ECONOMIE GENERALĂ I

1. IOAN CONSTANTIN RADA ECONOMIE GENERALĂ I EDITURAASOCIAŢIEI "SOCIETATEAINGINERILORDEPETROLŞIGAZE “ Bucureşti - 2009 ISBN:978-606-8013-04-6 1 1 1

2. CUPRINS Cap.1. Obiectul economiei politice 5 1.1. Originea denumirii. Denumiri concurente 5 1.2. Opinii despre obiectul Economiei Politice 7 1.3. Funcțiile Economiei Politice 9 Cap.2. Caracterul legic al economiei 11 2.1. Conceptul de lege economică 11 2.2. Sistemul legilor economice 16 Cap.3. Activitatea economică 19 3.1. Scopul activității economice 19 3.2. Bunurile economice – rezultat al activității de producție 22 Cap.4. Trebuințele și interesele economice 26 4.1. Conceptul de trebuință economică 26 4.2. Tipologia trebuințelor. Sistemul trebuințelor 28 4.3. Interesele economice 30 Cap.5.Întreprinderea 34 5.1. Scurt istoric 34 5.2. Concept. Tipologie 35 5.3. Firma de afaceri. Dimensiune optimă 41 2 2 2

3. Cap.6.Comportamentul consumatorului. 46 6.1. Coordonatele mărfii 46 6.2. Teorii cu privire la valoare 50 Cap.7. Piața 52 7.1. Piața concept și forme 52 7.2. Cererea 56 7.3. Oferta 69 7.4. Interacțiunea între cerere și ofertă 77 Cap.8. Concurența economică 78 8.1. Conceptul de concurență 78 8.2. Forme de concurență 86 8.3. Strategii economice concurențiale 104 Cap.9.Preţurile de vânzare 108 9.1. Conţinutul economic 108 9.2. Principalele categorii de preţuri 110 Cap.10.Venitul, Consumul și procesul economisirii 118 10.1. Venitul și repartiția lui. Consumul și funcția consumului 118 10.2. Procesul economisirii 131 3 3 3

4. Cap.11.Creșterea economică 135 11.1. Probleme metodologice 135 11.2. Noțiuni specifice 141 11.3. Teorii și metode ale creșterii economice 150 Cap.12.Profitul întreprinzătorului 156 12.1. Opinii cu privire la profit 156 12.2. Determinarea profitului 161 12.3. Pragul de rentabilitate 168 BIBLIOGRAFIE 172 4 4 4

5. Cap.1. OBIECTUL ECONOMIEI POLITICE 1.1. Originea denumirii. Denumiri concurente • În istoria gândirii economice este unanim admis că numele de „Economie politică” a fost întrebuinţat pentru prima dată de către Antonie de Montechréstien de Vatteville. Discuţii sunt numai în legătură cu data atribuirii acestei denumiri. În cele mai multe lucrări se menţionează drept dată anul 1651, când termenul se găseşte în titlul lucrării lui Montechréstien „Traité d'economie politique. În Dictionnaire des sciences économiques, publicat sub conducerea lui Jean Romeuf. • Denumirea îşi are originea în cuvintele greceşti „oikonomia” şi „politea”. La rândul său, „oikonomia” este formată din „oikos” care înseamnă, casă, gospodărie casnică şi „nomos”care înseamnă lege. „Politea” înseamnă orânduire socială, cetate. Termenul de „Economie politică” a căzut în desuetitudine până la începutul anilor '70 ai secolului al XVIII-lea. El este repus în circulaţie de către James Denhan Steuart care chiar în anul 1770 a publicat „Inquiry in to Principles of Political Economy” (Întrebări despre principiile Economiei politice). • După mai bine de un veac de la prima sa folosire, denumirea este întrebuinţată cu destulă regularitate în formularea şi în sensul ce i-au fost atribuite încă de la început, chiar dacă aceasta nu dădea satisfacţie deplină tuturor acelora care recurgeau la ea. 5 5

