Sfinții sigilați și marea gloată (7,1-17)

1. Sfinții sigilați și marea gloată (7,1-17)

2. Scena din cap.7 este introdusă ca într-o paranteză între deschiderea sigiliului VI și VII. • Concluzia sigiliului VI ne aduce la finalul evenimentelor istoriei pământului ci ne conduc la revenire. • Cu apropierea judecății, masele de oameni nepocăite căută să se ascundă de mânia Mielului, strigând panicați: „Cine e capabil să reziste?” (6,17). Apoc. 7 răspunde la această întrebare. • Cei ce vor rezista sunt cei 144.000 și marea gloată.

3. Cap.7 este divizat în două părți: se ocupă de sigilarea celor 144.000 (7,1-8) descrie marea gloată care este în prezența tronului lui Dumnezeu după ce au trecut prin marea strâmtorare (7,9-17).

4. Sfinții sigilați(7,1-8) • Apoc.7,1-8 descrie pe cei 144.000 ca fiind din cele 12 triburi ale lui Israel și fiind sigilați pe frunte pentru protecție față de distrugerile escatologice ce se vor revărsa curând asupra pământului.

5. 7,1 cele 4 colțuri ale pământului. Această frază a fost folosită în anticul Orient Apropiat cam cum folosim astăzi expresia „cele 4 puncte cardinale” pentru a descrie semnificația globală a unui eveniment (Is.11,12; Ezech.7,2). Cele 4 colțuri ale ale Apoc.7,1 corespund cu cele 4 vânturi. 4 vânturi. Vânturile în Vechiul Testament simbolizează forțele distructive ce sunt agenții lui Dumnezeu. Vânturile sunt carele lui Dumnezeu (Ier.4,11-13; 23,19-20; 51,1-2; Is.66,15-16; Dan.7,2). În Zah.6,5-7, cei 4 cai sunt interpretați ca fiind „4 duhuri (vânturi) ale cerului” ceea ce poate sugera că cele 4 vânturi din Apoc.7,1 suntun alt mod de a se referi la cei 4 călăreți din cap.4.

6. Următoarea declarație din cartea apocrifă a Eclesiasticului (sau Sirah) așează o anume lumină pe semnificația figurativă a vântului cu referință la judecata divină, în mintea evreilor: „Sunt vânturi care au fost create pentru răzbunare și în mânia lor distrug din greu; în timpul împlinirii lor își vor consuma puterea și vor liniști mânia Creatorului lor.”

7. 7,2 dinspre răsăritul soarelui. În anticul Orient Apropiat, acestă frază era o cale de a desemna E-ul. În Vechiul Testament, E-ul era des folosit cu referire la Dumnezeu. Edenul era la Est (Gen.2,8). În Ezech 43,2, de la Est vine gloria lui Dumnezeu. În Noul Testament estul este întodeauna asociat cu Hristos (Mat.2,2.9; 24,27-30; Lc.1,78; Apoc.22,16). Astfel îngerul din 7,2 este unul însărcinat de Hristos, sau este foarte posibil să fie însuși Hristos.

8. 7,3 până nu vom … Acestă scenă este luată din Ezech.9 care portretizează în limbaj simbolic scena distrugerii Ierusalimului înainte de exil. Ideea antică de bază vizavi de sigilare este propietatea. Când ceva era sigilat, ca de exemplu un document, era fie de dragul ratificării fie pentru protejarea conținutului. Sigilarea poporului în Noul Testament denotă identificarea celor ce sunt din poporulul credincios a lui Dumnezeu. Fiind sigilați de sigiliul Duhului Sfânt este semnul creștinilor autentici ce aparțin lui Dumnezeu și semnul asigurării mântuirii (Efes.1,13-14; 4,30; 2 Cor.1,21-22; 2 Tim.2,19; Apoc.9,4; 14,1; 22,4).

9. Apoc.7,1-3 nu limitează explicit sigilarea la timpul sfârșitului; este în principal preocupat de semnificația actului sigilării în cadrul timpului sfârșitului. Apoc.9,4 confirmă clar această presupunere. • La timpul crizei finale a istoriei pământului, sigilarea va avea o semnificație adițională ca semn al protecției, așa cum în viziunea lui Ezechel, cei marcați au fost protejați în timpul judecății Ierusalimului (9,1-7) . • Sigilarea escatologică ca un semn al protecției este paralel cu semnul pus pe ușiorii ușii inițiat în timpul eliberării din Egipt (Ex.12,21-23). Este ratificarea finală a poporului lui Dumnezeu de a sta pentru El în criza finală.

