Momente ale istoriei

1. Momente ale istoriei Material realizat de Camelia Nicola

2. Decebal Numele de Decebal, după ultimele cercetări, este un supranume „Cel puternic" pe care-1 primeşte Diurpaneus în urma victoriei obţinute în anul 87 în faţa generalului roman Cornelius Fuscus. Acest fapt pare a fi confirmat de portretul pe care i-1 face istoricul Dio Cassius: „era priceput în ale războiului şi iscusit la fapte; ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp, meşter a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere; pentru care lucru el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut". Înfrânt în 88 la Tapae de trupele conduse de Tettius Iulianus, el reuşeşte să încheie în anul 89 pace cu romanii. Prevederile tratatului vor fi folosite în chip avantajos de Decebal pentru întărirea armatei. Această situaţie a fost considerată ruşinoasă de noul împărat Traian, care a hotărât cucerirea Daciei. în urma a două războaie sângeroase, 101-102 şi 105-106, Dacia este cucerită şi transformată în provincie romană. Decebal, pentru a nu cădea în mâinile duşmanului, s-a sinucis

3. TRAÍAN (98-1 17) S-a născut în Spania, în anul 53, fiind primul împărat provenit din afara Italiei. Era comandantul legiunilor de la Rhin, când datorită calităţilor sale militare şi cetăţeneşti a fost înfiat şi desemnat ca succesor de împăratul Nerva. Acest act s-a făcut cu acordul senatului şi al poporului. Când a preluat puterea, Traian a spus: „Mă voi purta cu ceilalţi, cum aş fi dorit să se poarte împăratul cu mine, dacă aş fi fost simplu cetăţean". Pentru refacerea economică a imperiului, Traian a hotărât să cucerească Dacia, recunoscută în antichitate pentru bogăţia ei în aur. în urma războaielor cu dacii â desfiinţat cel mai puternic stat „barbar" din Europa. Pentru această izbândă este onorat cu titlul de Dacicus. Între anii 114-117 declanşează ofensiva în Asia, organizând Armenia ca provincie romană (114), iar teritoriul de la est de Eufrat în provincia Mesopotamia (115). La moartea lui Traian, survenită în 117, Imperiul Roman cunoaşte cea mai mare întindere teritorială.

4. Lectură: La Tapae „Încep zările să se închidă. Păduri nesfârşite se înalţă între pământ şi cer şi parcă ameninţă cu tăcerea şi întunericul lor. Şir după şir se-nfundă sclipitoarele coifuri în umbra văilor întortocheate şi înguste. Cercetaşi furnică în toate părţile şi străji sunt puse pe înălţimi, ca nu cumva, prin locurile acestea viclene, oastea să fie lovită pe neaşteptate. Deodată un strigăt de trâmbiţă dă de ştire de sus să se gătească de luptă... Un freamăt de arme-şi rândurile se strâng apropiindu-şi scuturile şi învăluindu-se ca într-o platoşă uriaşă : nu mai sunt oameni, e un zid de fier care înaintează. Pe Timiş în sus, în meterezele lor de la Tapae, dacii stau la pândă cu arcurile întinse. Pe aici e drumul cel mai scurt spre inima ţării, spre mândra Sarmizegetusa, cuibul lui Decebal. Aici valea se lărgeşte puţin: în dreptul Timişului, sub straşina unui munte, se înalţă, ca o prispă, minunata aşezare pe care şi-au ales-o dacii pentru întăriturile lor. Din jos, în marginea pădurii, încep deodată crengile să se mişte, ca înfiorate de o suflare de vânt, şi cele dintâi coifuri ies din luminiş.

5. Un şuier ca de vijelie ş-o răpăială de grindină cutremură valea. O pânză mişcătoare de săgeţi zbârnâie deasupra pământului, între cele două puteri. Dar pânza se scurtează. Zidul ce scapără de izbirea săgeţilor se-mpinge tot mai aproape, tot mai îngrozitorîn clocotul dacilor. Se prăbuşesc mulţi din oastea romană. Dar şiruri proaspete izvorăsc mereu din pădure, s-ar crede că toţi copacii se prefac în oşteni şi vin din ce în ce mai mulţi, din ce în ce mai îndârjiţi, lată-i aproape, nu-i mai desparte decât o lungime de suliţă. Dacii aruncă arcurile şi se apără cu lăncile, întăriturile trosnesc din toate părţile şi, prin spărturile lor, se-ndeasă năvala morţii; braţele se-ncleş-tează-ntr-o luptă oarbă, deznădăjduită. Şi peste această urgie îngrozitoare, deasupra acestui vălmăşag de strigăte şi de răbufneli, cerul se întunecă deodată şi o ploaie năprasnică vine să spele valea de sânge ... Se povesteşte că în lupta aceasta, Traian, văzând că nu mai au oştenii lui cu ce să-şi lege rănile, îşi rupse cămaşa de pe el şi-o împărţi răniţilor. Şi totuşi nu-i biruinţă. împăratul priveşte trist, după bătălie, departe în munţii duşmani, la marea cetate ce n-o poate încă cuprinde. Dar anului unu îi urmează anul doi şi, de va fi nevoie, anul o sută al luptei..." Al.Vlahută

