TEORIA PSIHANALITICĂ

1. TEORIA PSIHANALITICĂ • Sigmund FREUD 1856 - 1936

2. Introducere • Teoria lui Freud a făcut faţă de-a lungul timpului la numeroase contestaţii, încercări de desfiinţare, rectificări şi completări. • Cu toate acestea lectura operei sale lasă impresia unui nivel profund de înţelegere a fiinţei umane, dintr-un punct de vedere nu numai psihologic, ci şi unul mai larg, al omului interesat de studiul naturii în general. • Pentru că poate ceea ce a stârnit cea mai mare controversă de-a lungul timpului a fost tocmai încercarea de stabili nişte concepte care să surprindă cele observate de el şi să le definească. • Ceea ce rămâne sunt însă fenomenele psihice observate de el cu un mare grad de generalitate şi, deci, utile pentru cei care vor să înţeleagă mai bine fiinţa umană.

4. Începutul... • Povestea lui Freud şi a celebrei sale teorii începe de la o pacientă a mentorului şi colegului său, dr. Joseph Breuer, pacientă cunoscută în literatura de specialitate sub numele de Anna O.

5. Studiu de caz • Anna O. a fost o tânără de 21 de ani, pacienta lui Breuer între anii 1880-1882. Majoritatea timpului şi-l petrecea îngrijind de tatăl său bolnav. • Ea a dezvoltat o tuse gravă care s-a dovedit a nu avea nici o bază fiziologică. • Apoi au apărut o serie de dificultăţi de vorbire, a devenit mută, iar ulterior nu putea să mai vorbească decât în engleză, deşi limba ei maternă era germana.

6. Atunci când tatăl ei a murit, Anna a refuzat să mai mănânce şi a dezvoltat un set de simptome neobişnuite. • Şi-a pierdut simţurile în mâini şi picioare, dezvoltând un fel de paralizie, şi a început să aibă spasme involuntare. • De asemenea, avea halucinaţii vizuale şi “viziunea tunelului”. • Însă, atunci când a consultat o serie de specialişti (medici), aceştia nu au putut identifica nici o cauză organică pentru respectivele simptome.

7. Ulterior, tabloul s-a completat cu fantezii pe teme magice, schimbări dramatice de dispoziţie şi a avut chiar câteva tentative de suicid. Diagnosticul lui Breuer era că suferă de isterie, adică avea simptome care păreau să fie de natură fizică, dar nu erau. • Seara, Anna intra în stări pe care ea le numea “de nori”, iar Breuer le numea de “hipnoză spontană”. Breuer a descoperit că, în timpul acestor stări asemănătoare transei, Anna putea să explice fanteziile şi experienţele pe care le trăia în timpul zilei, iar după aceea se simţea mult mai bine. Anna numea aceste episoade “cura de vorbire”.

8. Uneori, în timpul acestor episoade, ea îşi amintea un eveniment emoţional care dădea înţeles unui simptom particular. • Spre exemplu, la puţin timp după ce refuzase să mai bea (apă sau orice altceva) şi-a amintit că a văzut o femeie care bea dintr/un pahar din care tocmai băuse un câine. În timp ce îşi amintea acest lucru, Anna experimenta sentimente puternice de dezgust…şi apoi a băut un pahar cu apă. • Cu alte cuvinte, simptomul ei (evitarea apei) dispărea imediat ce ea îşi amintea evenimentul ce stătea la baza lui şi retrăia emoţia puternică ce corespundea evenimentului respectiv. Breuer a numit acest fenomen catharsis.

9. După 11 ani, Breuer împreună cu asistentul său Freud a scria o carte despre isterie. Aici ei îşi explicau teoria: isteria rezultă dintr-o experienţă traumaticăce nu poate fi integrată modului în care persoana respectivă înţelege lumea. Emoţiile ce corespund traumei nu sunt exprimate în nici o formă directă, dar nici nu se evaporă pur şi simplu: ele se exprimă în comportamente care, într-o formă vagă, oferă un răspuns traumei. • Cu alte cuvinte, aceste simptome au un înţeles. Atunci când clientul poate fi făcut conştient de semnificaţiile simptomelor sale (spre exemplu prin hipnoză), emoţiile neexprimate sunt eliberate şi nu mai au nevoia să se exprime prin simptome. Este, spun cei doi terapeuţi, un proces analog cu drenarea unei infecţii.