6. Având în vedere că elementul cel mai caracteristic al gospodăririi casnice („oikos”) constituie patrimoniul acesteia, iar legea avea şi sensul de administrare a gospodăriei, Economia politică a fost înţeleasă în principal ca administrarea patrimoniului. • Deşi în multe ţări denumirea de Economie politică s-a impus şi a devenit dominantă, ea a fost şi continuă să fie concurată de alte denumiri. Unele dintre denumirile avansate au avut puţini susţinători. Altele au avut mai mulţi. Competiţia dintre ele pentru consacrare a fost şi a rămas inegală. Preferată şi predominantă a rămas denumirea de „Economie politică” dată de Antonie de Montechréstien şi susţinută de toţi reprezentanţii gândirii economice clasice. • Spre sfârşitul secolului al XIX-lea revine în actualitate denumirea de”Economie”. Un rol important în acreditarea acestei denumiri în Anglia l-a avut Alfred Marshall şi Şcoala economică construită de el la Cambridge. În anul 1890 a apărut lucrarea sa fundamentală „Principles of Economics” (Principiile economiei). La cererea lui A. Marshall, conducerea Universităţii din Cambridge, a înlocuit, în anul 1902, în planul de învăţământ denumirea disciplinei de Economie politică cu denumirea de „Economics”(Economie). În acelaşi an, în Enciclopedia Britanică în locul tradiţionalului articol despre Economie politică a apărut sub semnătura lui V. Havins, articolul cu titlul „Economics”. • Această denumire a trecut repede oceanul şi s-a bucurat de audienţă în Statele Unite şi mai târziu în Canada. Începutul îi aparţine profesorului A. Hadley, care în anul 1896 a publicat „Economics”. Marele profesor Paul Samuelson şi-a intitulat manualul său cu acelaşi nume – Economics. • În zilele noastre, denumirea de Economie Politică este preferată în majoritatea ţărilor, iar denumirea de Economics este preferată de ţările anglo saxone. Potrivit aprecierilor unor economişti între cele două denumiri nu există nici o deosebire, în timp ce după alţii, denumirea de Ecomics este mai cuprinzătoare: după alte păreri relaţia este inversă. 6 6

7. Profesorul american Paul Samuelson susţine că, în esenţă, Economia politică şi Economics-ul au acelaşi conţinut cu precizarea că prima denumire este cea tradiţională iar cea de a doua este, în principal în ţările anglo-saxone, denumirea actuală. 1.2. Opinii despre obiectul Economiei Politice • O problemă deosebită a statutului unei ramuri ale ştiinţei este definirea cât mai exactă a obiectului de studiu, ştiut fiind că orice ramură a ştiinţei se defineşte prin obiectul său de studiu. O dată cu extinderea cercetării economice şi cu trecerea timpului s-au înmulţit şi opiniile despre obiectul de studiu al Economiei politice. • Din mulţimea opiniilor reţinem pentru ilustrare următoarele: • Economia politică studiază trebuinţele oamenilor şi bunăstarea tuturor membrilor societăţii. • Obiectul de studiu al Economiei politice este bogăţia. • Economia politică studiază progresul social, opţiunile şi acţiunile eficiente. • Obiectul Economiei politice este valoarea, schimbul, preţul, comerţul. • Economia politică studiază relaţiile de producţie, de repetiţie, schimb şi consum şi legile obiective care le guvernează. • Ştiinţa economică are drept obiect de studiu viaţa economică a colectivităţii umane, considerată ca un ansamblu coerent de comportamente privind deciziile de alocare a resurselor limitate, pentru atingerea obiectivelor, dinainte stabilite, în cadrul problemei economice generale, fundamentale a economiei. 7 7