6. Lectură: Vânătoarea lui Dragoş „(...) Deodată, de după un dâmb, la mai puţin de două sute de paşi, s-a ivit zimbrul cel mare, ca o uriaşă umbră neagră. Boncăluia furios şi alerga turbat, cu coarnele înainte, parc-ar fi vrut să dărâme lumea toată. Vitejii lui Dragoş se-nfiorară. în urma fiarei, aproape, gonea nebuneşte un pâlc de călăreţi tătari, în frunte cu însuşi Ogotai Becr. Într-o clipită, Dragoş a înţeles primejdia şi gândul tătarilor. Voiau să folosească împotriva lor puterea copleşitoare a fiarei. A cârmit fulgerător calul în faţa zimbrului, izbindu-l cu ghioaga ghintuită drept în frunte. Se năpustea zimbrul cu atâta iuţeală, iar Dragoş l-a trăznit cu atâta putere şi mânie, că de trei ori l-a dat de-a rostogolul, prăbuşindu-l cu capul însângerat într-o tulpină de stejar. Răcnetul fiarei a cutremurat şi pământul şi cerul. (...) Deodată, dincolo de apa aceasta, a apărut în calea celor doi Molda.

7. A dat să se repeadă asupra duşmanului, dar, după o clipă de şovăire, Ogotai Becr a slobozit asupra ei săgeata pregătită pentru cel urmărit. Oşteanul repede s-a apropiat de dânsul, a aruncat lanţul şi l-a prăbuşit în pulbere. De jos, Ogotai tot a mai repezit iataganul asupra viteazului rănindu-l la braţ. Au sărit atunci şi alţi viteji, l-au prins pe Ogotai Becr şi l-au cetluit în funii. Cu săgeata în spinare, Molda s-a târât spre apa râului. Se străduia din răsputeri să treacă la Dragoş, pe celălalt mal. în jur, valurile se înroşeau de sânge. La mal, vitejii au ajutat-o să meargă şi să se-ntindă pe iarbă. Tremura şi gemea de durere; privea la oameni cu ochi umezi, cerşind ajutor. Numai nu avea grai să spună cât o doare. - Se chinuieîndam... (...) Săgeţile tătărăşti sunt otrăvite. Şi, c-o mişcare iute, i-a smuls săgeata din trup. Istovită, Molda a lăsat capul pe iarbă şi-a închis ochii. Ştefan a îngenuncheat şi, cu priviri împăienjenite de lacrimi, a cercetat răbojul legat de gâtul Moldei. - Vin! Ne vin ajutoare, până-ntr-ozi... - Foarte bine! s-a bucurat Dragoş voievodul. Şi ca să nu se uite această vietate, Molda, care cu multă credinţă ne-a slujit şi mult bine ne-a făcut, acestui râu să-i zicem, de azi înainte, Moldova. după Dumitru Almaş

8. Mircea cel Bătrân (1386-1418) Scrisoarea III Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium Codrul clocoti de zgomot şi de arme, şi de bucium, Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă; Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn Şi în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn, Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ, Lănci scânteie lungiîn soare, arcuri se întind în vânt, Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni, Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie... Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie. în zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare, Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare; în zadarflamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste, Căci se clatină rănite şiruri lungi de bătălie;

9. Cad arabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie, În genunchi cădeau pedeştrii, colo caii se răstoarnă, Cad săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă Şi lovind în faţă-n spate, ca şi crivăţul şi gerul, Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul... Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare; Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi, Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi; Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri, Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri, Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată - Peste un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată. Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână, lar în urma lor se-ntinde falnic armia română.“ Mihai Eminescu Mănăstirea Cozia Lupta de la Rovine (1395)

