Luce a fărul

1. Luceafărul de Mihai Eminescu

2. Câteva cuvinte despre Mihai Eminescu: Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Ipoteşti – d. 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII şi XIX, poetul şi-a asimilat viziunile poetice occidentale, creaţia sa aparţinând unui romantism târziu. Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în Şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului şuţu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.   

3. A fost odată ca-n poveşti,A fost ca niciodată,Din rude mari împărăteşti,O prea frumoasă fată.Şi era una la părinţiŞi mândră-n toate cele,Cum e Fecioara între sfinţiŞi luna între stele.Din umbra falnicelor bolţiEa pasul şi-l îndreaptăLângă fereastră, unde-n colţLuceafărul aşteaptă. Privea în zare cum pe măriRăsare şi străluce,Pe mişcătoarele cărăriCorăbii negre duce.Îl vede azi, îl vede mâni,Astfel dorinţa-i gata;El iar, privind de săptămâni,Îi cade dragă fata.Cum ea pe coate-şi răzimaVisând ale ei tâmpleDe dorul lui şi inimaŞi sufletu-i se împle. Luceafărul

4. Şi cât de viu s-aprinde elÎn orişicare sară,Spre umbra negrului castelCând ea o să-i apară.                   *Şi pas cu pas pe urma eiAlunecă-n odaie,Ţesând cu recile-i scânteiO mreajă de văpaie.Şi când în pat se-ntinde dreptCopila să se culce,I-atinge mâinile pe piept,I-nchide geana dulce;Şi din oglindă luminişPe trupu-i se revarsă,Pe ochii mari, bătând închişiPe faţa ei întoarsă. Ea îl privea cu un surâs,El tremura-n oglindă,Căci o urma adânc în visDe suflet să se prindă. Iar ea vorbind cu el în somn,Oftând din greu suspină- "O, dulce-al nopţii mele domn,De ce nu vii tu? Vină!Cobori în jos, luceafăr blând,Alunecând pe-o rază,Pătrunde-n casă şi în gândŞi viaţa-mi luminează!"

5. El asculta tremurător,Se aprindea mai tareŞi s-arunca fulgerător,Se cufunda în mare; Şi apa unde-au fost căzutÎn cercuri se roteşte,Şi din adânc necunoscutUn mândru tânăr creşte.Uşor el trece ca pe pragPe marginea feresteiŞi ţine-n mână un toiagÎncununat cu trestii.Părea un tânăr voevodCu păr de aur moale,Un vânăt giulgi se-ncheie nodPe umerele goale.Iar umbra feţei străveziiE albă ca de ceară -Un mort frumos cu ochii viiCe scânteie-n afară. - "Din sfera mea venii cu greuCa să-ţi urmez chemarea,Iar cerul este tatăl meuŞi mumă-mea e marea.Ca în cămara ta să vin,Să te privesc de-aproape,Am coborât cu-al meu seninŞi m-am născut din ape.O, vin'! odorul meu nespus,Şi lumea ta o lasă;Eu sunt luceafărul de sus,Iar tu să-mi fii mireasă.Colo-n palate de mărgeanTe-oi duce veacuri multe,Şi toată lumea-n oceanDe tine o s-asculte."

6. - "O, eşti frumos, cum numa-n visUn înger se arată,Dară pe calea ce-ai deschisN-oi merge niciodată;Străin la vorbă şi la port,Luceşti fără de viaţă,Căci eu sunt vie, tu eşti mort,Şi ochiul tău mă-ngheaţă."                   *Trecu o zi, trecură treiŞi iarăşi, noaptea, vineLuceafărul deasupra eiCu razele-i senine.Ea trebui de el în somnAminte să-şi aducăŞi dor de-al valurilor domnDe inim-o apucă - "Cobori în jos, luceafăr blând,Alunecând pe-o rază,Pătrunde-n casă şi în gândŞi viaţa-mi luminează!"Cum el din cer o auzi,Se stinse cu durere,Iar ceru-ncepe a rotiÎn locul unde piere;În aer rumene văpăiSe-ntind pe lumea-ntreagă,Şi din a chaosului văiUn mândru chip se-ncheagă;Pe negre viţele-i de părCoroana-i arde pare,Venea plutind în adevărScăldat în foc de soare.