10. În acest mod, Anna a scăpat pe rând de simptomele sale. Dar a avut nevoie de Breuer pentru a face acest lucru, deoarece de fiecare dată când se afla în stare hipnotică, ea trebuia să simtă mîinile lui, pentru a fi sigură că este acolo şi ea poate să vorbească. • Din păcate însă, la ea apăreau în permanenţă probleme noi.

11. Freud susţine chiar că Breuer recunoscuse că Anna se îndrăgostise de el, precum şi el de ea. În plus, ea spunea tuturor că este însărcinată şi că Breuer este tatăl copilului. Probabil că era vorba de o sarcină de natură isterică, dar acest fapt l-a determinat pe Breuer să întrerupă tratamentul ei. • Freud a interpretat ulterior această poveste prin binecunoscuta şi multcriticata idee că la baza nevrozelor isterice stau dorinţele sexuale secrete. • Anna şi-a petrecut tot restul vieţii într-un sanatoriu şi a murit în 1936. Ea rămâne însă în istoria psihanalizei ca fiind pacienta care a inspirat cea mai importantă teorie a personalităţii.

12. Termenul de psihanaliză desemnează: • o teorie a psihicului • o metodă de investigaţie a psihicului • o metodă psihoterapeutică.

13. Ca teorie a psihicului • psihanaliza este un ansamblu de teorii psihologice şi psihopatologice elaborate pe baza datelor şi observaţiilor oferite de investigaţia psihanalitică şi de psihoterapia psihanalitică

14. Ca metodă de investigaţie a psihicului • Psihanaliza pune în evidenţă semnificaţia inconştientă a cuvintelor, acţiunilor şi a produselor imaginaţiei (vise, fantasme, delir). • Principalele tehnici utilizate pentru a realiza acest lucru sunt tehnica asociaţiei libere şi cea a interpretării.

15. Ca metodă de psihoterapie • Psihanaliza constă în “interpretarea controlată” a defenselor, rezistenţei şi transferului, terapeutul conducând clientul spre clarificare (insight). • Prin insight înţelegem conştientizarea datelor, faptelor şi evenimentelor “refulate” în cursul istoriei individului. • Acest lucru se realizează prin metoda cathardică.

16. Este foarte important să facem distincţie între psihanaliză şi psihoterapia psihanalitică. • Psihanaliza este metoda psihanalitică clasică, propusă de Sigmund Freud. Ea se bazează mai ales pe interpretare şi se concentrează asupra relaţiei terapeutice. • Psihoterapia psihanalitică este fondată pe principiile psihanalizei, dar renunţă la exigenţele şi stringenţa ei (J. Laplanche, 1994).

17. Sigmund Freud: date biografice • Sigmud Freud s-a născut în ziua de 6 mai, la Freiberg, în Moravia. Părinţii erau evrei şi evreu a rămas şi el, ceea ce ulterior i-a influenţat mult cursul vieţii. • La 4 ani a ajuns la Viena unde şi-a făcut şcolarizarea. Le liceu, timp de şapte ani, a fost primul în clasă. În ciuda dificultăţilor financiare, tatăl său l-a lăsat să-şi aleagă acea profesie care îi plăcea. S-a înscris la medicină, deşi interesul său se îndrepta către relaţiile dintre oameni, care atunci nu erau studiate ştiinţific.

