunchiat. AUTOR-ANDRADA LUISA MATEI RETURN

Moartea are gust…un gust ciudat, de care nu ai cunoştintă atât timp cât nici măcar nu gândeşti că într-o zi vei putea muri… DANS AMĂGITOR CU ÎNGERI NEGRI***** Sângele tău îşi sapă drum în venele ce vor să se transforme în lemn ud , dăruind miros de mucegai….picioarele tale par pietregrele ce nu-şi doresc altceva decât să se rostogolească peste munţii grei de neputintă .Îti dăruieşti prezentul ca pe o ultimă porţie de desert, iar viitorul îl ştergi din memorie, înlocuindu-l cu vise deşarte.Îmi amintesc că îmi doream cu ardoare să visez viitorul Copiilormei, dar singurul lucru care îl visam era un cer verde ….atât deverde că simţeam în zorii zilei, care mă chinuiau cu durere,gust de iarbă .În vis , am simţit că am tălpile firave şi scăldate de o apă ,care se strecura cu repeziciune peste fiinţa mea…Eram o crenguţă înflorită, de pelin sălbatic, ascunsă pe un pisc de munte.Trupul meu … de care îmi aminteam că odată fusese tânăr, ca o mlădiţă de salcie plângătoare, acum era verde…un verde cenuşiu…din unghiile mele, transformate în licurici ,curgea o sevă amăruie şi rece….Îmi plângea sufletul…. !!Amar dulceag era mireasma părului meu , transformat într-o mare de zăpadă ce curgea lin peste piscul în care îmi crescuse rădăcinile.Eram frumoasă şi atât de tristă şi....dansam …un dans necunoscut, ţinându-mă de mână doi îngeri negri.Era fumos visul meu, dar....Lacrimi îmi scăldau obrazul şi o voce dragă mie îmi şoptea : " Femeie, tu încă nu ai voie nici să mori !"(FRANTURI DIN VIATA UNUI OM ) Totul a început cu un cer plin de rugină, şi un val insuportabil Decăldură…Plămânii mei nu voiau să mai respire aer, inima mea se încăpăţânase să mai bată şi mâinile mele păreau de ceară. Le priveam cum se descompun pe patul mult prea alb pentru trupul acela pe care moartea începuse să lase urme violete.Primul lucru care îţi vine în minte este să călătoreşti, singur în paginile nescrise ale trecutului tău…..Rămâi acolo, mult timp, în acea tăcere care ştii că te va întâmpina în mormântul pe care ţi-l vor dărui, cei care acum te privesc, printre lacrimi.Le citeşti gâdurile, acceptâdu-le mânile pline de compătimire, care tot continuă să te mângâie…Îi auzi în şoaptă , noaptea la căpătâiul tău, cum fac planuri, despre căt de grandioasă va fi propria-ţi înmormântare, cât de mult meriţi să ţi se aşeze la cap o cruce de lux, sau cât de important este să fii îmbrăcată într-o rochie minunată, ca şi cum moartea nu te-ar accepta dacă nu te-ai încadra în normele impuse de cei care vor să te trimită pe lumea cealaltă după un anumit ritual.Te prinzi în jocul lor, ca şi cum ai vrea să le mulţumeşti, şi îi rogi, să facă tot posibilul să fii o moartă frumoasă. Este sinistru să te auzi spunând asta, dar ceri…şi mai ceri şi un pantof asor Tatcu rochia…şi amuzant…eu ,chiar i-am rugat să nu cumva săuite să îmi pună " la drum " o geantă suficient de încăpătoare şio rezervă considerabilă de ţigări .Privim moartea:…un trup inert, despre care ştii că va putrezi, ochi care uneori se încăpăţânează să rămână deschisi, ca şi cumar sfida sufletele vii din jurul lui. AUTOR- ANDRADA LUISA MATEI RETURN

Promisiunea poate fi câteodată doar o simpla acţiune, sau o modalitate de a ieşi dintr-un impas, fără a ne gândi câtuşi de puţin,la câtă durere poate provoca o asemenea faptă. Atunci când o încalci, acea promisiune, poate produce o cumplită dezamăgire, persoanei căreia i-ai promis ceva. (FRAGMENT 1)PROMISIUNI (fragment)Iubitu-m-ai tu oareîn vremuri ce s-au duse-un semn de întrebare,la care, nu găsesc răspuns!Totul a început într-o seară de tamnă târzie, când Mariana Kabbout poeta, a iniţiat un concurs despre promisiune la RadioArt. În acea clipă s-a declanşat totul.Mi-au revenit în minte năvalnic, amintirile, prezentul şi viitorul, promisiunile mele totdeauna onorate.Nu mi-a fost greu să dau o definiţie promisiunii, fiindcă ea a fost acea care m-a ţinut în viaţă, care m-a ridicat şi m-a propulsat înainte atunci când am căzut, atunci când am crezut ca viaţamea s-a sfârşit şi nu mai are sens să trăiesc, care m-a susţinut şi mă susţine acum şi poate şi în viitor.Am încercat să dau o definiţie promisiunii, dar nu o definiţie filozofică, pentru că nu sunt filozof, ci o definiţie simplă, aşa cum numai eu, un muritor de rând o poate da, un simplu om, care a luat pieptiş viaţa încă din primele clipe ale ei.Promisiunea e legătura mea cu sacralitatea, cu puterea de a î nvinge, e însăşi victoria mea ca om asupra tuturor forţelor răului care mă înconjoară, când spun rău, mă refer la forţele răului –ispita, minciuna, pofta, delăsarea, lenea, intriga..fiindcă doar elesunt cele care m-ar putea determina să nu-mi respect o promisiune pe care am făcut-o. Poate fi vorba despre o promisiune făcută unei persoane oarecare, sau chiar propriei tale persoane, cum e şi cazul meu.Pentru mine, promisiunea e o lege după care-mi conduc întreaga viaţă, ea este aceea care mă obligă să nu mă abat de la drumul drept.N-am să uit vreodată prima promisiune pe care mi-am făcut-o încă din copilarie şi anume de a fi toată viaţa pe propriile-mi picioare,de a nu depinde de nimeni financiar şi moral, oricât de apropiată mi-ar fi acea persoană, promisiune pe care am respectat-o ca pe un jurământ făcut lui Dumnezeu. Să nu vă amuzaţi, am fost un copil câteodată oropsit de viaţă, câteodată fericit în ignoranţa şi inocenţa copilăriei, aşa cum sunt marea majoritate a copiilor.Prima “persoană” care mi-a ascultat promisiunea, a fost o Simplă vietate din curte, da, să nu vă minunaţi, era singura care nu mă putea dezamăgi, era companionul meu de somn, de plimbare, de joacă, de confesiune.Aşa o consideram eu pe atunci, era aracul de care mă Sprijineam spre a mă ridica din colbul unde ades m-a aruncat viaţa, eraprietenul meu care nu mă pâra nimănui şi care nu mă putea dezamăgi ....Nu aveam decât trei ani şi jumătate la acea vreme, trei ani şi jumătate care acum mi se par a fi trei sute de ani, acum când stau să-mi depăn amintirile.Am păstrat cu sfinţenie într-unul din sertarele sufletului toate trăirile acelei perioade, dar şi o fotografie reală cu ea, cu prietena mea cea mai bună. RETURN