10. Vlad Ţepeş (1448-1546; 1462-1476) Pedeapsa lui Vlad Ţepeş i-a îngrozit pe hoţi şi pe necinstiţi. Nimeni nu mai îndrăznea să fure. Vodă a vrut să se convingă. A pus la o fântână, aflată la o mare răscruce de drumuri, o cupă de aur. - Să bea drumeţii cu ea şi s-o aşeze la loc. Singura strajă e cinstea. Mii de drumeţi au admirat cupa şi au băut apă cu ea. Şi nimeni n-a cutezat s-o fure. Cinstea domnea în ţară. Într-o duminică, o femeie • a descoperit că preţioasa cupă dispăruse. Femeia a zis: - Să ştiţi că nu mai este domn Vlad Ţepeş, duşmanul tâlharilor. (Poveste populară)

11. Neguţătorul florentin Un neguţător din cetatea Florenţa, din Italia, mergea în ţara lui cu multe lucruri scumpe şi cu o mare sumă de bani. El trebuia să treacă prin Târgovişte, pentru că acolo era scaunul domniei. Cum ajunse la Târgovişte, se duse drept la Ţepeş cu un dar bogat şi îi zise: - Măria ta, ursita m-a adus să trec cu avutul meu prin ţara pe care o stăpâneşti. Te rog a-mi da câţiva slujitori, ca să-mi fie de pază până voi pleca. Vodă, iute ca focul cum era el, încruntă sprâncenele când auzi cererea ce i se făcuse, şi zise: - Ţine-ţi darul, creştine! Eu îţi poruncesc să-ţi duci avutul pe oricare din uliţe, la orice răspântie ce ţi se va părea mai singuratică şi mai dosnică şi acolo să-l laşi până dimineaţa, fără paznic! Şi de ţi se va întâmpla vreo pagubă, eu sunt răspunzător. Florentinul, cu inima îngheţată de frică, se supuse poruncii. Toată noaptea nu dormi de grijă. A doua zi, neguţătorul îşi veni în fire când găsi avutul precum îl lăsase. Merse deci la Vodă şi-i spuse că tot bănetul lui s-a găsit neclintit şi, lăudându-i ţara, spuse că asemenea lucru n-a văzut în nici o ţară din câte a umblat. - Cât face darul ce mi-ai adus? întrebă Voda, stăruind. După ce află preţul, Vodă plăti până într-una, apoi zise: - Spune, oriunde vei merge, ce ai văzut în ţara mea! după Petre Ispire

12. Ştefan cel Mare (1457-1504) Ştefan cel Mare şi Vrâncioaia (fragment) „Era odată o babă vădană care avea şapte feciori... Aşa-şi încep vrâncenii frumoasa lor legendă. Şi cum sta baba pe prispă şi torcea, către un amurg deseară, iată că tresare de un ropot venit de pe deal. Un călăreţ se opreşte în faţa ei, trudit, cu calul în spume. - Sunt Ştefan, turcii ne-au călcat ţara, oastea mi-i spartă şi-s singur! -Am şapte feciori, frumoşi şi voinici şi mi-s dragi ca lumina ochilor... ai tăi sunt, doamne! În zori, sunau din corn, pe munţii Moldovei, cei şapte voinici. Oastea cea nouă ieşea ca din pământ. Atunci a văzut Ştefan ce pot feciorii Vrâncioaiei. Voievodul, biruitor, în cujbul lui de vultur, la Cetatea Neamţului, a chemat pe cei şapte voinici şi le-a zis: - Voi sunteţi şapte fraţi. În Vrancea sunt şapte munţi, ai voştri să fie de veci şi neam de neamul vostru să-i stăpânească în pace." Alexandru Vlahută

13. Muma lui Ştefan cel Mare (Fragmente) Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel, Unde cură-n vale un râu mititel, Plânge şi suspină tânăra domniţă, Dulce şi suavă ca o garofiţă: Căci în bătălie soţul ei dorit Aplecat cu oaste şi n-a mai venit. Ochii săi albaştri ard în lăcrimele Cum lucesc în rouă două viorele; Buclele-i de aur cad pe albu-i sân, Rozele-i şi crinii pefaţa-i se-ngân. Însă doamna soacră lângă ea veghează Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează. Mănăstirea Putna Un orologiu sună noaptea jumătate. La castel în poartă oare cine bate? (...) „Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat, Apoi tu aice fără biruinţă Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă. Du-te la oştire! Pentru ţară mori! Şi-ti va fi mormântul 'coronat cu fiori!" Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună; Oastea-i risipită de prin văi adună. Lupta iarîncepe... Duşmanii zdrobiţi Cad ca nişte spice, de securi loviţi. D. Bolintineanu