18. Mărturiseşte că “universitatea, unde am intrat în 1873, mi-a adus în primul rând unele decepţii usturătoare. M-am confruntat înainte de toate cu pretenţia că trebuie să mă simt inferior şi că nu aparţin poporului pentru că eram evreu. (…) În afară de asta, în primii ani de universitate trebuie să fi învăţat că specificul şi limitele aptitudinilor mele refuzau orice succes în mai multe specialităţi ale ştiinţei spre care mă aruncasem cu zelul specific tinereţii.” (Freud, 1993, pag. 12-13)

19. A lucrat în domeniul fiziologiei, studiind şi o temă ce privea histologia sistemului nervos, sub îndrumarea profesorului Ernst Brücke faţă de care-şi exprima o mare apreciere. • Deşi urma să ocupe primul post vacant la Institutul de Fiziologie al Facultăţii de Medicină, singurul domeniu care-l atrăgea din cadrul medicinii era psihiatria. • Toate acestea i-au afectat studiile, încât a fost promovat doctor în terapeutică generală în 1881. În 1882 a părăsit laboratorul şi a intrat ca aspirant la Spitalul Universal. A fost rapid avansat la gradul de medic secundar.

20. În cadrul Institutului de Anatomie Cerebrală, a realizat cercetări asupra măduvei cerebrale. Meynert i-a promis să îl facă succesorul cursului său dacă s-ar fi dedicat întru totul studierii creierului, dar Freud a refuzat. • Dificultăţile financiare l-au îndemnat să înceapă să studieze bolile nervoase, care nu constituiau un subiect prea popular la Viena. Ca medic secundar a avut ocazia să facă unele observaţii cu privire la bolile organice ale sistemului nervos. A căpătat faimă pentru acurateţea cu care era capabil să pună un diagnostic. Dar aceasta s-a prăbuşit atunci când, necunoscând nimic despre nevroze, a prezentat un caz de nevroză sub un alt diagnostic.

21. În 1885 a obţinut titlul de conferenţiar în domeniul neuropatologiei şi, prin susţinerea profesorului Brücke, a primit o bursă pentru o călătorie în străinătate. În toamna aceluiaşi an a fost la Paris ca discipol la Salpêtrière. • Oferindu-se să traducă în germană una din lucrările lui Charcot, psihiatru renumit la acea vreme, a reuşit să pătrundă în anturajul acestuia. Cel mai mult l-au impresionat studiile lui asupra isteriei. Înainte de a pleca de la Paris, Freud a stabilit planul unei lucrări împreună cu el despre paraliziile isterice şi organice. Înainte de a ajunge la Viena a vizitat şi la o clinică pentru copii, dorind să pună bazele unei clinici similare şi la Viena. Va reuşi să-şi realizeze proiectul scriind mai multe lucrări despre paraliziile cerebrale, unilaterale şi bilaterale, la copii.

22. În toamna anului 1886 s-a stabilit medic de boli nervoase la Viena şi s-a căsătorit cu Martha Bernays în urma unei logodne care a durat patru ani de zile, presărată cu scrisori pline de pasiune din partea lui. Împreuna au avut şase copii. Cu una din fetele sale, Anna Freud, el va colabora îndeaproape mai târziu.

23. Societatea Medicilor de la Viena l-a solicitat să prezinte ceea ce studiase cu Charcot, dar ceea ce le-a înfăţişat le depăşea puterea de acceptare inclusiv şeilor de secţii care refuzau să elibereze spre prezentare cazurile de isterie masculină care erau în secţiile lor. A întâmpinat o opoziţie fermă în prezentările sale şi treptat nu a mai avut nici un local unde să ţină cursuri şi s-a retras şi din viaţa academică şi din cercurile medicale.

24. S-a văzut în situaţia de a trăi din tratarea bolilor nervoase, singurele instrumente / tehnici pe care le avea la îndemână fiind hipnoza şi electroşocurile. La electroşocuri a renunţat destul de repede rămânându-i hipnoza. • Treptat a renunţat la tratarea bolilor nervoase organice, deoarece succesul era mic şi cazurile se pierdeau în mulţimea celor de nevroză. Astfel, a ajuns să se concentreze pe aceasta din urmă folosind hipnoza.