greutate pe care aceştia ades o poartă fără a avea vreo vină, întreaga viaţă.Unirea a două vieţi într-una singură se realizează simbolic prin unirea mâinii drepte a celor doi, -mâna e simbolul puterii-, până “ce moartea îi va despărţi”. Promisiune dragostei eterne e simbolizată prin sărutul mirilor.Aceeaşi promisiune şi-au facut-o şi ei, părinţii mei, oameni simpli, săraci, care şi-au unit destinele doar datorită iubirii ce s-a înfiripat între ei.Erau tineri, frumoşi, se iubeau, au hotărât să fie unul şi totuşi...Cine e vinovatul că iubirea lor s-a rătăcit, cine e vinovatul pentru toată vrajba care a pătruns între ei, pentru clipele de coşmar pe care le-au trăit nu numai ei, ci şi noi copiii lor, eu Dorina şi el fratele meu Tiberiu.Unde s-a rătăcit promisiunea ce şi-au facut-o atunci când şi-au împletit destinele, unde e jurământul sacru al sărutului, unde?Sunt întrebări care încă mă frământă după ani şi ani trecuţi. Întrebări care au răsunat în urechile mele de copil multă vreme. Nu înţelegeam pe atunci de ce când tata venea acasă după lungi perioade de absenţă, în loc să-i văd iubindu-se, să facă dragoste, începeau certurile, reproşurile, cum că ar fi fost cu alte femei, că dăruia dragostea pe care ea, soţia , era ndreptăţită să o primească, altora.A dus cu el în mormânt, mult prea devreme acest secret, a iubit-o pe mama sau nu, a înşelat-o sau nu..... Nu-mi mai amintesc cum o botezasem, ştiu sigur însă că avea un nume, acum am să-i spun Dor, de la dorul după cele vremuri şi de la numele meu Dorina, nume predestinat, compus din două nume, Dor şi Ina.Am păstrat acea fotografie ca pe un talisman al vremurilor trecute, vremuri pline de voioşia copilăriei, de neştiinţa luptei ce mă aştepta cu viaţa, dar şi de tristeţea unei laturi întunecate a vieţii, datorate unei mame dominată de o cumplită gelozie.Dor, este martorul primei mele promisiuni făcută vieţii.Au fost zile şi nopţi în care am muncit până la epuizare, dar roadele acestei munci s-au văzut mult mai târziu, ele sunt mândria şi orgoliul meu de a fi răzbătut în viaţă fără nici un al t ajutor decât cel al propriei mele fiinţe.Nu sunt Dumnezeu, doar el este cel care face totdeauna precum zice, fără să-şi ia vreodată cuvântul înapoi, sunt doar un om simplu, dar care atunci când promite ceva, dărâmă munţii, smulge copacii din rădăcină şi îşi respectă promisiunea făcută ca pe un jurământ sacru.Promisiunea poate face din imposibil, posibil, dar la fel de mult promisiunea poate fi un mijloc de dinstrugere a omenilor.Cei tineri, cred adesea cu naivitate în cei care le promit o viaţă numai miere, iar în final ajung să-si vândă trupul şi sufletul pe doi lei. La tot pasul întâlnim tineri dezamăgiţi, debusolaţi de promisiunile făcute de cei de lângă ei, sau cei pe care au crezut o clipă, că-i au alături.Promisiunea cel mai des încălcată, făcută între doi oameni ce se iubesc, este promisiunea făcută la căsătorie, e o promisiune sacră, cu atât mai mult cu cât ea se face în faţa lui Dumnezeu. AUTOR- RODICA CERNEA Ea duce ades la deziluzii, la suferinţe sufleteşti nemăsurate, nu numai a celor doi, ci şi a sufletelor pe care le pot aduce pe lume , suflete cărora le leagă de gât, poate fără vrerea lor, o mare RETURN

Când voi fi mare, jur, să nu depind vreodată de banii cuiva, aşa cum mama depinde de banii tatei. Voi ajunge cineva, copii mei se vor mândri cu mine şi vor spune EA E MAMA! Voi citi în ochii lor mândria de a fi copii mei, iară ei vor fi cu siguranţă, mândria vieţii mele.Gânduri de noapte în capul unui copil cuprins de tristeţe, tristeţe care nu ar trebui să bântuie niciodată viaţa unui copil... nu împlinisem încă patru ani când îmi făceam asemenea jurăminte.Ene mă legăna pe braţele lui suflându-mi puţină căldură, care ar fi trebuit să-mi încălzească trupul micuţ şi sufletul mare. Adormean într-un târziu făcându-mi promisiuni, promisiuni pe care m-am străduit să le respect şi pe care le-am respectat întreaga viaţă!Soarele blând al dimineţii, m-a trezit în zori jucându-se printre genele mele, rândunelele ce-şi aveau cuibul sub streaşina casei în dreptul ferestrei, jucăuşe şi vorbăreţe, mă anunţau să mă trezesc.Priveam cu ochii senini şi inocenţi de copil noua zi, soarele, păsările, cerul azuriu cu norii lui jucăuşi, copacii unduioşi sub adierea vântului. Respiram cu nesaţ, aerul încărcat de aromele sfârşitului de vară, uitând de tristeţe dar neuitând vreodata de promisiune. PROMISIUNI(fragment 2)Aud înca în urechi vocea mamei care târziu în noapte mă trezea cu vorbă abia şoptită să nu mă sperii:- Dorina, du-te şi-l adu pe tata în casă să doarmă.Ştiam unde e, stătea trist şi îngândurat cu capul între palme, pe treptele scării de la intrare. Nu îndrăzneam să-l tulbur, doar mâna mea micuţă, se strecura sub palma lui puternică şi totuşi atât de blândă când mă mângaia. Gura mea, îi spunea abia şoptit ca o adiere de vânt în noapte,- hai tată la culcare, e târziu, mâine pleci iară.Stăteam aşa, tată şi fiică unul lângă altul, două creaturi ale lui Dumnezeu, două umbre întunecate, vag luminate de lumina lunii.Într-un târziu, mă lua în braţe şi mă ducea în patul meu rece ca gheaţa. Degeaba dragostea imensă a tatei pentru mine, ea nu reuşea să încălzească totdeauna golul, răceala strecurată pe furişşi nedorită de nimeni în casă şi în sufletul meu de copil.Îngheţul, îl simţeam străpungându-mă pumnal, până în străfunduri, când îi vedeam cum se chinuie amândoi, cum iubirea care i-a unit cândva acum era doar zbucium şi acuze.La ce folos situaţia materială bună, poziţia socială deloc de neglijat pe care o aveau, dacă între ei iubirea s-a transformat într-o luptă surdă, arar întreruptă de momente de acalmie şi tandreţe.Îmi luam prietena în braţe şi lacrimi de gheaţă îmi şiroiau pe obrajii încinşi de durere. Îi şopteam printre suspine. AUTOR- RODICA CERNEA RETURN

DRUMUL....** Numele meu Dorina,vine de la Dorina, Dorin, Dorian este nume de origine grecă, de apartenenţă la grupul etnic “Dorilor” sau derivat de la “Theodor” şi înseamnă “darul Domnului“;Mă întreb ce fel de dar sunt şi pentru cine? Dacă sunt dar, pentru cei de langă mine, pentru propria mea persoană ce sunt? Fiind “darul Domnului” viaţa mea va fi mai bună, voi fi mai bogată, mai frumoasă, mai deşteaptă, viaţa mea va fi doar o reuşită?Acum când scriu aceste rânduri, nu pot preciza cu exactitate în ce punct al vieţii mă aflu, dar pot spune cu certitudine că am fost un “dar” pentru cei din jurul meu. Le-am dăruit prin dansul meu, prin scrierile mele o parte din sufletul, din simţirea şi din viaţa mea.Pentru propria-mi persoană am fost oare un dar, sau voi fi?Ştiu şi simt că sunt mai mult decât o fiinţă fizică ce ştie să danseze, să picteze, să scrie, să dăruiască frumosul.Am suflet, este el nemuritor cum se afirmă ades?Sf. Pavel ne spune foarte clar, numai Dumnezeu singur are nemurirea (1 Timotei 6:13-16) dar prin jertfa lui Isus, Dumnezeu ne-a dăruit şi nouă viaţă veşnică. După o viaţă păcătoasă urmată de moarte, vine învierea, transformarea omului într-o fiinţă spirituală, cu ajutorul Duhului Sfânt. Prin “salvare”, vom primi viaţă veşnică! Aşa e oare şi în viaţa fizică, avem posibilitatea de a alege drumul pe care să-l urmăm, drum care nu e dat de destin ci de alegerea noastra? Destinul eu mi l-am ales, când şi cum?!!!De ce trebuie să-mi pun atâtea întrebări despre mine, de ce trebuie să aflu cine sunt cu adevarat.De ce nu pot trăi şi eu ca ceilalţi, simplu, fără să-mi pun mii de întrebări, de ce?Am încercat cândva să mă descriu, în câteva versuri să spun cine sunt cuadevărat, nu ştiu dacă am şi reusit.Sunt o secundăsau poate-un ceas din viaţa ta,sunt doar un gând răzleţ,sau strop de apă ce însetate-i guri ofer................................................................... După moartea fizică, sufletul devine nemuritor doar prin pocăinta.Cum e posibil să fim pe picior de egalitate cu Dumnezeu?Dacă avem un destin, doar Dumnezeu ni-l dă, atunci de ce dă posibilitate omenilor să-şi aleagă calea pe care să o străbată, această cale fiind nu cea dreapta ci calea pierzaniei! Asta doar pentru a ne forţa mâna cum se spune si a ne obligă să uzăm de “salvare” ? AUTOR- RODICA CERNEA RETURN