14. Mihai Viteazul (1593-1601) Giurgiu - Călugăreni Sosim în faţa oraşului Giurgiu. Dunărea liniştită, largă are aspectul unui lac frumos, poleit de razele soarelui. Pe-aici şi-a întins pod peste Dunăre, acum trei sute de ani, bătrânul şi nebiruitul Sinan-Paşa. El venea cu oaste multă să sfarme - o dată pentru totdeauna - cuibul acesta de viteji, care de-atâta timp stăteau străji neadormite la porţile Europei apusene şi nu lăsau puterea Semilunei să-şi întindă mai departe valurile-i cotropitoare. Pentrufericirea poporului nostru, pe vremea aceea domn în Ţara Românească era Mihai Viteazul, una din cele mai eroice figuri din istoria omenirii. Văzând el ce potop de oaste vine asupra-i şi cugetând că o luptă în câmp deschis nu e cu putinţă, se retrase la câteva ceasuri distanţă de Giurgiu, pe valea Neajlovului, la locul numit Vadul Călugărenilor. Aici, drumul spre Bucureşti trecea printre două dealuri acoperite de păduri. Valea era îngustă şi mlăştinoasă. La intrare era un pod lung de lemn peste băltoacele Neajlovului. Mihai trecu podul şi se aşeză în strâmtoarea aceasta, ca într-o cetate. Puţini erau la număr ostaşii

15. lui, dar inimoşi, încercaţi în luptă, cu multă iubire de ţară şi hotărâţi cu toţii a-şi da scump viaţa. împărţiţi în cete, aşteptau pe vrăjmaş şi-şi plănuiau loviturile. A patra zi, pe la nămezi, pândarii de pe măguri zăriră dinspre Giurgiu un nor mare de praf, întunecând văzduhul. Spre seară, oastea marelui Vizir, de zece ori mai numeroasă decât a lui Mihai, era împânzită la gura vadului, dincolo de pod. Din fundăturile codrului, românii îşi măsurau vrăjmaşul cu care aveau să dea piept a doua zi. Noaptea şi-o petrecură sfătuind în jurul focului. Când se lumină de ziuă, toţi erau în picioare, nerăbdători, gata de luptă. Mihai se plimbă printre ei. Privirea şi vorba lui dau sufletelor încredere şi braţelortărie. „ - Cu inimă, copii, şi nu pierdeţi nici o mişcare! Gândiţi-vă că de vitejia voastră atârnă azi destinele ţării, mândria şi viitorul neamului nostru!..." Cumplită a fost lupta şi mult sânge s-a mai vărsat până să se hotărască biruinţa acelei zile. De trei ori s-au izbit, din ce în ce mai îndârjite şi mai furioase cele două armate. Mihai, în fruntea călăreţilor, smulgând o secure din mâna unui soldat, dă pinteni calului şi în mulţimea înspăimântată retează dintr-o lovitură capul lui Caraiman-Paşa şi învălmăşeşte cu ai săi şirurile rupte şi zăpăcite de iuţeala izbirii. Sinan, fierbând de mânie, îşi ridică grosul armatei şi trece podul. Mihai se face că se retrage şi-i lasă să înainteze puţin în strâmtoare, unde mulţimea, neputându-şi desfăşura rândurile, nu mai era aşa de primejdioasă. Turcii încep să se creadă biruitori, când deodată se trezesc izbiţi în faţă de oastea învăpăiată a lui Mihai. Puterea şi, mai ales, iuţeala atacului neaşteptat, îi opreşte în loc; loviturile, care curg ca grindina, le iau văzul.

16. Românii înaintează spărgând şir după şir, împrăştiind spaimă şi neorânduială în oastea păgână care începe să dea îndărăt şi să se învălmăşească. Cei din urmă, văzându-se împinşi spre pod, o iau la fugă. Sinan se repede să-i întoarcă. El răcneşte, blăstemă şi bate în mişei cu ghioaga-i de fier. Dar strigătul morţii răsună mai tare. Mulţimea, nebună de groază, îşi caută scăparea în fugă. La pod se înghesuiesc să treacă deodată cai, oameni şi tunuri. Se face o larmă şi-un vălmăşag de nu mai ştiu încotro să se mişte. Sinan, îmbrâncit, cade de pe pod şi îşi rupe dinţii. Un supus îl ia în spate şi-l scapă. Soldaţii şi Paşa fug laolaltă, lăsându-şi arme, şi steaguri în mâinile românilor, care-i gonesc, lovindu-i de zor, până când noaptea ia sub ocrotirea întunericului sfărmăturile ce mai rămăseseră din marea oaste a lui Sinan. Mihai se întoarce încărcat de trofee. Stelele clipesc peste bălţile de sânge. Bătrânul, cruntul vizir, boceşte în cortu-i rupându-şi haineie de pe el. Şi pe când spahiii lui tremură tupilaţi prin bălării, din tabăra romanilor se înalţă în liniştea nopţii cântece de biruinţă. Al.Vlahută