25. Revenind la cazul Annei... • Breuer reuşise să o ajute să se elibereze de simptome, dar nu făcuse public succesul său, nici modalitatea prin care îl obţinuse, deoarece considera că nu poate generaliza concluziile obţinute dintr-un singur caz. Dar Freud a folosit această descoperire a sa pentru a-şi trata bolnavii. • Rezultatele au fost publicate mai întâi în comunicarea din 1893, “Cu privire la mecanismul psihic al fenomenelor isterice”, apoi în volumul “Studii cu privire la isterie”, în 1895. Freud a recunoscut proprietatea intelectuală a lui Breuer asupra acestor lucrări.

26. Cartea reunea concluzii asupra originii simptomelor isteriei. Breuer numea metoda folosită catharctică, folosind-o pentru “a conduce pe căile normale cuanta afectivă utilizată la menţinerea simptomului, care a nimerit pe nişte piste false şi a rămas acolo oarecum ţintuită”.

27. Continuând să acumuleze experienţă pe această cale, Freud a ajuns la concluzia că în spatele fenomenelor nevrotice stau tulburări afective de natura sexuală. • Ca urmare a acestei descoperiri şi-a canalizat interesul către neurastenici. Spunea el: “era de biruit multă ipocrizie şi tăinuirea de fleacuri, însă, dacă izbuteai să o faci, descopereai că la toţi aceşti bolnavi existau grave vătămări ale funcţiei sexuale.”

28. Urmând această cale a ajuns în acelaşi punct în care ajunsese şi Breuer cu pacienta sa, acela în care ea se îndrăgostise de el, ceea ce a stat la baza vindecării, deci a realizat ceea ce Freud avea sa numească "transferul afecţiunii”. • Treptat Freud a părăsit hipnoza înlocuind-o cu o metodă prin care, stând în spatele pacientului culcat pe canapea, îl punea să vorbească despre ce-i trecea prin minte. • În 1900 publica “Interpretarea viselor” în care încerca să dezlege motivaţiile viselor, condiţiile sale de formare, ideile ascunse în conţinutul viselor.

29. Treptat şi-a format un cerc în jurul său, din care făceau parte şi Jung şi Bleuler, psihiatri elveţieni, împreună cu care a editat ”Anuarul cercetărilor psihopatologice şi psihanalitice”. • În 1910 psihanaliştii s-au grupat într-o Asociaţie Psihanalitică Internaţională, cu filiale locale la Viena, Berlin, Budapesta, Zürich, Londra, Olanda, New York, Moscova şi Calcutta. America l-a primit foarte bine, spre deosebire de climatul european care începuse să-l izoleze.

30. Necesitatea tratării nevrozelor de război care apăruseră după încheierea primului război mondial a evidenţiat justeţea psihanalizei, care a înregistrat succese. • Freud a publicat în continuare lucrări prin care şi-a revizuit continuu teoria. • În 1923 i s-a diagnosticat cancer la maxilar şi va avea de suferit mai multe operaţii prin care se va încerca înlăturarea tumorii, care însă revenea mereu. Oricum a suferit mult din cauza acestei boli căreia i-a rezistat 14 ani. • Freud a obţinut multă apreciere pentru contribuţiile sale din domeniul psiholgiei religiei, făcând legătura cu evenimentele care marchează dezvoltarea ontogenetică.

31. În 1926 a fost diagnosticat cu miocardită, dar o bucurie i-a venit din publicarea unui studiu ce i-a adus o mare consideraţie, “Inhibiţie, simptom şi anxietate” (“Hemmung, symptom und Angst”). La aceasta se adaugă o altă lucrare: “Problema practicării psihanalizei de către profanii în medicină” (Die Frage der Laienanalyse).