8. Economia politică studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate pentru a produce bunuri de valoare şi a le distribui membrilor săi. Două idei se desprind din această definiţie, şi anume: raritatea resurselor şi necesitatea folosirii eficiente a acestora de către societate. • Definiţiile reproduse nu epuizează nici pe departe „zestrea” bogată acumulată de bibliografia obiectului. Marea diversitate a definiţiilor date obiectului Economiei politice se explică în principal prin următoarele adevăruri: • complexitatea obiectului acestei ramuri a ştiinţei; • caracterul dinamic al acestui obiect de studiu, care îi conferă actualitate permanentă; • extinderea cunoştinţelor despre obiectul Economiei politice, fapt ce permite îmbunătăţirea definiţiilor înserate mai înainte; • poziţiile metodologice diferite pe care se situează diferiţii cercetători în materie; • Bazându-se pe progresele înregistrate în înţelegerea obiectului Economiei politice Şcoala Clujeană de economie propune următoarea definire a acestui obiect: Economia politică este în primul rând, ştiinţa fenomenelor, proceselor şi raporturilor economice care apar, se desfăşoară de către actorii economici şi se statornicesc între ei în legătură cu mişcarea – producerea, repartizarea (distribuirea), schimbul şi consumul – bunurilor economice, pe toate treptele de dezvoltare a societăţii economice şi în cadrul diferitelor sisteme economice. • Înţeleasă astfel Economia politică îndeplineşte un dubluscop cognitiv nemijlocit. Pe de o parte, ea urmăreşte descoperirea, cunoaşterea şi explicarea principiilor şi legilor care guvernează mişcarea economică – funcţionarea normală şi evoluţia sistemelor economice. Pe de altă parte, Economia politică are drept scop nemijlocit descoperirea şi cunoaşterea principiilor şi legilor care prezidează propria ei mişcare. 8 8

9. 1.3. Funcțiile Economiei Politice • Menirea ştiinţei în general, deci şi a Economiei politice este dublă: pe de o parte, ea are, aşa cum s-a mai menţionat, menirea să cunoască, să înţeleagă şi să explice obiectul său de studiu. Scopul ei nemijlocit esenţial este, deci, descoperirea, cunoaşterea explicarea, legilor obiective care guvernează mişcarea economică, funcţionarea şi evoluţia sistemelor economice, sistematizarea cunoştinţelor respective, elaborarea şi construirea teoriilor economice. La acestea se adaugă în calitate de scop nemijlocit cunoaşterea de sine, autocunoaşterea care constă în descoperirea , înţelegerea şi explicarea legităţilor care prezidează propria sa naştere şi evoluţie. • Toate acestea – culegerea informaţiilor economice, descrierea fenomenelor, proceselor şi raporturilor economice, descoperirea şi formularea principiilor şi legilor economice, prelucrarea informaţiilor, sistematizarea cunoştinţelor, elaborarea conceptelor, a teoriilor economice constituie subsistemul funcţiilor cognitive. • Caracterul ştiinţific al Economiei politice depinde înainte de toate de următoarele împrejurări sau condiţii: • gradul de cunoaştere a obiectului de studiu, în cazul de faţă gradul de cunoaştere a legilor economice obiective; • nivelul obiectivităţii cunoştinţelor, al ideilor, paradigmelor şi teoriilor elaborate. Altfel spus,nivelul obiectivităţii însăşi; • starea metodologiei, a metodelor, tehnicilor şi practicilor de investigare a fenomenelor, proceselor şi raporturilor economice, a realităţilor economice; • gradul de concordanţă ai teoriilor şi paradigmelor elaborate, pe de o parte, cu realitatea obiectivă pe de altă parte. 9 9