Lipsa acestor elemente,cât şi acest ciripit prostesc,poate fi la un moment dat foarte enervant.Aceasta îmi aminteşte de prima mea noapte dormită la ţară,când m-am trezit într-o cacofonie de sunete bestiale:porcul guiţa cu disperare,calul dădea cu piciorul în grajd, gâştele gâgâiau protestând zgomotos, sau cerând cine ştie ce reforme pentru palmipede, singurul animal mai serios,-cu care puteai discuta omeneşte, fiind boul şi consoarta sa vaca, care cred că mestecau gumă,respirau asmatic, şi uneori scoteau nişte mugete emoţionante din grajdul de lângă camera de hotel unde eram cazat.Areta, nu deschisese ochii din cauza trilului acelor păsărele insomniace, deşi unii oameni ar considera lucrul acesta foarte frumos.În realitate, lucrurile frumoase şi foarte frumoase, se întâmplă foarte rar în viaţă. Luaţi spre exemplu o nuntă. Este un eveniment frumos? Este. Dar de câte ori se produce acest eveniment în viaţa omului? O singură dată.Dacă se produce de mai multe ori, atunci avem de-aface cu ceva extrem de dubios, iar parlamentul ar da imediat o lege, prin care cuplul respectiv ar intra la puşcărie pentru perversiuni sexuale. Din acelaşi motiv şi guvernele democrate se votează la patru ani o dată.Areta se sculase deci, fiindcă îl auzise pe marele ei soţ, foindu-se în pat şi dând semne de deşteptare. Este singurul moment când un rege devine de-a dreptul genial. Acesta când dă semne de [sau că este] deştept tare.Areta exclamă: SE MARITĂ NAUSICAA ? *****Ne aflăm în palatul regal al regelui feacilor, Alcinou, de fapt în camera regală, unde se găsesc două paturi, -al regelui şi al reginei,-încă nu se inventaseră camerele separate,-o măsuţă şi un dulap de haine,strămoşul dulapurilor de astăzi,care pe vremea aceea conmstituia o curiozitate, prin noutatea realizării de către marele inventator Daedalus. În patul regelui, dormea regele, iar în patul reginei, dormea regina Areta.La un moment dat,regina Areta a deschis un ochi, apoi pe celalalt, istoria nu consemnează care ochi l-a deschis mai intâi şi în ce măsură acest fapt aparent minor, avea să aibă consecinţe majore în viaţa regatului. Era o splendidă zi de duminică,iar de pe balcon se auzeau cântând păsărelele. Sigur,că în afară de triluri, cuprinse de patosul poeziei matinale, sau din alte motive, unele dintre ele având carenţe în educaţie, profitau de neatenţia suratelor lor, ca să semneze şi alte producţii folclorice, pe care orice editor cu bun simţ le-ar fi trimis la maculatură.De altfel şi regele s-a arătat nemulţumit de aceste creaţii subculturale, Dupăce a alunecat de câteva ori pe ele, atunci când erau foarte proaspete. Păsărelele cântau pentru că nu aveau un program de cântat strict, cu ore, repertoriu, şi evident,un maestru de muzică să le supravegheze -Nu ai nici-o clipă de răgaz dragul meu Alcinou...Sau ai uitat că astăzi este duminică? Toată lumea doarme la ora asta.Primul ministru doarme, guvernul doarme, parlamentul sforăie şi el [asta când nu citeşte ziarul, ]pajii la fel, şi chiar paza de la uşă ,dacă monitorizăm zgomotele acelea fioroase, pe care le scoate ca într-un film de groază. RETURN

SE MARITA NAUSICAA? ***** - Situaţia este gravă d-le., zise regina.- Ba devine din ce în ce mai palpitantă.( se vârâ în discuţie Autonoe }. Ca în " Lacrimi de iubire ."- Iar aveţi de gând să plângeţi?Cele trei femei dădură simultan din cap.- Va trebui să deschidem pe un forum al televiziunii noastre naţionale, un topic pe această temă.( Se burzului Alcinou )Regele se întoarse spre regină:- Măi Areto, măi. Cum evoluează dragă lucrurile, odată cu timpul. Ce-ar fi zis taică-tău şi maică-ta, dacă aş fi venit să-ţi Cermâna în pielea goală şi numai în adidaşi?- Ori toată, ori nimic.- Mulţumesc pentru precizare. Va să zică aşa...A apărut despuiatîn faţa ta copilă.- Ţineam o ramură cu frunze în mână.- Auziţi, ţinea ceva în mână.( interveni Autonoe care nu se putea abţine să nu spună şi ea ceva.)- Asta este şi mai grav. Seamănă cu o declaraţie de dragoste la prima vedere.- Dar n-o cere prea repede? (întrebă regina). Cu viteza care s-au desfăşurat lucrurile, nu m-ar mira să apară pe uşă şi câţiva nepoţi sau nepoate.- Şi pe urmă ce-a mai făcut? Mă interesează, pentru a mă pune şi eu la punct cu ultimele noutăţi. Şi aşa zice maică-ta că de când m-am însurat, n-am mai pus mâna pe o carte.- M-a cuprins cu mâinile de genunchi.(zise Nausicaa).- Şarpele! (exclamă Areta.)- Ce romantic..(Cine a scos această exclamaţie, trecem subtăcere.)- Prin urmare, apare el, în costumul acela neortodox.. -Cred că iar visează unul dintre S.P.P.-işti urât. -răspunse regele căscând şi aruncându-şi ciucurelul de la scufiţa de Noaptepe spate.Ciucurelul acesta era piaza rea a regelui. Ar fi trebuit să-i taie capul croitorului care l-a inventat şi l-a pus tocmai în vârful scufiţei. Când ţi-era lumea mai dragă, ciucurelul naibii, ba îi intra în ochi, când semna decretele, de nu mai ştia bietul om ce semnează, ba îi aluneca în gură, de parcă ar fi fost Kogeac sugând dintr-o acadea.-Ce nu te lasă Măria Ta.-întrebă regina, observând cum ciucurelul regal, se pregătea cu un zâmbet diabolic, să-i facă regelui,una dintre şotiile sale nesuferite. AUTOR.- ION VANGHELE RETURN

Musulman? - întrebă dădaca.- A lui Adam, fă, -interveni Autonoe care era mai bine • documentatăcu vestimentaţia începutului de mileniu.- Tu pe ăsta de unde îl cunoşti?...O ia pe genunchi..- De genunchi, încercă d-l Sardinelis să mai îndrepte situaţia, • care semăna cu o bancă cu puţin mai înainte de a da faliment.- De aici, de la balconul palatului s-a văzut altfel. Ascultă-mă pe • - Care este maximul de pedeapsă pentru bigamie?- Două soacre. Se spune că Ulise, a ajuns în cele din urmă, la casele lui din Itaka, unde s-a însurat pentru a doua oară cu Penelopa, ca să nu uite cumva femeia că este măritată.Regele Alcinou, mai trăieşte şi el. A făcut burtă, a chelit puţin, şi aleargă după dădacă, pe care nu reuşeşte s-o prindă niciodată,pentru că nu-l mai ţin puterile, şi mai ales pentru că este păzitîn permanenţă de scorpia de nevastă-sa, care îi cere note explicative pentru orice mişcare.Nausicaa, şi-a găsit şi ea sufletul pereche, dar uneori nu ştie nimeni de ce, atunci când priveşte spre mare, parcă îi vine puţin de tot ca să plângă.Autonoe, şi-a cumpărat calculator şi s-a băgat pe un forum la o.t.v., aducându-i la disperare pe cei de acolo. Îi plac telenovelele şi are un dulap plin cu batiste. Iar cheia o ţine de gât, pentru orice eventualitate.(Sfârşit) AUTOR ION VANGHELE RETURN

