Nume : Huzau Inocentiu Clasa : a VI- a B Judet : Satu Mare

1. Totul a început… Nume: HuzauInocentiu Clasa: a VI- a B Judet: Satu Mare Scoala: cu claseleI-VIII ,,GrigoreMoisil” Profesoara: Pop Carmen

2. Totul a început acum 6 ani. Era ziua mea de naștere. S-a adunat la noi toată familia. Fiecare mi-a adus câte o ciocolată - care mai de care mai bună, doar unul dintre bunici mi-a adus o carte. Era vorba de Pinochio. Aceasta a fost prima mea carte. Era plină de desene și de litere.

3. După petrecere m-am pus în pat și am încercat să citesc cartea. Nu înțelegeam nimic. M-am enervat și am aruncat-o pe jos spunându-mi că este nefolositoare. În momentul în care cartea a atins pământul… …s-a stins lumina. Am început să plâng, am urlat ca din gură de șarpe dar în zadar. Părinții nu mă auzeau. Cărțile au început să iasă din rafturi și să zboare ca niște păsări.

4. La un moment dat, am observat pe cineva la geam. Imediat l-am recunoscut pe Pinochio. Portretul lui era desenat și pe coperta cărții pe care am primit-o. Era foarte trist, dar nu îmi dădeam seama de ce. A intrat în cameră, a pocnit din degete și toate cărțile s-au așezat la locul lor. Cu o voce stinsă i-am zis: -De ce ești trist?

5. El se uită la mine. Îmi amintesc și acum cum arăta. Avea niște piciorușe mici din lemn, nasul lung și ascuțit ca un morcov și niște ochi mici, albaștri din care alunecau lacrimi foarte mici. -Ce ai făcut cu frumoasa carte primită azi? mă întrebă Pinochio La aceste vorbe am simțit ceva foarte ciudat în suflet: îmi era rușine. Voiam să scap de rușine, așa că am mințit: -Am așezat-o frumos pe raftul acela și... Pinochio se uită la mine, la carte apoi iar la mine și îmi spuse: -Vezi nasul acesta? De ce crezi că e așa de lung? Apoi mi-am dat seama că am greșit. «Nu trebuia să mint! Am făcut o greșeala imensă!» mi-am spus în gând.

6. Pinochio m-a luat de mână și m-a dus în colțul camerei. În fața noastră s-a deschis un tunel în care am intrat amandoi. La ieșirea din tunel ne-am trezit în fața unei clădiri asemenea unei grădinițe. -Ce grădiniță frumoasă! am spus eu. Pinochio a zâmbit și mi-a zis: -Aceasta nu este o grădiniță. Este o școală unde copiii învață să citească și să socotească. Eram uimit, deoarece nu mai văzusem niciodată o școală. Un domn vesel a trecut pe lângă mine. L-am salutat respectuos, iar el nu numai că nu mi-a răspuns la salut, dar nici măcar nu și-a întors privirea spre mine.

7. -Ești în viitor! Pe noi nimeni nu ne aude și nimeni nu ne vede, îmi zise marioneta. -Hai să intrăm în școală! l-am rugat eu pe Pinochio. Am intrat în școala cea nouă și am văzut într-o clasă, era clasa a doua, un copil care se chinuia să citească și toți colegii râdeau de el. Mi s-a făcut milă de el, deoarece mă gândeam că nu are bani să-și cumpere cărți pentru a exersa. Când i-am spus acest gând lui Pinochio, acesta m-a dus într-un loc plin cu cărți, biblioteca școlii, și mi-a explicat că de aici se puteau lua cărți gratis. Apoi a început să-mi zică: -Uite, băiete, acel copil poate vei fi tu! M-am uitat puțin mai ciudat la Pinochio și i-am spus: -Dar eu voi ști să citesc până în clasa a doua!

8. Brusc mi-am dat seama de ce mi-a arătat Pinochio viitorul și mi-am spus: «Am aruncat cartea din care puteam să învăț multe: să nu mint, să ascult de părinți, să citesc și multe alte lecții pe care cartea mi le putea da!» Am închis ochii și, când i-am deshis, m-am trezit în camera mea. Când am intrat în cameră, cartea cu Pinochio era așezată frumos în raft. Am deschis-o la prima pagină să văd dacă nu cumva s-a rupt când am aruncat-o eu. Voiam s-o citesc în întregime. Pe prima foaie am observat un mesaj scris cu litere aurii: «Ai carte ai parte !»