17. Intrarea lui Mihai Viteazul in Alba Iulia

18. Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714) Brâncovanu Constantin Boiervechi şi domn creştin, De averi ce tot strângea Sultanul se îngrija Şi de moarte-l hotăra, (...)Turcii-n casă iureşea, Pe tuspatru mi-i prindea. Şi-i ducea de-i închidea, La Stanbul în turnul mare (...)De ţi-e milă de copii Şi de vrei să mai ai fii, Lasă legea creştinească Şi te dă-n legea turcească. „Facă Dumnezeu ce-a vrea! Iar pe toţi de ne-aţi tăia, Nu mă las de legea mea! Balada lui Constantin Brâncoveanu (...) Trei coconi eu am avut Pe tustrei mi i-aţi pierdut! Dare-ar Domnul Dumnezeu (...) Să vă ştergeţi pe pământ Cum se şterg norii la vânt, Să n-aveţi loc de-ngropat, Nici copii de sărutat!" Turcii crunt se oţerea (...) Haine mândre-i le rupea, Trupu-i de piele jupea, (...) „Câini turbaţi, turci, liftă rea! De-aţi mânca şi carnea mea, Să ştiţi că am murit creştin Brâncovanul Constantin!"

19. Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866) Ocaua lui Cuza Cuza-Vodă obişnuia adesea să se îmbrace ca un om de rând şi să se amestece prin norod. Dorea să afle el însuşi cum trăiesc cei mulţi. Aşa, într-o zi, şi-a pus căciulă şi suman ţărănesc, a luat două putini cu lapte acru şi s-a dus în târg, la Galaţi. Pasămite aflase măria-sa că unii negustori nu foloseau ocaua cea mare, aşa cum hotărâse o lege din acea vreme, şi căreia poporul îi spunea „ocaua lui Cuza". A căutat deci ţăranul să vândă laptele unui băcan, despre care se spunea că nu ar fi tocmai-tocmai cinstit şi că vinde laptele cu „ocaua mică", dar nimeni nu-l putea prinde cu înşelăciunea. - Jupâne negustor, nu-ţi iau bani, s-a tocmit „ţăranul", ci ne învoim ca la şase ocale de lapte, să-mi dai o oca de untdelemn. - Bine, a primit negustorul, clipind şmecherdin ochi. A luat de pe tejghea ocaua cea mare, „ocaua lui Cuza", şi a măsurat laptele: douăzeci şi patru de ocale. A socotit că trebuie să plătească, în schimb, patru ocale de untdelemn.

20. - Caută sa-mi masori drept, cu aceeaşi oca, a stăruit „ţăranul". - Nu se poate, că-i plină de lapte. îţi măsor cu asta! Şi a scos de sub tejghea altă oca. - Păi, ocaua asta-i mică, a zis „ţăranul". -Ce te pricepi, tu, nepricopsitule! Ocaua-i oca şi gata! Atunci „ţăranul" a scos căciula din cap, a lepădat sumanul şi s-a arătat în tunica albastră, cu epoleţi auriţi, ca un domnitor. Neguţătorul a înlemnit. De multă uimire, a scăpat ocaua din mână. - Ei, negustorule, mai zici şi-acum că nu te-am prins cu ocaua mică? - Nu mai zic nimic, măria-ta!... Iertare... milă, preabunule. Cuza-Vodă a poruncit să-i lege de gât cele două ocale şi să-l poarte pe uliţi, să afle toată lumea că a încercat să înşele cumpărătorii. - Să ridice ocalele pe rând şi să spună tare cu care va vinde şi cu care n-are să mai vândă de-aici încolo. Străjuit de slujitorii domneşti, neguţătorul mergea pe uliţi, ridica ocaua mică şi striga cât îl ţinea gura: - Cu asta, nu! Apoi, ridica ocaua mare şi striga şi mai tare: - Cu asta, da! Şi aşa, i-au plimbat slujitorii domneşti prin tot târgul: „Cu asta nu!"... „Cu asta, da!"... Şi i-a fost de-ajuns această plimbare ca să se facă om cinstit.