„ Nataliţa, vezi, tu, cine e, şi spune-le că nu suntem acasă!’’ porunci stâlpul casei, pe care era cât pe-ce să-l fure somnul.Fata ştia că iar trebuie să mintă şi parcă mai bine ar fi trimis-o să aducă o găleată cu apă, dar dacă aşa vrea tata…Porni, deci, mai mult ruşinată şi, când ajunse la o distanţă pe care o apreciase ea că ar fi convenabilă să nu o înăbuşe emoţiile, strigă cât putu de tare :„A zis tata că nu este acasă!’’Pe moment nu înţelese de ce musafirii înaintau şi, mai ales, dece râdeau cu aşa poftă, dar când cei doi musafiri au trecut pe lângă ea- bărbatul roşcovan şi creţ a mângâiat-o părinteşte pe cap şi, scotocindu-se prin buzunare, a scos o hârtie de 10 lei- femeia- cred că era soaţa acestuia- a prins-o drăgăstos de umerişi ia zis :” Să-ţi iei caiete, isteaţo!’’ atunci l-a văzut şi pe tatăl ei care venea cu braţele întinse spre cei doi vizitatori… a strâns în mânuţa ei îngerească hârtia de 10 lei aşa de tare, încât i-au dat lacrimile!Musafirii au stat la masă, au vorbit câte-cele, câte-toate, au mai cinstit şi câte un păhărel, aşa cum le stă bine omenilor la veselie.Au plecat musafirii. Mama pregătea aşternuturile pentru somn. Si-a adus aminte că n-a mai văzut-o pe Nataliţa, încă, de pe la ora prânzului. Intră în odăiţa unde-şi făcea ea lecţiile… ÎNTR-UN NU ŞTIU CARE SAT **O sfântă zi de duminică la ţară. Parcă toată lumea doarme.Doar un câine, când şi când, mai tulbură liniştea care se dorea a fi, acum, regină.Nataliţa, cea mai mică din cei şapte fraţi, îşi făcuse lecţiile.Nu era, ea, strălucită la carte, dar era conştiincioasă şi, acum, tocmai se gândea ce compunere să facă pentru mâine la şcoală, că învăţătoarea le-a spus să facă fiecare după cum îl taie capul … şi se tot gandea, se tot gandea, ronţăind creionul în gură…Toader, stăpânul casei, truditor de ţarină şi iubitor de animale, stătea întins pe o laviţă. Cu ochii ţintă în tavan se gândea că nici duminica asta n-a fost la biserică. Ce minciună o să-i mai spună şi de data asta ? ”Toderaşe, niciodată nu ştii când va Sunaceasul, vino, la biserică, şi ascultă cuvântul Domnului!” Parcă îl şi vede pe popă cu barba sa neagră şi cu alura de sfânt. ’’Negreşit, duminica viitoare mă voi duce, aşa e, nu ştii când vine vremea”.Mărioara, vrednică gospodină, dar şi soaţă cinstită şi iubitoare, mesteca, în acest timp, mămăliga galbenă ca aurul.Aburii se ridicau odată cu mirosul parfumat şi fierbinte spre tavanul din brad lăcuit şi gândul o duse că de mâine va începe recolta nouă de cucuruz… mai mestecă cu mâinile ei frumoase, avea degetele lungi şi subţiri, degete de pianistă, aşa i-a spus Marcel… ’’s-o fi însurat, oare?’’ Gândul acesta o ruşină şi dintr-o dată se gândi că iar a făcut mămăliga prea mare,”dar stai că am uitat, o să dau restul la cei doi câini care, deja, au început să latre. Iar avem musafiri la masă !’’ Dormea cu capul pe masă… stiloul era desfăcut din capac… lângă el erau 10 lei mototoliţi… sub capul fetei era caietul deschis… încercă sa desluşească titlul… oare ce se întâmplase, parcă a plouat pe caietul fetei!?… descifră cu mare greutate titlul:’’N-am să mai spun minciuni niciodată!’’ RETURN

Şi, acum, mă duse gândul la scriitorul care a spus ca’’veşnicia s-a născut la sate’’. Oare… şi inocenţa?Am păstrat numele fetiţei, întocmai, spre cinstea şi onoarea mamei de mai târziu care mi-a povestit o întâmplare asemănă toare din copilăria ei, din satul ei, din Moldova noastră de peste Prut . VOINŢA ÎŢI DĂ PUTERE ***Un dor, aşa... pe nepusă masă, mă cuprinse deodată! Să merg în localitatea mea natală. Nu ştiu ce-mi veni! Cred că uneori glasul pământului se mai face auzit în străfundurile sufletelor noastre prea pline de atâta cotidian. Mă uit la ceas şi îmi spun că am destul timp s-o iau pe jos până la gară. Am timp să-mi iau şi bilet. Şi iată-mă într-un vagon care arată, mai degrabă, repus în circulaţie spre a ne aduce aminte de perioada anilor de război, decât de perioada noastră de glorie europeană. Cruntă ironie a sorţii! Un conductor chipeş, cu mustăcioara frumos conturată şi şapca pusă şmechereşte pe fruntea îngustă, (asta mă duse iute cu gândul că fizicul a cântărit mult la angajare şi nu restul) îşi făcu numaidecât apariţia. Ca o curiozitate, am ciulit urechile să aud zgomotul pe care-l face cleştele de compostat.Slabă mişcare, îmi zic. Mai degrabă zornăit de mărunţiş, care din mână în mână, îşi făcu loc cu viteza luminii în buzunarele fără fund ale impunătorului ceferist… Bună meserie, la aceste vremuri de perpetuă tranziţie… Brava naţiune! Ii prezint biletul şi am simţit un gol în stomac la grimasa pe care o încerca ceferistul, întorcându-l pe toate părţile, ca şi cum nu-i venea a crede că mai sunt proşti pe lumea asta care mai cumpără şi bilete… Cred că şi lui i se făcuse dor de felul în care mai arăta Unbilet de tren; curiozitatea mi-a fost satisfăcută în sfârşit, zgomotul cleştelui de compostare mi s-a părut ca un strigăt în pustiu sau ultimul cântec al lebedei!M-am aşezat confortabil, mai degrabă pe muşchii picioarelor mele decât pe scaunele cu tentativă de canapele şi, în glasul roţilor de tren, m-am lăsat furat de gânduri, la anii copilăriei când, cu doi lei, mergeam până la Piatra şi înapoi, bineinteles, cu naşul! Ehei! Frumoase vremuri! AUTOR- GEORGE BULAI RETURN

Tatăl ei aretractoare, o duc ei mai bine decât alţii, dar eu am să învăţ, n-am să mă las. Voi ajunge la Bucureşti. Judecătoare mă fac. Le arăt eu ăstora !Şi plină de astfel de gânduri, când alţi copii sunt preocupaţi cu joaca şi, mai ales, cu calculatorul, fetiţa noastră merge înainte pe drum… Trebuie să facă rost de bani... Neapărat! Femeia tuşea de puteai să zici că este tuberculoasă. Se sculă în capul oaselor, se sforţa să tuşească; din palidă cum era, se făcea, la început roşie ca sfecla, apoi, când se mai liniştea, revenea, dar parcă mai palidă ca înainte. Lângă ea, o fetiţă de vreo zece anişori, slabă, cu nişte ochi mari şi negri, o mângâia pe tâmple într-o tăcere care acum devenise parcă strigătoare.Fetiţa avu o tresărire.Trase un sertar de la mobila veche şi scorojită, caută ceva acolo.Găsi. Era o reţetă medicală. Păşi în vârful picioarelor spre uşă. Ieşi afară. Se gândea în acest timp că tatăl ei n-a mai dat niciun semn de viaţă de un an de zile. Ba nu! Este un an şi aproape jumătate de când a plecat în Italia să muncească; zicea că vrea să le facă o viaţă mai frumoasă, dar pesemne că încă nu a găsit de lucru... Altfel, acum, mama avea cu ce să-şi cumpere medicamentele si nu mai era obligată să muncească, de dimineaţă şi până seara pe te miri ce la omul acela rău care nu le dă nici lapte ca să nu se otrăvească cu lacurile şi diluanţii lor cu tot… O frână bruscă la început şi apoi din ce în ce mai lină mă făcu să-mi revin din gândurile mele. Îmi trag picioarele de sub mine, care îmi amorţiseră, aşa, pe nesimţite. Fac câteva genoflexiuni şi îmi spun că, neapărat, trebuie să fac ceva, să mai dau câteva kilograme jos, altfel cine mai ştie… Că nici fumatul, nici curele de slăbire nu te mai ajută… Bine zicea o d-nă:’’dinţii la gard!’’ , dar eu cred că sună mai frumos: ’’dinţii la stele!”Şi dintr-o dată mi-a trecut prin faţa ochilor o adiere de fum de grătar pe care sfârâia o ciozvârtă de berbecuţ… Îmi lăsă gura apă! Am coborât şi eu… Cam puţină lume, dar cine să mai coboare dacă mai toţi sunt care prin Grecia, care prin Italia, Spania!? ’’ Munţii noştri aur poartă /Noi cerşim din poartă în poartă/’’. Mama ei de viaţă, şi de conducători! Simt cum mi se face greaţă.Preţ de câteva secunde am rămas în stare de imponderabilitate. Nu ştiam unde s-o apuc.Acasă, pe mama cred că o găseam plânsă, tata cu amicii de pahar... S-a prostit la bătrâneţe, dar numai el? Are acum parabolică si vede tot ce este in lume, insă cel mai tare il interesează filmele sexi. Ei, pe dracu! Chiar alea mai tari! Oare numai pe el ?Mama l-a pârât la popă, (erau un fel de amici), că l-a susţinut într-o bătaie între preoti, dar cu toate astea, într-o zi, slujitorul Domnului i-a zis:’’Mircea, eşti un mare păcătos!’’. Parcă l-a lovit cu leuca-n cap. Mergea, se tot gândea şi mai zicea câte-un ’’ bună ziua !’’ când trecea pe lângă un sătean.Ii răsuna şi acum vorbele mamei în minte, parcă erau o rugămin te:’’Să înveţi, mamă, carte, că vezi şi tu cât de greu este în ziua de azi ! Munceşti şi nu ai cu ce să trăieşti de pe o zi pe alta”.Dar fata lu’ tanti Tinca ce a făcut dacă a învăţat carte? Acum e vanzătoare la magazin, poate că-i mai iese ei ceva. RETURN