10. Prin intermediul demersurilor, al procedeelor şi tehnicilor pe care le utilizează şi al funcţiilor cognitive pe care le îndeplineşte, Economia politică îşi însuşeşte, ia în stăpânire intelectuală obiectul ei – universul economic. Aşa cum observa încă Hegel „dezvoltarea acestei ştiinţe este interesantă prin felul cum gândirea … descoperă în mulţimea nesfârşită a faptelor singulare, care îi stau la început în faţă, principiile simple ale lucrului însuşi, intelectul care acţionează în lucru şi îl guvernează. Economia politică este o ştiinţă care cinsteşte gândul, întrucât în masa fenomenelor accidentale, ea descoperă legile”, concomitent le „produce”, elaborează conceptele cu ajutorul cărora reflectă, fixează şi exprimă realităţile fundamentale, generale ale vieţii economice. După aceea, le sintetizează, structurează şi restructurează în sistemul conceptual fundamental general ideal – reflectare sintetică a sistemului economic real. În felul acesta Economia politică îşi amplifică rolul ei cognitiv devenind un mod de gândire economică şi baza metodologică a tuturor disciplinelor şi ramurilor ştiinţelor economice cărora le oferă cadrul conceptual principal şi cadrul para- digmatic de bază pe care acestea se pot dezvolta cu succes. • Economia politică îndeplineşte pe lângă funcţiile sale cognitive şi o mulţime de funcţii cu caracter aplicativ, oferind omului şi specialistului elemente valoroase pentru a deprinde principalele tendinţe ale mişcării economice, pentru fundamentarea scenariilor, strategiilor şi politicilor economice la micro, mezo, macro şi mondo – scară, pentru a acţiona în concordanţă cu legile obiective care guvernează mişcarea economică şi nu în ultimul rând pentru formarea şi dezvoltarea unui comportament economic adecvat al oamenilor. 10 10

11. Cap.2.CARACTERUL LEGIC AL ECONOMIEI 2.1. Conceptul de lege economică • Oamenii s-au întrebat şi se întreabă şi astăzi: există sau nu ordine în economie ? • Înainte de a prezenta răspunsurile, este necesar să prezentăm sensul conceptului de „ordine economică”. • Termenul „ordine” are o mulţime de sensuri şi acoperă o gamă largă de realităţi din universal natural şi social, de unde şi conceptele de ordine materială şi ordine socială. • Ordinea economică subsumează numai o parte a realităţii sociale – partea ei economică. • Aici, conceptul „ordine economică” este echivalent cu conceptele „orânduire economică”, „regim economic”, „sistem economic”. Tot aici el desemnează principiul cauzalităţii şi/sau al finalităţii economice în societate. În sfârşit, dar nu fără legătură cu principiul menţionat, ordinea economică desemnează caracteristica unei orânduiri economice, a unui sistem economic în care toate elementele, toate părţile constitutive sunt aşezate la locul cuvenit în plan structural pentru a constitui un întreg armonios, în care resorturile funcţionale sunt legate firesc în mecanismul global şi în care întreaga mişcare, funcţionare şi dezvoltare a sistemelor economice se desfăşoară în concordantă cu logica obiectivă internă imanentă sistemului respectiv. • Ca urmare, fenomenele şi procesele economice se corelează reciproc, cauzal, funcţional şi complementar, se succed logic în timp, sunt orânduite corect în spaţiu, mişcării economice îi este proprie o anumită regularitate şi sistemul funcţionează normal. 11 11

12. La întrebarea „daca exista sau nu ordine în economie?”, se mai dau şi astăzi doua răspunsuri: unui negativ şi altui pozitiv. • Adepţii răspunsului negativ spun şi susţin că în societate şi în economie nu există ordine ci dezordine şi/sau haos. • Prin haos economic se înţelege o stare a economiei care se caracterizează prin lipsa de ordine, lipsa de organizare, prin mare neorânduiala, prin dezordine mare, prin mare învălmăşeala, brambureala, harababură şi multă confuzie. • Într-o stare de haos şi dezordine în economie totul sau aproape totul se desfăşoară la întâmplare, activităţile oamenilor au caracter anarhic, sunt guvernate de bunul plac. • Spre deosebire de aceştia, adepţii răspunsului pozitiv la întrebarea de mai sus afirmă şi susţin că în economie există ordine, că ordinea reprezintă una din trăsăturile esenţiale ale economiei. • Cine are dreptate? Cine se afla mai aproape de adevăr? • Este util şi necesar să vedem care sunt principalele argumente ale fiecărei părţi. • Cei care neagă existenţa ordinii în economie consideră că indivizii îşi desfăşoară activitatea autonom şi independent, liber, în concordanţă cu interesele şi scopurile lor individuale. • Aceste activităţi nu sunt organizate cu anticipaţie şi nici nu sunt coordonate de altcineva. • Pentru ei ordinea este rezultatul unei activităţi ordonatoare executate de un spirit ordonator. • Ei consideră că în economic sunt multe activităţi şi procese cu caracter spontan. • În felul acesta caracterul spontan este opusul ordinii. Identificând caracterul spontan cu anarhismul în teorie şi în practică ajung să susţină că haosul este trăsătura definitorie a sistemului economic. 12 12