10. Fiind sigilat, poporul lui Dumnezeueste sub protecția specială a Duhului lui Dumnezeu față de forțele distructive a celor 7 plăgi (Apoc.3,10). • În timp ce în Apoc. Poporul credincios al lui Dumnezeu este sigilat, cei ce se opun lui Dumnezeu și Evangheliei, sunt descriși ca fiind marcați cu numele fiarei astfel că sunt propietatea fiarei (13,16-17; 14,9; 16,2; 19,20). • În timp ce sigiliul lui Dumnezeu constă în numele lui Dumnezeu pus pe fruntea lor, semnul fiarei constă în numele ei pe fruntea și mîna lor (13,17) • Primirea semnului constând în numele titularului, denotă conformarea la caraterul titularului. În timpul conflictului final, toți vor purta fie imaginea demonică fie cea divină.

11. 7,4 Am auzit numărul. Această frază apare și în 9,16. În timp ce aici Ioan învață numărul poporului sigilat a lui Dumnezeu, în 9,16 I se spune că numărul oponenților lui Dumnezeu este de 200 milioane. Desigur, ambele numere trebuie luate simbolic. • 144.000 Acest număr este desigur inventat din 12 înmulțit cu 12 și apoi înmulțit cu 1.000. 12 este numărul semințiilor lui Israel vechi testamental; este de asemenea numărul bisericii construite pe temelia celor 12 apostoli (Efes.2,20).

12. În Noul Ierusalim, cele 12 porți sunt numite după cele 12 seminții ale lui Israel și cele 12 temelii sunt numte după cei 12 apostoli, reprezentând astfel atât Israelul vechi testamental cât și cel nou testamental. Astfel 144 (12×12) stă pentru totalitatea lui Israel, altfel spus, întregul popor al lui Dumnezeu atât din timpul Vechiului Testament cât și din cel al Noului Testament. • Numărul 1.000 (ebr. eleph) poate avea altă semnificație în Vechiul Testament . Poate fi un număr literal de exact 1.000, dar poate de asemeneaa desemna o subdiviziune a semințiilor (Num.31,5; Ios.22,14.21; 1Sam.10,19; 23,23; Mica 5,2) sau o unitate militară de aproape 1.000 soldați.

13. Israel ca națiune era organizată administativ în unități tribale. În timp de război, armata era organizată în unități de 1000 cu subunitățile ei (Num.1,16; 10,4; 31,4-6). • 1000 era astfel unitatea militară de bază în Israelul antic. Fraza „miile lui Israel” e folosită ca un sinonim pentru armata lui Israel și are aceași conotație ca și „batalioanele lui Israel.” • Cei 144.000 de sigilați e format din 144 de unități militare, 12 de fiecare seminție semnificând totalitatea lui Israel cu cele 12 semnții. De vreme ce cei 144.000sunt pe cale să treacă prin marea strâmtorare, este natural și foarte potrivit să înțelegem sigilarea sfinților din cap.7 în termenii unei armate organizată în uintăți modelate după sistemul militar al Israelului antic.

14. Din toate semințiile fiilor lui Israel. O înțelegere a versetului este aceea că aici e vorba de Israelul literal. O alta susține că Israel aici se referă simbolic la biserică ca Israelul spiritual. • Problema cu prima interpretare este că cele 12 seminții nu mai există. NordulIsraelului, care era compus din 10 seminții, a dispărut din istorie odată cu cucerirea asiriană din sec.8 B.C. (2Împ.17,5-23). Cei mai mulți oameni aparținând acestor 10 seminții au fost deportați din Palestina și mutați printre națiunile din Estul Mijlociu. În cursul istoriei ei au devenit asimilați în cadrul acestor națiuni (2Împ.17,24-41) ori amestecați printre ele.

15. Astfel că de vreme ce de pe vremea lui Ioan doar două seminții erau încă în existență, cele 12 seminții nu mai reprezentau o istorică ci doar o teologică entitate. • Mai mult, lista celor 12 seminții din Apoc.7 diferă de orice altă listă din Vechiul Testament

17. Se vede din listă că ordinea semințiilor este diferită – Iuda este primul în opoziție cu Ruben, cel mai vârstnic fiu al lui Iacob. Iuda nu este niciodată listat primul în nici o listă a Vechiului Testament (Gen.49; Ezech.48). Această plasare este ușor de explicat când ne aducem aminte că Mielul, Mesia, vine din seminția lui Iuda (5,5-6). El este capul acestui cerc extins al poporului lui Dumnezeu.