I-a întors-o foarte urât, urât de tot:’’să mă pupi în fund, părinte!’’ Imi vine să râd dar şi să plâng. Cred că vine Apocalipsa! Mama e convinsă de asta. O să mă întrebe iar dacă am fost la mănăstire la vreun călugăr, să mă spovedesc, ’’că vremurile din urmă se apropie, mamă!’’. Cred că are dreptate, dar mă lasă dracu’? Cărti de muncă? Una ici, alta colo... Are şi el case mari, maşini puternice, sotia s-a îmbolnăvit de când cu accidentul, nici el nu mai are chef de viaţă. I-a mai luat foc o parte din firmă. Crede că cineva i-a pus foc dinadins… Nu le e ruşine! Vor să le mai dau şi lapte, că toţi au vaci cu lapte pe acasă, au şi vecinii. Toţi cer. De unde ?O fată aduce o cafea. El nu mai bea demult. Are probleme de sănătate… Bună cafeaua ! Aprind şi o tigară… Dacă vreau şi o tărie, că are de toate. Aş dori o ţuică curată de ţară, şi el tot la fel; e curată şi veche, roasă în lemn de dud… Toarnă într-un pahar dichisit… Mărgelele joacă după melodia DVD-ului… Mai pune încă unul. Mă arde pe gât, dar îmi face bine. Se plimbă prin biroul mare, mobilat cu gust. Eu stau comod pe un fotoliu din piele vişinie. Mi se pare mai inalt, puternic. E încă frumos. Suntem un fel de veri de-al doilea; îmi zic că tot neamul nostru a fost frumos… Îmi răsună în minte vorba unei mătuşi: ”neamul nostru cel frumos, curvar şi puturos”… O mai fi trăind oare?Patronul se aşeză la birou şi dădu peste cap un pahar cu rachiu. Suflă peste buze să le răcoreasca… Eu beau câte o inghiţitură. Pot să beau aşa până dimineaţă, numai să am ce!Mai pune unul. Este deja roşu la faţă ca racul, devine mai jovial.Se aude un ciocănit in uşă.-Intră! răsună vocea lui ca un tunet. O slăbătură de fetiţă, să tot fi avut vreo 10 anişori, intră hotărâtă. Se opri după ce făcu 2-3 paşi. Mă uit la patron. Se întunecă dintr-o dată la faţă.-Ce vrei?-Mama are nevoie de 100 de lei! Urgent, cu dobandă ! Ţi-i dă când ia salariu ! O iau la întâmplare şi paşii mă poartă pe strada principală. Casemari şi frumoase, adevărate vile, si totuşi miroase a sără cie.Strada n-a mai fost reparată de pe timpul Răposatului. O senzaţie de pustiu mă furnică pe spate. Totul arată anapoda. Parcă nu m-am născut în acest sat. Atunci unde? Mă simt un străin în locul unde m-am născut, mă simt fără identitate. M-am oprit în dreptul unei firme de mobilier pentru export. Ştiu că este patron un amic din generală. A ajuns mare. A avut şi un marenecaz. I-a cumpărat fiului o maşină puternică. Mai bine n-o cumpăra! Ar mai fi trăit şi astăzi; o fi vreun blestem ceva, temai blesteamă lumea, că nu poţi să-i mulţumeşti pe toţi... Doamne fereşte! Scutur din cap a negatie, nu vreau să cred aşa ceva, durerea unui părinte e la fel, chiar dacă e bogat, chiar dacă e sărac !Mă primeşte un bărbat elegant, îmbrăcat cu artă. Are părul grizo nat, aproape alb, sau mi se pare de la lumina halogenilor. Figura este cam tristă, o durere estompată i-a lăsat nişte cute adânci pe frunte. Râde forţat şi eu ştiu de ce. Vorbim de una, de alta; îmi spune că sunt vremuri grele, nu găseşte forţă de muncă califica tă, toţi meseriaşii buni cer salarii mari, nu le dai, pleacă. Necali ficaţii fac şi ei gât, controale peste controale, dă-le spagă, du-i la restaurant, cotizează pe la partide. Salarii ? Minimum pe economie ! RETURN

-Care salariu? că l-a luat demult. Încă mai trebuie să muncească pentru cât i-am dat… Dacă tot timpul se îmbolnăveşte, nu mai am nevoie de ea... Aşa să-i spui ! Ai înţeles?-Am inteles …-Pleacă! A pus bancnota de o sută de lei pe masă. Şi-a cuprins capul cu amândouă mâinile ca şi cum l-ar fi strâns într-un cerc să nu-I plesnească… Fata n-a făcut nici o mişcare. I-am făcut semn să ia banii. N-a schiţat nici un gest. Stătea neclintită. ’’Leul’’meu învins şi-a descoperit faţa: era livid. A văzut banii tot în faţa lui . S-a uitat mirat la fată. Aceasta era statuie. S-a ridicat greoi. A luat banii şi a mers la ea. I-a luat mâna si i-a pus banii în palma dreaptă. I-a strâns palma în formă de pumn şi l-a ţinut cu amân două mâinile ca-ntr-o rugăciune.Au stat aşa minute în şir… Fotoliul meu a început să scârţâie. A deschis uşa şi gingăşia cu care a condus-o spre ieşire m-a dus cu gândul la cavalerul care -şi proteja regina cu preţul vieţii sale.Fata a plecat. Dintr-o dată acel birou mi s-a părut prea mare şi prea gol. Am realizat că mâna dreaptă îmi amorţise cu pahar cu tot.L-am apucat cu mâna stângă şi tot cu ea l-am dat peste cap. Cred că atunci am băut pentru prima şi ultima oară… ambrozie! Nu mai băusem în viaţa mea aşa ceva de bun!L-am lăsat pe amicul meu patron cu capul cuprins între mâini. Eram în plus.Am luat-o pe jos, cam un kilometru… Am fumat ţigară de la ţigară. Am luat o maşină de ocazie şi în jumătate de oră am reintrat în cotidian...Mi-au rămas în minte ochii acelei fete. Mă gândeam că şi şarpele are ochii la fel. De aceea te hipnotizează, după care face ce vrea : te papă! A mai turnat un păhărel pentru el, mi-a pus şi mie… Mi-au rămas în minte ochii acelei fete. Mă gândeam că şi şarpele are ochii la fel. De aceea te hipnotizează, după care face ce vrea: te papă!S-a ridicat brusc. A aruncat paharul cu forţă. Un zgomot de cristal s-a rostogolit pe gresia adusă din Spania. Am zis că-i ţâşneşte sângele pe ochi.-Tot aici eşti? A fost un strigăt sau un urlet, mai degrabă.Am rămas înlemnit! Fata era tot acolo, lângă uşă! S-a dus înspre ea. Ca un leu asupra unui pui de căprioara! M-am gândit că fatava fugi pe uşă.-Fugi ! am strigat eu, dar nu, nu se poate! Fata făcu doi paşi în întâmpinarea ’’ leului’’… ’’Mielul vine la jertfire!’’mi-am zis . Într-o fracţiune de secundă un strigăt ascuţit a făcut să se cutremure tot biroul. Am avut impresia că şi geamurile de la vitrine au început să vibreze amplificând vocea fetei într-un tremolo de soprană.-Ţi-am spus că mama are nevoie urgent de 100 de lei!O linişte de mormânt a cuprins încăperea. Am rămas cu gura căscată. ’’Leul’’ s-a oprit la circa un metru distanţă de fată. Cu mâna dreaptă ridicată asupra ei. Cred că m-am rugat să nu facă acest gest. Nu m-am rugat, am implorat cerul, l-am implorat peDumnezeu! RETURN