13. Adepţii ordinii în economic susţin că acestea există, chiar dacă existentă şi formarea ei nu sunt lesne de sesizat şi nu pot fi percepute cu ajutorul simţurilor. Procesele economice îşi au logica lor internă. Cele mai multe corelaţii dintre ele se pot defini matematic. Subiecţii economici sunt puşi în mişcare de către trebuinţele, interesele, valorile, dorinţele şi speranţele lor care se sintetizează, se înmănunchează în scopurile pe care le urmăresc şi care determină cu puterea unei legi întreaga desfăşurare a activităţii economice. • Ordinea în economie este incompatibilă cu caracterul spontan al unor procese şi activităţi economice. Dimpotrivă, ordinea în economie există şi poate exista în condiţiile desfăşurării spontane a activităţilor umane sau ale funcţionării preponderent spontane a mecanismelor economice. • In fond, spontan nu înseamnă anarhic şi nici haotic. • Totuşi, exista fenomene şi procese economice haotice aduse în sprijinul poziţiei celor ce neagă existenţa ordinii în economie. Ele nu trebuie ignorate şi, cu atât mai mult, nu trebuie negate de teorie. Dimpotrivă, ştiinţa şi oamenii ei au datoria să le ia în considerare, să le studieze şi să le explice. • Starea predominantă a economiei, privita pe termen lung, nu este haosul şi nici dezordinea, ci ordinea. Dar acestea din urma, deşi nu este absolută şi fatală, ci relativă şi incompletă, este în ultimă instanţă predominata şi hotărâtoare. In plus ordinea în economie poate fi extinsa şi chiar dacă nu va putea niciodată deveni absolută, ea poate fi consolidată şi îmbunătăţită. • Ce sunt legile economice ? • Economia politică înţelege prin legile economice legăturile esenţiale, necesare, generale, trainice şi stabile ce sunt imanente fenomenelor şi proceselor economice sau ce se statornicesc între acestea. 13 13

14. Legile economie se caracterizează prin trăsături comune tuturor legilor obiective care acţionează în universul natural şi social, precum şi prin trăsături specifice • Trăsături comune: 1. Legea întruchipează o legătură esenţială dintre esenţele fenomenelor şi proceselor ce se desfăşoară în natură şi societate sau însăşi esenţa acestor fenomene şi procese. Aceste legături au caracter cauzal, cauza-efect şi/sau caracter mutual (influenţare reciproca, interdependenta). Ex.: trebuinţele şi interesele economice constituie cauzele principale interne care pun în mişcare oamenii şi îi determină să producă bunuri economice utile pentru satisfacerea trebuinţelor respective, etc. 2. Legea constituie o legăturănecesară, o relaţie. Aceasta înseamnă că legile apar, acţionează şi se manifestă în mod obiectiv. Ex : Pământul se învârte în jurul soarelui, cât şi în jurul axei sale. • Caracterul obiectiv al acestor legi îşi găseşte expresia în următoarele: a. Originea lor se află în afara conştiinţei oamenilor. Apariţia lor nu poate fi produsul gândirii oamenilor; b. Ele acţionează şi se manifestă independent de voinţa şi conştiinţa oamenilor, ceea ce înseamnă ca: - ele acţionează indiferent dacă oamenii le cunosc sau nu; - indiferent dacă ei doresc sau nu; - că oamenii nu pot să distrugă sau să creeze legi obiective; c. Legile obiective determină în general voinţa, conştiinţa, intenţiile şi activitatea omului; 14 14