32. Deşi a pătruns greu în Franţa, psihanaliza a avut şi aici succes, în 1927 editându-se aici “Revue Française de Psychanalyse”. El a continuat să scrie lucrări care au avut răsunet, pentru ca în anul 1930 să fie ditins cu Premiul Goethe, iar în 1931, când împlinea 75 de ani, să fie sărbătorit cu multă căldură în mai multe colţuri ale lumii. • Cu adevărat remarcabilă avea să fie aniversarea din 1936, la împlinirea a 80 de ani, când i s-a acordat titlul de membru de onoare al American Psychiatric Association, American Psychoanalytic Association şi Neurological Society, al Société Française de Psychanalyse şi este făcut membru corespondent al Royal Society din Marea Britanie.

33. Ascensiunea la conducere a nazismului în Germania a prilejuit arderea pe rug a volumelor lui Freud, ca autor evreu. Deşi urmărit mult timp de nazişti, a refuzat să emigreze, până ce fiica sa, Anna Freud, a fost reţinută timp de 24 de ore la un interogatoriu. La 4 iunie 1938 era împreună cu familia la Paris, două zile mai târziu la Londra unde a fost foarte bine primit. • Freud a murit în ziua de 23 septembie 1939, după ce a încercat să profite cât mai mult de timpul care-i mai rămăsese pentru a scrie.

34. Teoria psihanalitică • Psihanaliza este în acelaşi timp o teorie psihologică asupra dinamicii naturii umane, o metodă de cercetare şi o abordare terapeutică (Watson, citate de Holdevici, 1996).

35. Teoria psihanalitică are la bază o serie de postulate: • Viaţa psihică a omului este profund influenţată, iar uneori determinată de pulsiuni inconştiente şi temeri asociate, subiacent. • Comportamentul uman este orientat spre gratificarea unor pulsiuni determinate biologic (gratificare de natură autoprotectoare) în concordanţă cu înclinaţiile instinctuale spre autoconservare. • Libidoul este supus unor influenţe civilizate şi, prin “sublimare”, este exprimat prin sentimente superioare (iubire, altruism, prietenie, etc.). • Dezvoltarea personalităţii se face în conformitate cu influenţa parentalităţii, a mediului familial în care copilul trăieşte. • Reacţiile psihice sunt determinate conform principiului cauzalităţii, care însă nu operează în mod particular, pentru fiecare cauză răspunsurile fiind supradeterminate, constituind o cale finală comună a unor cauze convergente.

36. Pe parcursul evoluţiei sale profesionale, Sigmund Freud a avut două teorii asupra aparatului psihic.

37. Prima teorie a lui Freud asupra aparatului psihic • al cărei adept a fost în perioada 1887-1920, susţinea existenţa a trei instanţe ale psihicului uman: • inconştientul • preconştientul • conştientul

39. Conştientul • Conştientul este funcţia sistemului percepţie-conştiinţă. Sistemul percepţie – conştiinţă este situat la periferia aparatului psihic, primind informaţii atât din lumea exterioară, cât şi din lumea interioară (senzaţiile de plăcere – neplăcere şi reviviscenţele mnezice). Din punct de vedere funcţional, sistemul percepţie-conştiină se opune sistemelor de urme mnezice care constituie inconştientul sau preconştientul. La nivelul lui, nici o excitaţie nu lasă urme durabile. Din punct de vedere economic, el se caracterizează prin faptul că dispune de o energie care se mişcă liber şi care se poate suprainvesti într-un anumit element (mecanismul atenţiei).

40. Preconştientul • Preconştientul cuprinde acele conţinuturi inconştiente care rămân accesibile conştiinţei (cunoştinţe şi amintiri neactualizate). El este separat de sistemul inconştient prin cenzură, care nu permite conţinuturilor şi proceselor inconştiente să treacă în preconştient fără să sufere transformări. La celălalt pol, el comandă accesul la conştiinţă şi la motricitate. • Conştientul şi preconştientul sunt guvernate de procesul secundar, adică de principiul realităţii.