La ora când scriu, ştiu mai multe.Tatăl fetei a murit într-un accident în Italia. Nu s-a aflat decât mai târziu după ce a fost înmormântat acolo. N-a reuşit să le facă o viaţă mai frumoasă. Sau poate... Cine ştie planurile lui Dumnezeu!? Fata cu ochii negri a ajuns judecător. Amicul meu a ţinut-o la liceu şi la facultate. Mama ei a lucrat la el până ce fata a terminat facultatea şi s-a încadrat. Acum locuiesc amândouă in Bucureşti. Amicul meu le-a ajutat sa-şi cumpere apartament. In fiecare an se întâlnesc de Crăciun şi de Paşte. Mi s-a părut totul un film... M-am gândit că ar fi păcat să nu vedeţi şi voi un film ... Pe gratis ! AUTOR.- GEORGE BULAI RETURN

Eu imi luam picioarele la spinare şi, urcând în zig zag ca iepurii, evitând urzicile şi tufele joase de salcâmi, ajungeam în peticul meu de rai din fruntea dealului meu, cu inima bătând repede, dar şi cu ochii strălucind de bucurie.Urcuşul era anevoios chiar şi pentru mine aşa că, o data ajunsă sus, mă sezam pe covorul frumos mirositor şi-mi desfătam privirea cu panorama satului întins în valea dintre feliile de dealuri, udat de apa pârâului împrăştiat în albia sa, străjuit de multitudinea de arini, sălcii, plopi şi câte altele. De multe ori mă uitam la crucea de pe dealul opus, cruce care părea mică de o şchioapă, asta pentru că, era foarte departe. Închideam ochii să simt şi mai bine liniştea întreruptă din când în când de câte o pasăre, cu trilul ei. Doar şopârlele şi futurii multicolori se aventurau pe căldură să-mi ţină companie.Uneori mă duceam pe seară, sus la peticul meu de rai. Adulmecam aerul ca o cunoscătoare a mirosurilor şi ştiam dacă a trecut cineva cu caii pe dealul celălalt sau dacă cineva a dat foc la frunze, ori în sat s-a făcut pâine. Una din îndeletnicirile preferite era să stau cu palmele întinse, aşteptând ca un fluture să poposească pe mâna mea! Uneori s-a întâmplat. Era atât de delicată atingerea acelei creature minunate, că încercam să nu respir, ca să nu o sperii. Fluturii nu erau singurii care se aşezau pe mâna mea. Imi amintesc de gărgăriţele cu aripile lo roşii cu puncte negre, strânse intr-o cocoasă, pentru a proteja corpul mic şi fraged. Aşteptam să se caţăre pe degetul meu după care începeam să cânt în şoaptă: GAŞCA **Singurătatea a fost dintotdeauna o stare de fapt pentru mine. Nu am avut posibilitatea să am prea mulţi prieteni în prima parte a copilărie. Locuinţa noastră erau un pic izolată de restul satului. Vecinii erau puţini şi în vârstă. Copii prin preajmă nu erau. La ai mei veneau în anumite ocazii prietenii lor, dar, fără copii .............................Eu am fost cea mai mică din cei patru copii, diferenţa de ani între mine şi ceilalţi trei fiind destul de mare pentru a fi marginalizată.Singuratică, sensibilă la vorbe dar şi gingaşă cu sănătatea, nu era greu să vărs tone de lacrimi în văzul tutor sau de una singură, vorbind cu peştii din iaz sau cu motanul meu Misu. Când reuşeam să fiu băgată în seamă, de alte persoane, era sărbătoare pentru mine. Mă transformam în aşa fel încât, şi eu mă miram de mine.Unul din locurile mele preferate, vara, era în fruntea dealului. Un petec de pământ pe care-l parcurgeam în două minute, în lung şi în larg. Ciulinii şi lumânărica erau reginele locului, având ca alai tot felul de ierburi frumos mirositoare şi supuse picioarelor mele, ca un covor multicolor ţesut cu măiestrie. Vântul adia cu blândeţe şi mă învăluia cu braţele lui moi când peste sat domnea pacea deplină datorită căldurii insuportabile din timpul verii. De jur împrejur, erau salcâmi. Când dădeau în floare, mă îmbătam cu parfumul lor delicat, privind ca în vis dansul frenetic al frunzelor, dar şi veselia albinelor care trudeau de zor cu capetele în jos, culegând nectar din cupa florilor albe ca neaua. RETURN

“Gărgăriţă, riţă, încotro oi zbura, acolo m-oi mărita”,iar gărgăriţa rămânea pe degetul meu, continuând să-mi gâdile vârfurile degetelor cu picioruşele minuscule, până se plictisea şi îşi lua zborul. Eu, închideam din nou ochii şi, ca într-o visare, mă vedeam pe aripa gărgăriţei care mă poartă în văzduh de unde văd totul, din ce în ce mai mic, după care, un fluture mare cu aripi de argint mă prelua să mă poarte, din nou, jos pe pământ. Erau clipe de visare cu adevărat fantastice. Locul eramagic. Mă purta cu mintea unde nu mai fusesem niciodată. OMUL SINGUR, VENIT DE NICĂIERI *Omul singur venit de nicăieriNu am amintiri legate de venirea lui. Probabil s-a aşezata acolo înainte de naşterea mea.Deşi nu era din părţile noastre, nu ştiu prin ce combinaţie a avut dreptul să-şi facă o căsuţă în care să locuiasca.Se numea Moş Toader. Vârstă lui nu o ştia nimeni. Toţi credeau că este analfabet. În căsuţa lui nu existau cărţi sau ziare. Cel puţin eu nu am văzut niciodată nimic care să trădeze interese culturale.Dealtfel, cred că nimeni nu se interesa prea mult de el. Cine trecea pe drum, strâmba din nas pentru mirosul neplăcut care venea de la casa lui.Pentru a spune adevărul-adevărat, singurii vizitatori era câinii, pisicile si...eu.Aveam puţini ani când l-am descoperit pe Moş Toader.Pentru a mă convinge să mănânc la prânz, mama, într-o bună zi, m-a luat de mână şi m-a dus la el. Pe o căldură insuportabilă, pe drumul bolovănos care şerpuia pe lângă casa noastră, la câteva sute de metri, într-o bătătură unde iarba, florile, câinii şipisicle trăiau în armonie deplină, am descoperit o cocioabă fără garduri şi poartă. Eu eram o zgatie de-o şchioapă ce incepea să mijească ochii la lumea înconjurătoare. Tremurând la gândul căar putea fi ceva înfricoşător înăuntru, m-am ascuns în spatele mamei. Mama m-a împins în faţă să deschid eu usa scorojităcare era făcută din nişte lăturaşi vechi de la o căruţă. M-am mirat că se deschide fără mare efort, doar împinsă. AUTOR – GABRIELA AZEM RETURN

Din tot ce mi-a rămas în suflet din copilăria mea, sentimentul de bucurie şi dragoste faţă de acest personaj, în momentul în care ştiam că o să manance, este atât de proaspăt de parcă totul s-ar fi petrecut ieri.Primeam în mânuţele mele farfuria pentru el şi cu paşi grăbiţi şi inima plină de fericire, zburam până la casa moşului. Nu erau decât 200 metri . Mie mi se păreau kilometri.Intram în curtea fără garduri şi fără poartă, împingeam uşa care oricum nu avea încuietare si mă revărsam şoptind: ”Moş Toader, uite ceva de la mămica”. El mă privea cu ochii lui luminoşi, după care pleca privirea ruşinos. Niciodată nu a întins mâna să ia farfuria. Eu i-o aşezam cu grijă pe genunchi, după care stăteam cuminte lângă el.Pisicile ne dădeau târcoale, dar eu le puneam pe fugă deşi ştiam că lasă mereu ceva şi pentru prinţesele lui. Încet, fără grabă, el mânca şi ofta. Oftam şi eu, dar din alte motive. Eram fericită pentru că mânca.Eu nu ştiam dacă el are sau nu are ce mânca. Dorinţa mea era să împart cu el ceva necesar. Nimeni nu-mi spunea nimic despre el. Cine era si de unde venise! Pe mine nici nu mă interesa. Ştiam precis că-l iubesc ca pe un bunic!Uneori, pe furiş, luam din borcanul meu cu gură largă, un ciubuc roz cu alb, nelipsitul dar de la taticul meu, pe care-l ascundeam în pliurile rochiţei mele de vară. Când deschideam pumnul să să-i dau repede lui Moş Toader “delicatesea”, cum spunea el, jumătate din ciubuc rămânea lipit pe mâna mea. El zâmbea blând şi mă îndemna să mă aşez lângă el. Torcând de zor, câte o pisică mă scotea din încurcătură cu limbuta ei roşie şi repezită. Un scârţâit lung ca un plâns fără sfârşit, venit din măruntaiele balamalelor a însoţit intrarea noastră.Am rămas cu ochii pironiţi pe podelele goale, de lut fără culoare, unde, odihneau două perechi de opinci cu nasurile în sus din care ieşeau obelele zdrenţuite. Am făcut ochii mari şi am început să iau aminte unde mă aflam. În faţa mea stătea un om. După ce m-am înşurubat în ochii lui de cer care mi-au vorbit de la suflet la suflet într-o limbă de iubire, am luat aminte la pălăria lui pleoştită mâncată de molii, la hainele lui ponosite, la genunuchii lui colţuroşi care împungeau pantalonii peticiţi dar şi la pisicile care stăteau ca nişte domniţe tolănite ce-si fac siesta, pe pătura militară cu care era acoperit patul lui. Cu coada ochiului, am văzut soba strâmbă gata să se răstoarne î ntr-o parte, în care bătea para în cenuşă cu toată căldura de afară. Pe plită erau câteva cutii goale de conserve din care venea un miros greţos.Eu, lipită de mâna mamei, nu am putut nici măcar să-mi spun numele. Eram cotrobăită pe dinăuntru de un sentiment nou. Ochii lui mă atrăgeau ca un magnet.Mi-am propus să mă mai întorc la el, să mai văd încă o data ochii noi, de cer.Cu sufletul curat de copil, l-am văzut şi l-am iubit din prima clipă.Mama, abia termina de gătit îmi umplea o farfurie şi mă trimitea la Moş Toader să-i duc şi lui. RETURN