18. Dan și Efraim sunt omiși, și semințiia lui Iosif și Levi sunt adăugate deși de-alungul Vechiului Testament nu se amintește de seminția lui Iosif. În realitate, Iosif a fost favoritul lui Iacob, primind o porție dublă în așa fel că cei doi fii ai săi Manase și Efraim devin capetele semințiilor. De fapt Israle avea 13 seminții mai degrabă decât 12. Cel de-al XIII-lea era semințiia lui Levi, seminția de preoți care nicodată nu a primit moștenire. • Semințiile lui Dan și Efraim în Vechiul Testament sunt desrise ca fiind apostate. În binecuvântarea către fiii săi, Iacov l-a descris pe Dan ca fiind un șarpe (Gen.49,17).

19. De-alungul istoriei lui Israel, seminția lui Dan a fost una înclinată spre idolatrie (Jud.18,27-31) devenind în timpul monarhiei divizate unul din centrele idolatre ce făcea competiție cu templul din Ierusalim (1 Împ.12,29-30; 2 Împ.10,29). • O referință interesantă despre Dan o găsim în Ier.8,16. Aceste texte au fost mai târziu înțelese de rabini evrei ca referindu-se la Antihrist ce va veni din tribul lui Dan.

20. În același fel, Efraim a devenit pentru profeți un simbol al apostaziei și idolatriei lui Israel (Osea 4,17; 8,9-11; 12,1; 2 Cron.30,1.10; Ps.78,9-10; Is.7,2-9). • Este clar că Ioan a avut biserica în vedere și nu Israelul literal. În Noul Testament, biserica creștină este noul și adevăratul Israel al lui Dumnezeu (Rom.2,28-29; 9,6-8; Gal.3,29; 6,16; Iacov 1,1) și recipientul tuturor privilegiilor și promisiunilor precedente oferite Israelului Vechiului Testament.

21. Expunere • 7,1. mai departe în viziune, Ioan vede 4 îngeri stând în cele 4 colțuri ale pământului ținând în frâu vânturile pământului. • Această ținere poate contrasta cu chemarea celor 4 călăreți. • Faptul că 4 ființe cheamă cei 4 călăreți sugerează că cei 4 îngeri ce țin cele 4 vânturi pot fi cele 4 ființe vii, care sunt așa cum am văzut mai devreme îngeri de grad înalt (Apoc.4,6-7).

22. Aceși îngeri, în mod eveident sunt agenții lui Dumnezeu însărcinați să rețină forțele distructive. • Pământul și marea denotă universalitatea (14,7). • În cap.7 aparent marea și pământul au o simbolistică negativă. • Este în mod particular interesant că pământul și marea sunt locurile de unde cele două fiare din Apoc.13 vor ieși. • Copacii simbolizează viața pe pământ. • 7,2-3. Apoi Ioan vede un alt înger care are sigiliul lui Dumnezeu. Acest înger venind din est este în ultimul control.

23. Conceptul „dinspre răsăritul soarelui” găsit și în altă parte din Noul Testament este asociat cu Hristos. • Faptul că acest înger comandă pe cei 4 îngeri de rang înalt, probabil heruvimi, sugerează că el este comandantul oștilor cerești, iar în Apoc., comandantul oștilor cerești este Mihail (12,7) și Mihail este Isus Hristos. • Acest înger comandă celorlalți să nu piardă până ce Dumnezeu nu sigilează pe ai Săi. Sunt câteva lucruri care pot fi observate aici:

24. Hristos se prezintă ca Cel ce are sub controlul Lui absolut timpul ultimilor evenimente. Nu va permite evenimentelor să se petreacă înainte ca poporul lui să fie sigilat. • Înainte de marea dezamăgire finală, poporul credincios al lui Dumnezeu va fi sigilat pentru protecție. Scopul primar al sigilării este să le dea asigurarea salvării în schimbul predării și supunerii unei persoane față de El (2Cor.1,21-22; Efes.1,13-14; 4,30). Persoana este sigilată de Duhul Sfânt și prezența Lui în viața omului este dovada că acea persoană aparține lui Dumnezeu (2Tim.2,19; Apoc.7,14; 22,14). Sigilarea este un act simbolic al autenticului creștin.