7. Din negru giulgi se desfăşorMarmoreele braţe,El vine trist şi gânditorŞi palid e la faţă;Dar ochii mari şi minunaţiLucesc adânc himeric,Ca două patimi fără saţŞi pline de-ntuneric.- "Din sfera mea venii cu greuCa să te-ascult ş-acuma,Şi soarele e tatăl meu,Iar noaptea-mi este muma;O, vin', odorul meu nespus,Şi lumea ta o lasă;Eu sunt luceafărul de sus,Iar tu să-mi fii mireasă. O, vin', în părul tău bălaiS-anin cununi de stele,Pe-a mele ceruri să răsaiMai mândră decât ele."- "O, eşti frumos cum numa-n visUn demon se arată,Dară pe calea ce-ai deschisN-oi merge niciodată!Mă dor de crudul tău amorA pieptului meu coarde,Şi ochii mari şi grei mă dor,Privirea ta mă arde."- "Dar cum ai vrea să mă cobor?Au nu-nţelegi tu oare,Cum că eu sunt nemuritor,Şi tu eşti muritoare?"

8. - "Nu caut vorbe pe ales,Nici ştiu cum aş începe -Deşi vorbeşti pe înţeles,Eu nu te pot pricepe;Dar dacă vrei cu crezământSă te-ndrăgesc pe tine,Tu te coboară pe pământ,Fii muritor ca mine."- "Tu-mi cei chiar nemurirea meaÎn schimb pe-o sărutare,Dar voi să ştii asemeneaCât te iubesc de tare;Da, mă voi naşte din păcat,Primind o altă lege;Cu vecinicia sunt legat,Ci voi să mă dezlege." Şi se tot duce... S-a tot dus.De dragu-unei copile,S-a rupt din locul lui de sus,Pierind mai multe zile.                   *În vremea asta Cătălin,Viclean copil de casă,Ce împle cupele cu vinMesenilor la masă,Un paj ce poartă pas cu pasA-mpărătesii rochii,Băiat din flori şi de pripas,Dar îndrăzneţ cu ochii,Cu obrăjei ca doi bujoriDe rumeni, bată-i vina,Se furişează pânditorPrivind la Cătălina.

9. Dar ce frumoasă se făcuŞi mândră, arz-o focul;Ei Cătălin, acu-i acuCa să-ţi încerci norocul.Şi-n treacăt o cuprinse linÎntr-un ungher degrabă.- "Da' ce vrei, mări Cătălin?Ia du-t' de-ţi vezi de treabă."- "Ce voi? Aş vrea să nu mai staiPe gânduri totdeuna,Să râzi mai bine şi să-mi daiO gură, numai una."- "Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,Dă-mi pace, fugi departe -O, de luceafărul din cerM-a prins un dor de moarte." - "Dacă nu ştii, ţi-aş arătaDin bob în bob amorul,Ci numai nu te mânia,Ci stai cu binişorul.Cum vânătoru-ntinde-n crângLa păsărele laţul,Când ţi-oi întinde braţul stângSă mă cuprinzi cu braţul;Şi ochii tăi nemişcătoriSub ochii mei rămâie...De te înalţ de subţioriTe-nalţă din călcâie;Când faţa mea se pleacă-n jos,În sus rămâi cu faţa,Să ne privim nesăţiosŞi dulce toată viaţa;

10. Şi ca să-ţi fie pe deplinIubirea cunoscută,Când sărutându-te mă-nclin,Tu iarăşi mă sărută."Ea-l asculta pe copilaşUimită şi distrasă,Şi ruşinos şi drăgălaş,Mai nu vrea, mai se lasă.Şi-i zise-ncet: - "Încă de micTe cunoşteam pe tine,Şi guraliv şi de nimic,Te-ai potrivi cu mine...Dar un luceafăr, răsăritDin liniştea uitării,Dă orizon nemărginitSingurătăţii mării; Şi tainic genele le plec,Căci mi le împle plânsulCând ale apei valuri trecCălătorind spre dânsul;Luceşte c-un amor nespusDurerea să-mi alunge,Dar se înalţă tot mai sus,Ca să nu-l pot ajunge.Pătrunde trist cu raze reciDin lumea ce-l desparte...În veci îl voi iubi şi-n veciVa rămânea departe...De-aceea zilele îmi suntPustii ca nişte stepe,Dar nopţile-s de-un farmec sfântCe-l nu mai pot pricepe."