Îmi spunea poveşti. Vorba lui era o şoaptă. Uneori, nici nu auzeam bine ce-mi spune. Nu îndrăzneam să-l întrerup ca să-i spun că nu am auzit... era atat de frumos să stau lângă el, să-i ascult vorbele!Într-o bună zi, mama nu mi-a mai dat farfuria să i-o duc. M-am răzvrătit, am plâns, am ameninţat că nu mai mănânc. Zilele următoare la fel. Când am putut, m-am dus să-l vad. Nu mai era. Plecase undeva de unde nu mai putea să-mi şoptească poveşti şi nici să mă privească cu ochi de cer. De atunci, de fiecare dată când am pierdut pe cineva drag, care s-a dus dincolo de voal, mi-am imaginat că Mos Toader le v-a deschide uşa şi v-a întreba de mine.Moş Toader este o amintire duioasă cu gust de copilărie, curată ca ochii lui si dulce ca vorbele lui soptite! POVESTE DE IARNĂEra o iarnă foarte grea. Părinţii mei spuneau că nu au prins aşa o iarnă grea de mulţi ani. Ninsese neâncetat, zăpada căzând din cer zile şi nopţi în şir încât, pămîntul era un ocean alb, pătat pe ici pe colo, de coroanele copacilor înalţi şi goi. Acoperişurile caselor erau ca nişte căciuli uriaşe, imaculate, toate egale, din care ieşea timid câte un firicel de fum. Totul părea cufundat într-o linişte profundă, albă.Prin case, bărbaţii î-şi frângeau mâinile, uitându-se neputincioşi la zăpada care îngropa rând pe rând, treptele scărilor de la uşă, apoi ghizdelele fântănii, după care gardul.Casa noastră era îngropată în zăpadă până la jumătatea ferestrelor. Ţurţurii la streaşină erau groşi “ca pe mână”, cum povestea mama. Pe geam se formau flori de gheaţă noaptea, iar soba nu înceta să mănânce orice lemn îi intra în gură. Mama tricota sau scărmăna lână lângă soba încinsă, iar lângă ea, tata făcea grăunţe. Noi copiii, stăteam pe lângă ei, şi îi sâcâiam cu întrebarea, când putem ieşi din casă?.Cu o zi înainte de Ajun, în sfârşit, ninsoarea s-a potolit. Soarele zâmbea cu toţi dinţii săi ascuţiţi, căci de, în decembrie aşa se cade!De dimineaţă, mama a decis să plece la oraş să vândă o găina. Nu că ar fi fost asta meseria ei! Avea nevoie de bani mai mulţi pentru perioda de după Crăciun şi, neavând atunci pe moment cum să se descurce, a decis de comun acord cu tata, să vândă o găină.Sora mea Maria, împreună cu cei doi fraţi Nicolae si Mihai, au plecat la şcoală, la serbarea de Moş Gerilă................................................................. AUTOR- GABRIELA AZEM RETURN

Am cerut permisiunea să mă îmbrac cu rochiţa grena cu buline albe, pe care mi-o adusese Moş Gerilă, cu un an în urmă. Era din deftina grena, cu buline albe, guleraş alb, manşetele albe, năsturei pe spate şi cordon care se lega la spate.Tata m-a ajutat să-mi închei năstureii, că de, aveam doar patru ani. Mi-a spus că mă lasă un pic singură deoarece trebuie să de-a zăpada jos de pe casă.- Dar eu ce să fac singură în tot timpul ăsta?- Păi uite, îţi aduc nişte prune uscate să le mânaci.- Uraaa! Prune uscate! Aaa, vreau câteva cu nuci!Cele cu nuci, îmi plăceau foarte tare, dar şi celelalte erau un fel de distracţie pentru mine. Îmi plăcea să ajung la sâmbure unde găseam un gust acrişor care-mi plăcea la nebunie. Când mâncam prune uscate, chicoteam tot timpul. Era mai mult o joacă pentru mine. Scopul meu era să simt gustul acela minunat. Urmau la rînd, prunele uscate umplute cu nuci.……………………………………………………De fiecare dată când trebuia să facă ceva, ori să meargă undeva, aveam inima cât un purice, să nu i se întâmple nimic rău. Când ajungea acasă, eu eram înaintea lui pe drum. Îl controlam în buzunare, mă uitam la el, să văd dacă este întreg. Imi era teamă să nu-l pierd. Eram ca doi îndrăgostiţi care nu se pot despărţi...Eu, fascinată de lupta cu prunele, nu mi-am dat seama de ceea ce mi se întampla...când am realizat, era târziu. Rochiţa mea dedeftină grena ,cu buline albe, ardea pe mine. Am fugit repede în camera de alături urlând în gura mare: tăticuleeee! tăticule! m-am urcat in pat si m-am frecat de perete. De la fum, am leşinat.Casa era plină de fum. Eu nu mai eram lângă sobă. M-a găsit în patul meu, căzută cu faţă în jos, leşinată. M-a luat de acolo, m-a aşezat în camera lor, în patul lor şi m-a dezbrăcat de ceea ce mai rămăsese din rochiţa mea de la Moş Gerilă. Dedesubt era carne vie.M-am trezit din leşin, de durere. Dar şi mai mare mi-a fost durerea când l-am văzut pe tatăl meu plângând şi cerându-şi iertare de la mine, că nu a venit mai repede. Eu, am ridicat o mânuţă să-i şterg lacrimile dar, din cauza efortului, am leşinat din nou.Nu a trecut mult şi s-au întors sora şi fraţii mei mai mari de la serbare. Au rămas toţi fără cuvinte în faţă patului în care, eu zăceam cu burta în jos. Sora mea a plecat să cheme felcerul căci doctorul nu locuia în comună. Nu ştiu ce mi-a făcut felcerul, dar, încă îmi aduc aminte că am adormit şi nu m-am mai trezit până a doua zi.Între timp a sosit mama.Intrând în casă, i-a văzut pe toţi în picioare lângă pat. La început, nu a priceput ce s-a întâmplat. Când a văzut plapuma desfăcută şi din ea răsărind ciuful meu de păr, a întrebat:- Ce-i cu ea? A umblat prin zăpadă şi iar a răcit? Ce-i cu voi? V-aţi înghiţit limbile? Ce s-a întâmplat aici?Nu a mai aşteptat răspunsul celorlalţi. A dat plapuma la o parte şi a văzut spatele meu într-un hal fără de hal.Mama era o femeie foarte puternică. Din toate punctele de vedere. Nu se pierdea uşor cu firea. De data asta, nu a mai fost aşa.Ajunul Crăciunului din acel an, a fost cel mai trist pentru familia mea. Dar pentru mine care eram în centrul atenţiei, a fost cel mai frumos. Stăteam în vârful patului şi ceream: “de la tine vreau apa!”, “de la tine vreau lapte!”, “de la tine vreau păine!”şi tot aşa... RETURN