25. În criza finală a istoriei lumii, sigilarea va câștiga o semnificație specială: este ratificarea poporului lui Dumnezeu în baza căreia ei stau pentru Dumnezeu în criza finală. • Sigiliul protejează sfinții de înfrângerea în fața inamicului și a judecății lui Dumnezeu dar nu-I protejează de mânia fiarei (13,15.17). În mod similar, sigiliul fiarei îi protejează pe susținătorii ei de persecuția sa, dar nu de mânia lui Dumnezeu (14,9-11). • Pe măsură ce se apropie sfârșitul, pporul credincios al lui Dumnezeu trebuie să proclame mesajul final al Evangheliei, lumii. După asta, ei trebuie să treacă prin evenimentlee finale ale istoriei pământului numite „marea dezamăgire.”

26. În timpul acestei crize, ei vor avea nevoie de o protecție specială a Duhului Sfânt. Atunci vor experimenta promisiunea oferită Filadelfiei din 3,10. • Așa cum israeliții au fost salvați de sângele de pe ușiorii ușii (Ex.12,21-23) și cum semnul i-a salvat pe unii de la distrugerea Ierusalimului petimpul lui Ezechel (9,1-11), asa Duhul Sfânt va oferi o protecție specială pentru creștini în ora escatologică a încercării. • Apoc.7 inidcă clar că poporul lui Dumnezeu este sigilat nu cu scopul de a scăpa de ora încercării – ei evident că suferă mânia, foamea, setea, etc. (7,16; 16,8-9) - ci ca să treacă în siguranță prin ea (7,14).

27. Orice ar fi acest sigiliu, este evident un proces prin care orice creștin trebuie să treacă și care își atinge climaxul și o nouă semnificație chiar înainte de revenire. • Sigilarea din Apoc.7 ar trebui înțeleasă ca încheierea finală a procesului sigilării de pe pământ, când predicarea Evangheliei va ajunge la final și harul nu va mai fi valabil. • În final, textul sugerează că înainte de ora încercării, cei slabi sunt parțial protejați alături de cei îndreptățiți. Datorită slăbiciunii poporului persecutat al lui Dumnezeu, el va experimenta judecățile celor 7 trâmbițe ca o anticipare a distrugerii finale.

28. Oricum aceste judecăți sunt parțiale și incomplete dar când ora încercării va veni și poporul lui Dumnezeu este deplin sigilat și identificat ca fiind al Său și astfel protejat, îngerii restrictivi vor elibera forțele plăgilor finale (cap.16).atunci cei slabi vor exeprimenta întreaga forță, severitate și universalitate a dezastrelor finale ce vor cădea pe pământ (2Petru 2,9). • 7,4-8 Ioan aude numărul celor sigilați. Atât numărul cât și Israelul trebuie înțelese simbolic cu referire la biserică ca adevăratul Israel al lui Dumnezeu (Iacov 1,1; Gal.6,16; 3,29; Rom.9,6-8; Mat.19,28).

29. Descrierea simbolică a sfinților sigilați ca fiind 144.000 – 12.000 din fiecare seminție – este în mod special importantă pentru corecta identificare a acestui grup ca și grup față de care mai târziu se face referința ca fiind marea gloată (7,9). • Numărul trebuie luat simbolic el nearătând o limitarenumerică a mântuiților ci mai degrabă perfecțiunea lor finală. • Poporul sigilat al lui Dumnezeu stă în pragul marii încercăr ce stă să vină asupra locuitorilor pământului (3,10). Sunt gata să se angajeze în cea mai mare bătălie din toată istoria acestei planete.

30. Este chiar potrivit și de așteptat ca Ion să-i portretizeze ca pe o mare armată a lui Isus Hristos, organizați în unități militate după modelul armatei Israelului antic, în timp de război (Num.1,16; 31,3-7). • Ei sunt o armată organizată sub comanda lui Isus Hristos. Numărul lor stă pentru totalitatea lui Israel gata să intre în bătălia marii zile a Dumnezeului Atotputernic împotriva lui Satanși armatei sale. Mai târziu în viziune, Ioan vede o altă armată, oponenții lui Dumnezeu și dușamnii poporului Său și aude numărul lor care este 200mil.(9,16).