11. - "Tu eşti copilă, asta e...Hai ş-om fugi în lume,Doar ni s-or pierde urmeleŞi nu ne-or şti de nume,Căci amândoi vom fi cuminţi,Vom fi voioşi şi teferi,Vei pierde dorul de părinţiŞi visul de luceferi."                   *Porni luceafărul. CreşteauÎn cer a lui aripe,Şi căi de mii de ani treceauÎn tot atâtea clipe. Un cer de stele dedesubt,Deasupra-i cer de stele -Părea un fulger nentreruptRătăcitor prin ele. Şi din a chaosului văi,Jur împrejur de sine,Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,Cum izvorau lumine;Cum izvorând îl înconjorCa nişte mări, de-a-notul...El zboară, gând purtat de dor,Pân' piere totul, totul;Căci unde-ajunge nu-i hotar,Nici ochi spre a cunoaşte,Şi vremea-ncearcă în zadarDin goluri a se naşte. Nu e nimic şi totuşi eO sete care-l soarbe,E un adânc asemeneUitării celei oarbe.

12. - "De greul negrei vecinicii,Părinte, mă dezleagăŞi lăudat pe veci să fiiPe-a lumii scară-ntreagă;O, cere-mi, Doamne, orice preţ,Dar dă-mi o altă soarte,Căci tu izvor eşti de vieţiŞi dătător de moarte;Reia-mi al nemuririi nimbŞi focul din privire,Şi pentru toate dă-mi în schimbO oră de iubire... Din chaos, Doamne,-am apărutŞi m-aş întoarce-n chaos...Şi din repaos m-am născut.Mi-e sete de repaos." - "Hyperion, ce din genuniRăsai c-o-ntreagă lume,Nu cere semne şi minuniCare n-au chip şi nume;Tu vrei un om să te socoţi,Cu ei să te asameni?Dar piară oamenii cu toţi,S-ar naşte iarăşi oameni.Ei numai doar durează-n vântDeşerte idealuri -Când valuri află un mormânt,Răsar în urmă valuri; Ei doar au stele cu noroc Şi prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Şi nu cunoaştem moarte.

13. Din sânul vecinicului ieriTrăieşte azi ce moare,Un soare de s-ar stinge-n cerS-aprinde iarăşi soare;Părând pe veci a răsări,Din urmă moartea-l paşte,Căci toţi se nasc spre a muriŞi mor spre a se naşte.Iar tu, Hyperion, rămâiOriunde ai apune...Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -Să-ţi dau înţelepciune?Vrei să dau glas acelei guri,Ca dup-a ei cântareSă se ia munţii cu păduriŞi insulele-n mare? Vrei poate-n faptă să arăţiDreptate şi tărie?Ţi-aş da pământul în bucăţiSă-l faci împărăţie. Îţi dau catarg lângă catarg, Oştiri spre a străbate Pământu-n lung şi marea-n larg, Dar moartea nu se poate... Şi pentru cine vrei să mori? Întoarce-te, te-ndreaptă Spre-acel pământ rătăcitor Şi vezi ce te aşteaptă." *

