Adevărul ficţiunii “ Trăim atâtea vieţi câte cărţi citim” Mario Vargas Llosa

1. Adevărul ficţiunii“Trăim atâtea vieţi câte cărţi citim”Mario Vargas Llosa • Ficţiunea este unînlocuitor temporar al vieţii. Revenirea la realitate ne sărăceşte întotdeauna în chip brutal: înţelegem atunci că suntem mai puţin decât ceea ce visăm să fim. De aceea, FICŢIUNEA PERMITE TRĂIREA UNOR VIEŢI CARE NU NE APARŢIN. • În toate ficţiunile arde flacăra unui protest. • Orice carte bună spune adevărul şi orice carte proastă minte.A spune adevărul într-o carte înseamnă să îl faci pe cititor să TRĂIASCĂ o iluzie iar a minţi înseamnă să nu îţi izbutească această şmecherie. • Fantezia cu care suntem dotaţi are un dar demonic: ea deschide continuu o prăpastie între ceea ce suntem şi ceea ce am vrea să fim, între ceea ce avem şi ceea ce ne dorim. • Graţie ficţiunii, suntem mai bogaţi sufleteşte şi suntem diferiţi, fără a înceta să fim aceiaşi. Ne dizolvăm în ea şi ne multiplicăm prin ea, trăind mai multe vieţi decât cele pe care le avem şi pe care le-am putea trăi dacă am rămâne izolaţi în realitate.

2. Particularităţi ale universului fictiv/subiectiv • Paradoxul atât la nivelul imaginii (“umeda pustie” a mării, plasarea unor nuanţe diurne de alb, albastru şi galben pe fundalul nocturn al “blândei lune”, ca in Lacul), cât şi la cel al trăirii (“mort de viu”, “dureros de dulce”, “De mult negru mă albisem/ De mult viu mă mult murisem”) • Transferul de proprietăţi: aerul care curge,” râuri de lapte si flori de lumina”, “bulgari de lumina”,”ninsoare de stele”, “sori dulci, înfoiaţi , mirositori”, ”În loc de aer e un aur/Topit şi transparent, mirositor şi cald”, “umede lanuri de albastru ceresc”, “oceanele de stele” • Relativizarea timpului în funcţie de trăire:”Anii dulci se par ca clipe/ Clipe dulci se par ca veacuri” • Sfidarea legilor fizicii:”Iar te-ai cufundat în stele(…)”, “Apele plâng, clar izvorând din fântâne” • Nedeterminarea ca libertate interioară, ca dimensiune psihică privilegiată a gândirii creatoare:”În lumea din afară tu nu ai moştenire/ A pus în tine Domnul nemargini de gândire”;”Nemărginirea sărutatu-m-a pe frunte” • Accentul pus pe configuraţia şidinamica interioară:”El zboară, gând purtat de dor”, “izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări”, “gândiri arhitectonici”, “ramurile g\ndului, sfintele lunci” • Narcoza, somnolenţa ca simptom al transpunerii în lumea visului:”Adormind de armonia…”, “adevărul vrăjitor” • Armonizarea registrelor diferite, de obicei prin reflexie: “Deasupra-i erau stele şi dedesubtu-i stele”, “(…) din una şi aceeaşi rădăcină creşte/ O insulă în sus şi alta în jos”, “Dacă am vedea cu lacurile/ stelele s-ar apropia/ întâmpinându-ne la drumul-jumătate”

3. Numai poetul… • Lumea toată-i trecătoare. • Oamenii se trec şi mor • Ca şi miile de unde, • Ce un suflet le pătrunde, • Treierând necontenit • Sânul mării infinit. • Numai poetul • Ca pasări ce zboară • Deasupra valurilor, • Trece peste nemărginirea timpului: • În ramurile gândului, • În sfintele lunci, • Unde pasări ca el • Se-ntrec în cântări.

4. Reperede abordare a textului • Identificarea temei poeziei prin raportare la titlu. • Structura poeziei, concepută în două secvenţe poetice distincte, aflate în raport de opoziţie:lumea vs.poetul • Identificarea elementului central cu valoare de simbol, pasărea, cu toate atributele unicităţii, ale condiţiei privilegiate. • 1. procedeele artistice prin care este individualizat omul de geniu:antiteza cu “lumea toată”, sfidarea limitelor spaţio-temporale prin plasarea într-o dimensiune existenţială superioară (Deasupra…) • 2. particularităţile universului propriu, interior, spaţiu de refugiu şi de creaţie (configurarea acestuia cu ajutorul metaforelor) • Mesajul poetic/ ideea poetică transmis(ă) în finalul poeziei:”Unde pasări ca el/ Se-ntrec în cântări”. • Rolul elementelor de versificaţie • Exprimarea opiniei personale în legătură cu adevărul ficţiunii, aşa cum se desprinde din poezie