31. Semințiile lui Dan și Efraim sunt excluse din listă căci în Vechiul Testament ambele sunt descrise ca fiind apostate. Cei 144.000 sunt adevăratul Israel, curat și fără pată (Apoc.14,1-5; 7,14). • Necredincioșia și apostazia demonstrată de Dan și Efraim nu a avut loc alături de poporul ce a trecut prin marea dezamăgire. • Cei 144.000 sunt sfinții din timpul sfârșitului – reprezentanți ai tutror neamurilor credincioase a lui Dumnezeu de-alungul secolelor. • Criza finală prin care vor trece este simbolul a ceea ce poporul lui Dumnezeu a experimentat încă de la moartea lui Abel.

32. Marea gloată (7,9-17) • Prima parte a Apoc.7 răspunde la întrebarea cu privire la cei ce vor putea să stea în picioare în fața mâniei lui Dumnezeu și a Mielului; următoarea secțiune arată spre cei ce au trecut prin marea strâmtorare și participă la salvarea escatologică. • 7,9 Am văzut… La suprafață, acest grup este distinct de cei 144.000 amintiți anterior. În timp ce primul grup este numărat și constă din cele 12 seminții simbolice ale lui Israel, despre cel de-al II-lea se spune că nimeni nu-l poate număra și sunt oameni din toate națiunile, semințiile, popoarele și limbile.

33. Dovezile sugerează însă că cele două grupuri sunt unul și același grup. • Acest punct de vedere este bazat pe faptul că Ioan foloseșteo tehnică literară specială. Conform acestei tehnici literare, ceea ce Ioan în primul rând aude în viziune și ce apoi vede este de fapt unul și același lucru. Ceea ce vede este de fapt explicația a ceea ce aude înainte. • De ex: în prologul cărții, Ioan aude o voce puternică ca de trâmbiță în spatele său (1,10); apoi se întoarce și nu vede o trâmbiță ci îl vede pe Isus umblând printre cele șapte sfetnice (1,12-13). În cap.5 aude că Leul dinseminția lui Iuda a învins; când se întoarce să vadă Leul, vede Mielul care părea junghiat (5,5-6).

34. Mai târziu în cap.17, el aude de marea desfrânată stând pe multe ape; ceea ce vede mai târziu este o femeie stând pe o fiară a cărui nume este Babilonul (17,1-5). • Această tehnică literară este un indiciu pentru înțelegerea acestor două grupuri de oameni. Ioan mai întâi aude numărul 144.000 ca fiind poporul sigiliat al lui Dumnezeu pe pământ. Apoi în 7,9-14, când vede același grup, îi apar de fapt ca o mare mulțime ce nu poate fi numărată. • Câteva alte dovezi că sunt unul și același grup se observă din:

35. Necazul cel mare este una din ideile principale în ambele pasaje.în fapt ambele pasaje își găsesc rațiunea lor, rațiunea pentru care sunt revelate, în venirea marii dezamăgiri asupra bisericii. Scopul ambelor pasaje este să descopere bisericii poziția ei precară în lume și siguranța ei fără de sfârșit în perioada aceasta. Singura diferență este că cei 144.000 încă se confruntă cu necazul cel mare, în timp ce marea gloată a trecut deja prin ea. • Este același grup doar că în stadii diferite, în perioade diferite și privit din puncte de vedere diferite.

36. În prima parte ei sunt încă pe pământ;în a doua parte ei sunt deja în gloria cerească. În prima parte ei sunt în marea dezamăgire, în a II-a parte ei au trecut prin ea. • Ramuri de finic. Ele sunt un simbol al biruinței și victoriei. Când sub conducerea macabeilor, Ierusalimul a fost eliberat de religia opresoare a lui Antioh Epifanul, oamenii au celebrat victoria cu ramuri de finic, harpe și psalmi. În timpul intrării triumfale a lui Isus în Ierusalim, mulțimea l-a întâmpinat având în mână ramuri de finic (Ioan 12,13). În Apoc.7 mulțimea este portretizată ca celebrând victoria din nou cu ramuri de finic.

37. 7,14 necazul cel mare. Această frază este folosită în Daniel 12,1 (în greaca Vechiului Testament apare cuvântul necaz). Aici este probabil același timp de criză de care Hristos a promis Filadefiei că o va proteja (3,10). Acestă oră a încercării marelui necaz este descrisă în Apoc.13,11-17 și în cap.15-18.