41. Inconştientul • Inconştientul cuprinde conţinuturile refulate cărora li s-a refuzat accesul la sistemul preconştient – conştient. Conţinuturile sale sunt reprezentanţi ai pulsiunilor, în special dorinţe din copilărie. Conţinuturile inconştiente sunt puternic investite cu energie pulsională şi încearcă să se întoarcă în conştiinţă. Însă ele nu pot avea acces la sistemul preconştient-conştient decât după ce au fost supuse deformării cenzurii. • Inconştientul este guvernat de procesul primar, adică de principiul plăcerii. • Calea “regală” a descoperirii inconştientului este, conform teoriei lui Freud, interpretarea viselor. Alte căi sunt reprezentate de interpretarea lapsusurilor sau a actelor ratate.

42. A doua teorie a lui Freud asupra aparatului psihic • După 1920, Freud şi-a schimbat optica asupra structurii aparatului psihic. • El vorbeşte acum despre trei instanţe ale personalităţii: • Sinele (Id-ul) • Eul (Ego-ul) • Supraeul (Superego-ul)

44. Realitatea psihologică freudiană începe cu lumea, plină de obiecte. Printre acestea, există un obiect foarte special: organismul. • Organismul este special prin faptul că acţionează pentru a supravieţui şi a se reproduce. • El este ghidat spre aceste finalităţi de nevoile sale: foamea, setea, evitarea durerii şi sexul.

45. O parte foarte importantă a organismului este sistemul nervos, care are ca principală caracteristică sensibilitatea faţă de nevoile organismului. La naştere, acest sistem nervos reprezintă puţin mai mult decât cel al oricărui alt animal, un “it” (engl.) sau un “id” (germ.). • Sistemul nervos, ca id, traduce nevoile organismului în forţe motivaţionale denumite instincte sau dorinţe. • Această trecere de la nevoie la dorinţă este denumită de Freud proces primar.

46. Sinele (Id) • Sinele (Id) reprezintă instanţa biologică a aparatului psihic, polul pulsional al personalităţii. Conţinuturile sale (pulsiuni, tendinţe, trebinţe şi emoţii), expresii psihice ale pulsiunilor, sunt inconştiente. Unele dintre conţinuturi sunt moştenite sau înăscute, iar altele refulate sau dobândite. • Din punct de vedere economic, sinele este rezervorul primar al energiei psihice. El nu acoperă ansamblul psihismului inconştient. Din punct de vedere dinamic, sinele intră în conflict cu eul şi supraeul, care reprezintă diferenţierile sale.

47. Sinele nu poate suporta creşterea energiei psihice, punând organismul în tensiune. El joacă un rol adaptativ, prin tendinţa sa continuă de a reduce tensiunea psihică, asigurând astfel echilibrul, liniştea şi adaptarea organismului.

48. Pentru a realiza acest lucru sinele recurge la două procese: • acţiunea reflexă – reacţii automate, înăscute şi rapid operante în reducerea tensiunii; • procesul primar – reacţie psihologică complexă, care caută să determine diminuarea tensiunii sau obţinerea gratificaţiei în plan imaginativ şi simbolic; acest lucru se realizează printr-un procedeu imaginativ-substitutiv (realizarea unei imagini care întruchipează obiectul dorit sau activitate onirică-halucinatorie); prin acest procedeu se obţine satisfacţie imaginativă.

49. principiul plăcerii • Sinele funcţionează după principiul plăcerii, prin care se înţelege cerinţa de a rezolva imediat nevoile. Imaginaţi-vă copului nou-născut care plânge cât poate de tare, fără să ştie exact ce vrea. În viziunea freudiană nou-născutul este id-ul pur.

50. Eul (Ego-ul) • Există însă şi partea conştientă a minţii noastre, care este legată de lume prin simţuri. În timpul primului an de viaţă, datorită acestei conectări, o parte a id-ului devine eu, adică ego. • De aceea spunem că Eul (Ego-ul) este acea parte a sinelui care a fost modificată sub influenţa directă a lumii exterioare, prin mijlocirea sistemului percepţie – conştiinţă. • El relaţionează organismul cu realitatea şi caută obiecte pentru a satisface dorinţele pe care id-ul le crează pentru a reprezenta nevoile organismului. Această activitate de rezolvare de problemei poartă numele de proces secundar.