14. În locul lui menit din cer Hyperion se-ntoarse Şi, ca şi-n ziua cea de ieri, Lumina şi-o revarsă. Căci este sara-n asfinţit Şi noaptea o să-nceapă; Răsare luna liniştit Şi tremurând din apă. Şi împle cu-ale ei scântei Cărările din crânguri. Sub şirul lung de mândri tei Şedeau doi tineri singuri - "O, lasă-mi capul meu pe sân, Iubito, să se culce Sub raza ochiului senin Şi negrăit de dulce; Cu farmecul luminii reciGândirile străbate-mi,Revarsă linişte de veciPe noaptea mea de patimi.Şi de asupra mea rămâi Durerea mea de-o curmă,Căci eşti iubirea mea de-ntâiŞi visul meu din urmă."Hyperion vedea de susUimirea-n a lor faţă;Abia un braţ pe gât i-a pusŞi ea l-a prins în braţe...Miroase florile-argintiiŞi cad, o dulce ploaie,Pe creştetele-a doi copiiCu plete lungi, bălaie. Ea, îmbătată de amor,Ridică ochii. VedeLuceafărul. Şi-ncetişorDorinţele-i încrede

15. - "Cobori în jos, luceafăr blând,Alunecând pe-o rază,Pătrunde-n codru şi în gând,Norocu-mi luminează!"El tremură ca alte dăţiÎn codri şi pe dealuri,Călăuzind singurătăţiDe mişcătoare valuri;Dar nu mai cade ca-n trecutÎn mări din tot înaltul- "Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,Dac-oi fi eu sau altul?Trăind în cercul vostru strâmtNorocul vă petrece,Ci eu în lumea mea mă simtNemuritor şi rece."

16. Luceafărul este o poezie de dragoste scrisă de Mihai Eminescu. Suntem în lumea basmului, într-o lume în care realul se împleteşte cu imaginarul “A fost odată ca-n poveşti / A fost ca niciodată/ Din rude mari împărăteşti / O prea frumoasă fată!” Unicitatea ei stă în puritate, în faptul că nu seamănă cu celelalte fete. Deosebită, fata are din primele seri nostalgia luceafărului care apare în fiecare seară. Între cei doi se realizează o reciprocitate de sentimente căci “El iar privind de săptămâni/ Îi cade dragă fata”. Simţămintele puternice ale celui ce vine în vreme de seară sunt exteriorizate prin strălucirea-i deosebită “Cât de viu s-aprinde el/ În orişicare seară/ Spre umbra negrului castel/ Când ea o să-i apară” sau “Ţesând cu recile-i scântei / O mreajă de văpaie”. Întâlnirea dintre o muritoare şi un nemuritor ni se pare plauzibilă căci el vine în vis; “o urma adânc în vis”; Iar ea vorbeşte cu el “în somn”. Emoţia puternică şi sinceritatea în dăruirea unei iubiri totale sunt redate prin mişcările rapide, hotărârile de a răspunde chemării “Să te ascult ş-acuma” precum şi prin determinante ca “tremurător” sau verbul “se aprindea”. Determinantele esenţiale în prima sa apariţie sunt: “ păr de aur moale” cu un “vânăt giulgiu” cu “faţa străvezie” – paloarea ducându-ne la lumea de dincolo de viaţă căci în credinţa

17. iudaică doar morţii se învelesc în giulgiu – de fapt finalul strofei întăreşte afirmaţia că vine dintr-o altă lume “un mort frumos”; dar “ochii vii” îl apropie de ceea ce este caracteristic oamenilor- având însă o strălucire deosebită “ Ochii vii ce scînteie-n-afară”. Serios şi temeinic, statornic în iubire, el se prezintă ca fiu al cerului şi mării arătându-şi scopul – contemplarea “să te privesc de-aproape” –în scopul cunoaşterii şi posibilităţii de a dărui tot ce are mai frumos în împărăţia sa – cerându-i totodată să-i “fie mireasă”. “Colo-n palate de mărgean / Te-oi duce veacuri multe / Şi toată lumea în ocean/ De tine o s-asculte”. Deşi îl aşteaptă şi îl doreşte – fata e conştientă de deosebirea de esenţă între ei doi – şi că nu se putea să-l urmeze căci “pe calea ce-ai deschis n-oi merge niciodatăş; Străin la vorbă şi la port, Luceşti fără de viaţă Căci eu sunt vie, tu eşti mort Şi ochiul tău mă-nghiaţă” Acestei prime apariţii i se adaugă a doua când eroului romantic îi este proprie melancolia “vine trist şi gânditor şi palid e la faţă”. Luminii, privirii din prima apariţie i se adaugă aceeaşi trăsătură a adâncimii şi frumuseţii neostoite “ Lucesc adânc himeric / Ca două patimi fără saţ/ Şi pline de-ntuneric”. Prezentându-se de data acesta ca fiu al soarelui şi-al nopţii el îi oferă “cununi de stele / Pe-a mele ceruri să răsai / Mai mândră decât ele”.