38. Expunere • 7,9-14. În prima parte a cap., Ioan aude numărul celor 144.000 sigilați. Când se întoarce să vadă, vede de fapt o mulțime ce nu putea fi numărată. Cele două grupuri unt de fapt unul și același dar în rolului, circumstanțe și perioade diferite, priviți din puncte de vedere diferite. • Nota revelatoare a marii mulțimi este că ea e formată din orice națiune, seminție, popor sau limbă. Acesta ne aduce în atenție neamul de preoți din Apoc.1,6; 5,9.

39. Cum titlul lor esteluat din Vechiul Testament și transferat celor ce sunt în Hristos, această mulțime este o descriere a urmașilor lui Hristos. Aici avem o completare a urmașilor lui Hristos menționată în deschiderea celui de-al V-lea sigiliu (6,11). • Putem vedea pe cei 144.000 stând în pragul a ceea ce este numit ca fiind „necazul cel mare” (7,14) sau „ceasul încercării” (3,10) pregătiți fiind să se implice în cel mai mare război din istoria omenirii. • În ruprerea celor 7 sigilii, Ioan surprinde încercările și necazurile poporului credincios a lui Dumnezeu de-alungul istoriei până la întoarcerea lui Hristos pe pământ.

40. Necazul cel mare prin care poporul lui Dumnezeu de la sfârșitul timpului trebuie să treacă reprezintă climaxul încercărilor și necazurilor pe care poporul lui Dumnezeu le-a îndurat din timpul lui Ioan până în ziua sfârșitului. • Cei 144.000 sunt astfel porttretizați ca fiind poporului militant a lui Dumnezeu, adevăratul Israel împărțit în cele 12 seminții și organizat în unități militare după patentul armatei Israelului Vechiului Testament. Ei sunt sigilați cu scopul de a fi protejați de judecata dreaptă a lui Dumnezeu ce are să cadă asupra celor slabi.

41. Marele necaz în sine nu este descris în Apoc.7 ci mai târziu în Apoc.13,11-17 și cap.15-18. Ioan nu este interest aici de necaz în sine și mai degrabă de întrebarea ridicată mai înainte de cei slabi: „cine este în stare să reziste?” (6,17). • Răspunsul la întrebare e clar: marea gloată stând înaintea tronului lui Dumnezeu. Marea gloată sunt acum după marele necaz și după ce bătălia s-a încheiat. De aceea ei nu mai sunt acum organizați în unități militare ci sunt descriși ca o mulțime bucuroasă întorcându-se de la luptă și celebrând victoria triumfală.

42. Marea gloată este văzută ca fiind îmbrăcată în haine albe cu frunze de finic în mâini. Ambele elemente sunt siboluri ale victoriei. Hainele albe ne amintesc de generalii romani și de soldații îmbărcați în haine albe care celebrau victoriile. • Aici vedem împlinirea promisiunii oferite bisericii din Sardis (3,4-5; 3,18). • Marea golată și-a spălat hainele în sângele Mielului. Așa cum sângele mielului pascal a salvat viețiile israeliților înainte de ieșirea din Egipt, de plaga trimiseasă de Dumnezeu, așa sângele Mielului, Hristos însuși,oferă eliberare Israelului escatologic (22,14).

43. Victoria lor este un rezultat a marii victorii a lui Hristos obținută pe cruce. Marea promisiune din 3,21 este acum adusă la împlinire. Mântuiții din toate secolele împart tronul cu Hristos. • Strigătul mulțimii mântuite dinainte tronului descoperă că triumful lor nu este rezultatul propiilor lor eforturi. Dumnezeu este cel ce i-a protejat și păstrat prin orele încercărilor și dezastrelor. Victoria lor este rezultatul a ceea ce Hristos a făcut pentru ei.

44. Dumnezeu este marele salvator, marele eliberator al poporului Său și elibrarea pe care o dă El nu este eliberarea evadării ci eliberarea unei cuceriri. Nu este o eliberare care salvează omul din necazuri ci o eliberare care-l poartă biruitor prin ele. Nu face viața mai ușoară, dar face viața măreață. Nu este o parte a speranței creștine să se uite după o viață din care omul este salvat din toate necazurile și dezastrele; speranța creștină este un om în Hristos poate îndura orice fel de necaz și dezastru și rămâne vertical, în picioare prin ele și iese în glorie de cealaltă parte.