Doar fratele meu Mihai, nu prea îmi făcea pe plac. Şi asta, când eram doar noi doi. Când erau mai mulţi, ceream dinadins de la el să-mi aducă aia sau aialaltă. Muream de drag când îl vedeam inbufnat, dar supus. Era o mică victorie pentru mine.În ziua de Crăciun a venit mătuşa mea, sora mamei, cu soţul şi cu fiul lor, verişorul meu. Eu eram slăbită , dar totuşi fericită.Mătuşa mea, după ce m-a drăgălit cum a ştiut ea mai bine, mi-a spus că o să-mi cumpere ea o altă rochiţă la fel.- Nuuuuu, nu mai vreau rochiţă grena cu buline! Focul o vrea şi o să mi-o ia din nou!Au râs cu toţii dar eu chiar credeam ceea ce spuneam.De altfel, niciodată nu am mai avut o rochiţă grena cu buline albe, guleraş şi manşete albe, închisă în năsturei pe spate şi cu cordon. AUTOR- GABRIELA AZEM RETURN

CUM S-A NĂSCUT DUMNEZEU...****Prima oară când mi-am amintit de acel tânăr, a fost în ziua în care am urlat de disperare, din disperarea existenţei, pe un ţărm al unei mări pe care eu o ştiam inexistentă.Şi, asta, fiindcă, atunci, în acele clipe în care sufletul îmi era prizonier al unei dureri inumane, când nimic din mine însumi nu mai trăia cu adevărat, cuvintele acelui copil au inundat deodată timpanele mele, făcându-mă să simt mirosul pământu lui, mirosul cerului, făcându-mă să simt povara propriului meu miros viu:“Întoarce-te în singurătate omule, în singurătatea nebuniei tale, acolo de unde ai plecat ,înainte de a pleca în căutarea fericirii!Nu văd, n-am văzut niciodată, fiindcă orb am voit să mă nasc, dar eu ştiu, nu te-ntrista, omule, fericire nu există...Nu trăim să fim fericiţi, ci numai pentru a suferi de pe urma acestei invenţii absurde...Şi, acum, du-te omule, du-te de unde ai venit, de unde te vei întoarce aici pentru a-mi spune că am dreptate, pentru a-mi pune întrebări inutile, la care doar tu însuţi trebuie să găseşti răspuns...Zâmbeşti, nu înţelegi nimic, dar vei înţelege....Puţini înţeleg înainte de a nu mai fi.Mă vei gasi tot aici, oricât de multe zile vor trece....timpul nu există, la fel ca şi fericirea, timpul nu e decât o mare minciună .Vei avea şansa, poate unică să înţelegi că nu suntem nimic, înainte ca nimicul să-ţi acopere trupul...”. • Lasă-l Rafael! E doar un copil! mi-a şoptit Clara.- Atât…un copil orb, Clara! ne-a răspuns parcă cu o altă voce, • cu un ecou metalic.„Un copil orb, un copil orb”, repetam cu mintea învălmăşită • deodată de mituri, de legende, de spaimă.- De unde ştii că o cheamă Clara? s-a răsculat bărbatul gelos • din mine.- Rafael, tu nu eşti ca ceilalţi, ar trebui să vezi, să vezi omule, • pricepi? Prin tot acest întuneric trebuie să vezi, • să arzi ca o flacără • „Să ard ca o flacără”, credeam că e nebun.- Nu, Rafael, nu sunt nebun, de fapt habar • n-am cine sunt.. • .Nu am nici un trecut...În urma mea nu există • nimic! Doarexist, doar atât...M-am aşezat lângă voi acum • şi aici venind deniciunde. M-aţi chemat....Tu m-ai chemat • Rafael. Sunt cel pecare îl cauţi în tine; trebuia să te întâlneşti • cu tine, faţă în faţă cu adevărul! Adevărul e orb, Rafael, dar • priveşte-l!I-am privit ochii goi, albaştri şi totul începu să alunece...Mă • simţeam uşor, pluteam undeva deasupra plajei, iar el mă • ţintuia cu privirea-i oarbă, plutind alături de mine, într-un • altfel de spaţiu, fără culoare, fără sunete....Părea un joc • absurd, o poveste ireală, şi mintea îmi era tulbure ca un râu în • Carecopiii au aruncat bolovani........................................................... RETURN

După câteva zile, l-am găsit pe plajă....Se împuşcase. În mâna stângă ţinea strâns o scrisoare pentru mine: ”Rafael, sărută Statuia Libertăţii şi păstrează crucifixul mamei...apoi arde-mă şi ţine-mă la tine în cameră; uneori vom vorbi, îţi voi spune de ce am făcut-o...”.Şi acum cenuşa lui e la mine...îl simt aproape, că există, la fel cum îl simt pe acest copil orb, chemat de mine, venit de nici unde.„De ce te gândeşti la toate acestea, Rafael?”„De ce, tu, orbule, n-ai nici un răspuns?”E la fel ca atunci, în noaptea aceea, nu s-a schimbat nimic în înfăţişarea lui, n-a mai crescut, nici nu a mai îmbătrânit.- Ai un nume, orbule?- Tu îl mai ai, Rafael?- Eşti Dumnezeu, orbule?- Nu, nu sunt...- De ce te caut pe tine? Cu ce mă poţi ajuta?- Eu sunt o certitudine, Rafael...De aceea mă cauţi, pentru că eu nu cred în fericire, nici în timp...exist fără explicaţii, aşa cum ceilalţi mor fără explicaţii!- Tu nu vrei să mori?- Am o veşnicie pentru asta, dar tu, Rafael? DESTIN *****îţi scriam poeziimai întâi ca o glumă din cuvinte visate şi te găseam mai uşor printre literechiar şi mirosul...mirosul tău de bunici şi cel de scorţişoară îl găseam în capătul creionuluitu îţi scurtai sarafanul în fiecare săptămînă sau poate picioarele tale creşteau mult prearepedenu ştiuîţi scriam poezii pe care le apoi le aruncam în foc să-mi încălzesc lacrimile desculţetu nici nu ştai că exist chiar acolo în spatele tăuşi nu ţi-a păsatcă am rămas corijent laviaţăde fapt nu-ţi păsa de nimic nici măcar că aveai cu siguranţă nevoie de un sarafan mai lungîţi scraim poezii încercând să respir doar mirosul părului tău din prima bancănu era încă grav chiar dacă nu mai aveam voie să citesc cu lanterna sub plapumă florilerăuluisau să îmi pun scorţişoară sub pernăai aflat mai târziu că ştiu să dansez mai bine decât cel ce mi-a spart nasul atunci când amîndrăznit să te invit la un ceaiapoi m-ai învăţat să te sărut şi cuvintele mele au luat-o raznacând n-ai mai avut nevoie de sarafan m-ai uitat în graba ta să-ţi AUTOR- ADRIAN PAPARUZ găseşti acel viitor scaunde funcţionar comunisteu am rămas să îţi scriu poeziisă le adunsă le ard RETURN

să le blestemam urât atât de mult comuniştii din cauza ta şi nici nu mi-a păsat de gloanţele primiteîn speranţa mea naivă că poate aşa te voi regăsiiar cu puţin noroc chiar şi mirosul tău de bunici şi de scorţişoa ră atunci când cineva aavut ideea să coboare ciocanul şi secera depe drapelţi-am scris poezii cu lacrimicu degetelecu unghiilepe ziduripe carneşi apoi te-am urât cu drag în fiecare zichiar şi acum când ţi-am făcut un copil cu adn-ul modificat pregătit să ne scoată dinacest timpeu îţi scriu poeziitu nici nu ştii că fluturii trăiesc doar o zişi nici nu ţi-ar păsa dacă îţi voi spune că încă picioarele îţi cresc în mintea meachiar dacă tu te gândeşti pierdută că nu mai timpsă îmi citeşti toate poeziile până când până când AUTOR-ADRIAN PAPARUZ RETURN

REALIZATOR Stancu Nicolae

REALIZATOR Stancu Nicolae

Presentation Transcript

Povestea lui Mos Nicolae

CIZMULITA LUI MOS NICOLAE

Nicolae Milescu

Spatarul Nicolae Milescu

Adina Ionescu, Nicolae Dragulanescu

Gusita bogdan nicolae

Nicolae Ceausescu (1918-1989)

Adrian Lascateu, Nicolae Tapus

Iarna de Nicolae Labiş

Seara lui Mos Nicolae

Nicolae Tonitza

Citate din Nicolae Iorga

Realizator zadania

Mos Nicolae

Sfinte Nicolae, Sfinte Nicolae, Noi te aşteptăm cu drag …

NICOLAE LABIŞ

Nicolae Iorga

Nicolae Tonitza

Vine Moş Nicolae!

Nicolae Grigorescu

M os Nicolae

National College “ Nicolae Balcescu ”