18. Conştientă de frumuseţa dragostei celui ce o vizitează în vreme de noapte – fata îşi dă seama că în tot ce face şi spune , în tot ce dăruieşte este deosebit de orice muritor. El apare ca un “înger” sau ca un “demon” – ca o fiinţă care venind în vreme de noapte - provoacă durere: “Mă dor de crudul tău amor A piptului meu coarde Şi ochi mari şi grei mă dor Privirea ta mă arde”. Deşi între ei s-a închegat un dialog repetat aflăm acum că fata îi dă replica neaşteptată “Deşi vorbeşti pe înţeles / Eu nu te pot pricepe”. Versul “Dar cum ai vrea să mă cobor?” exprimă nedumerirea astrului care nu înţelege în ce ipostază ar trebui să se arate fetei pentru a o cruţa de suferinţă. Cu candoare şi încredere fata exprimă defapt esenţa contradicţiei “Dar dacă vrei cu crezământ / Să-ten drăgesc pe tine, / Tu te coboară pe pământ, / Fi muritor ca mine”. Pentru fiecare dintre ei intrarea într-o altă lume ar însemna moartea – chemările şi ale unuia şi ale altuia fiin la fel de primejdioase, pe cât de atrăgătoare erau. Acestui moment de tensiune îi urmează clipele de părăsire a locului lui “ menit din cer” când Luceafărul “ se duce – s-a tot dus / Pierind mai multe zile “ – timp în care fata

19. nu-l va mai vedea – zile în care în lumea lui pot să fie o lungă călătorie pentru “cei muritori” . În acest timp fata devine Cătălina şi se întâlneşte cu Cătălin “Viclean copil de casă/ Ce umple cupele cu vin / Mesenilor la masă”. El este un paj cu “Obrăjei ca doi bujori / De rumeni bată-i vina” şi fără şovăire ştie direct ce să ceară în iubire. Fata continuă să se gândească la Luceafăr, dar acesta e departe - pe când Cătălin şi iubirea lui este aproape. Eroina se zbuciumă continuând să se gândească la luceafăr. Cătălin crede că poate rezolva această dramă prin fugă “ Hai ş-om figi în lume, / Doar ni s-or pierde urmele / Şi nu ne-or şti de nume / Căci amândoi vom fi cuminţi / Vom fi voioşi şi teferi / Vei piere dorul de părinţi / Şi visul de luceferi”. Pentru a fi nemuritor ca să o poată lua de soţie pe cea pe care o iubeşte, Hyperion trebuie să devină muritor. El îl roagă pe Dumnezeu să- facă muritor , dar acesta îl refuză spunândui: “Tu vrei un om să te socoţi,/ Cu ei să te asameni?/ Dar piară oamenii cu toţi,/ S-ar naşte iarăşi oameni.” şi “Îţi dau catarg lângă catarg,/ Oştiri spre a străbate/ Pământu-n lung şi marea-n larg,/ Dar moartea nu se poate.../ Şi pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă." Cătălin trăieşte alături de Cătălina cel mai frumos sentiment uman “miroase florile argintii / Şi cad, o dulce ploaie, / Pe creştele-a doi copii, / Cu plete lungi bălaie”. Luceafărul văzând acestea, chiar şi la insistenţele Cătălinei, refuză să mai coboare în lumea muritorilor, şi rămâne “nemuritor şi rece” în lumea fără de moarte.

20. Vă mulţumim! Diana Haidu şi Alexandu Guţă