45. În Apoc.7,10-12 noi avem o reluare a imnului din Apoc.5,9-14. • Scena din cap.7 se referă la experiența poporului lui Dumnezeu de-alungul istoriei marii lupte dintre bine și rău. • Sigilații și marea gloată ce au trecut prin marele necaz, sunt legați într-un mod special cu martirii de sub altar din scena sigiliului cinci (6,11). • 7,15-17 În aceste versete, Ioan sumarizează ce descrie mai târziu în cap.21-22. Avem aici prima licărire asupra glorioasei răsplăți a mântuiților. • Scena rămășiței dinaintea tronului lui Dumnezeu ne amintește deApoc.1,6 și 5,10, unde rămășița este numită popor de preoți și regi ai lui Dumnezeu.

46. Ne amintește de asemenea de Apoc.20,6 unde sunt descriși în rolul de preoți împărățind cu Hristos după revenire. În Apoc.7,15, ei servesc lui Dumnezeu în templul Lui, ce evident funcționează ca și centru de guvernare pentru întregul univers. • Ideea de a-și întinde cortul peste ei înseamnăprezența lui Dumnezeu în viața lor și amintește de prezența lui Dumnezeu în mijlocul lui Israel prin cortul Său și prin prezența stâlpului de foc și nor (Ezech.37,27; Is.4,2-6; 49,10). • Prezența lui Dumnezeu înseamnă ocrotire, adăpost (Is.25,8; Apoc.21,3-4). • Apoc.7,15 are legătură și cu Isus ce a umblat în trup printre oameni (Ioan 1,14). În prezența Sa nu era loc pentru durere, lacrimi, moarte sau alte încercări.

47. Prezența vizibilă a lui Hristos ce va păstorii rămășița și o va conduce la izvorul de viață. Există mereu în Biblie o legătură între relația împărat și poporul Său și păstor și oile sale, iar în Noul Testament, Hristos e frecvent numit Păstorul cel Bun (Is.44,28; Ier.3,15; Ezech.37,24; Mat.25,32; Ioan 10,1-16; Evr.13,20). • O altă profeție din Isaia ăși găsește aici împlinirea: Is.32,18.

48. O retrospectivă asupra Apoc.7 • Scopul evident al Apoc.7 este de a alerta biserica vizavi de nevoia de a fi gata pentru conflictul final. Vânturile sunt gata să-și înceapă munca lor devastatoare. Nu e timp pentru întârzieri. • Pe de altă parte reținerea din partea lui Dumnezeu a vânturilor arată milă în oferirea de timp pentru popor ca să se pregătească. • Există asigurare și în mesajul sigilării. Sigilara în sine este garanția că sfinții sunt în siguranță. Odată sigilați, caracterele lor sunt inviolabile, neschimbătoare, indeiferent cât de severă e ispita.

49. Perfecțiunea matematică și simetria celor 144.00 indică că planul lui Dumnezeu pentru Israelul Său, este perfect realizat, în ciuda evenimentelor ce vor zgudui biserica și lumea (6,12-17). • Cartea Apocalipsei nu suportă ideea că Dumnezeu are două grupe de oameni pe pământ (1,1; 12,17; 14,12; 19,7-8). Cele două grupuir ale rămășiței din cap.7, numite 144.000 și marea gloată, sunt în mod clar legate. • Marea și principala problemă a Apoc.7 are de-a face nu cu cine sunt cei 144.000, ci mai degrabă ce sunt ei. Ei nu sunt un grup select din poporul lui Dumnezeu separat de corpul larg și învestit cu privilegii speciale nevalabile restului poporului lui Dumnezeu.

50. Descrierea lui Ioan din Apoc.14,1-5 indică că ei împart o moștenire comună cu toți sfinții din toate epocile. În acest fel cartea Apocalipsei e în acord cu restul învățăturilor Noului Testament conform cărora în împărăția lui Dumnezeu nu sunt clanuri, ranguri sau privilegii doar pentru unii. • Apoc.7 nu prezintă nici ideeea unei generații finale ce va atinge un nivel de sfințenie niciodată neatins până atunci de poporul lui Dumnezeu. În planul de mântuire totul are de-aface cu harul lui Dumnezeu nu cu niște merite (Efes.2,8-9). Mântuirea este rezultatul a ceea ce Hrisots a făcut pentru noi la cruce. • Criteriile de mântuire au fost aceleași pentru orice generație.