15. 3. Legea întruchipează o legătură generală esenţială, necesară şi nu una singulară, izolată. Ea este manifestarea generalului în universul natural şi social. Ex: Toţi producătorii de mărfuri, produc pentru a vinde şi pentru a obţine un câştig etc. 4. Legea este o legătură trainică, stabila. În ansamblul mişcărilor care se produc în lumea înconjurătoare există şi se menţin anumite raporturi care se dovedesc a fi stabile, trainice, durabile, care se repetă atât timp cât se menţin condiţiile în care au apărut. Ex: De fiecare data un corp introdus în apă este împins de jos in sus cu o forţă egala cu volumul de lichid care a fost dislocat etc. 5. Legea este o trăsătură, o relaţie probabilistă. Mult timp s-a susţinut şi mulţi specialişti susţin, şi în prezent, că legea obiectivă este o relaţie necesară absolută şi nu întâmplătoare. Trăsăturile menţionate sunt proprii tuturor legilor obiective, ele definesc şi caracterizează numai în parte legile economice. • Pentru întregirea caracterizării legilor economice este necesara prezentarea trăsăturilor specifice lor: 1. Câmpul specific de acţiune Câmpul specific de acţiune al acestor legi este economia, viaţa economică, fenomenele, procesele şi relaţiile economice dintre oameni. 2. Fiind legi care guvernează economia, întruchipează legături esenţiale, necesare, generale, stabile, trainice şi probabile economice, esenţe şi necesităţi economice. 3. Modul specific de acţiune În universul natural, în măsura în care se face abstracţie de intervenţia omului, acţionează agenţi inconştienţi, orbi, unii asupra altora, în al căror joc reciproc se manifestă legile obiective. În societate, deci şi în economic legile se manifestă prin activitatea oamenilor. Legile economice sunt legile activităţii economice; ele guvernează această activitate şi acţionează (se manifestă) prin intermediul ei. 15 15

16. 4. Legile economice îşi modifică forma şi conţinutul mai repede, în perioade mai scurte de timp decât legile naturii. Realitatea atestă că forma se modifică adesea mai repede decât conţinutul. 5. Caracterul tendenţial mai accentuat decât al legilor naturii. Legile economice sunt legi probabiliste ale unor fenomene, procese şi relaţii cu caracter probabil şi nu legi ale relaţiilor pure, riguros determinate. Ele se înfăptuiesc numai cu o anumită aproximaţie, numai ca o tendinţă dominantă. • Legile descoperite şi formulate de ştiinţă, în cazul nostru legile descoperite de economia politică, nu trebuie identificate cu legile economice obiective. Primele reprezintă doar reflectarea mai mult sau mai puţin exacta a celor din urmă. 2.2. Sistemul legilor economice • Fiecare lege economică întruchipează o anumita legătură esenţială, necesară, generală, trainică, stabilă şi probabilistică. În virtutea acestui fapt, ea îşi are conţinutul său propriu şi o autonomie funcţională, acţională. Dar nici o lege economică nu acţionează în afara celorlalte legi. Ele se intersectează cu alte legi economice. Totalitatea legilor care acţionează în economic - privite în unitatea şi interacţiunea lor, constituie sistemul legilor economice. • Economia politică a descoperit numeroase criterii de grupare(clasificare) a legilor economice: timpul (durata) acţiunii, spaţiul economic al acţiunii, rolul îndeplinit în cadrul sistemului de legi etc. 16 16

17. Astfel, din punct de vedere al duratei, al generalităţii în timp, legile economice se pot grupa în: 1. Legi care acţionează în întreaga economie naţională, în toate ramurile ei, care s-ar putea numi legi macroeconomice. Ex.: legea acumulării; legea concentrării producţiei şi capitalului; legea cooperării; legea ofertei; legea cererii; legea interacţiunii dintre cerere şi oferte. Ele se mai numesc şi legi generale. Tot generale sunt şi legile comune tuturor sistemelor economice. 2. Legi care acţionează numai în perimetrul unor sfere ale economiei naţionale. Ex.: legile producţiei nemijlocite, legile repartiţiei, ale schimbului de mărfuri. Aceste legi pot să fie numite legi sectoriale sau legi particulare. 3. Unele legi economice acţionează numai la nivelul agenţilor economici ai entităţilor economice, deci în cadrul microeconomiei. 4. Odată cu formarea economiei mondiale (sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea) şi cu amplificarea legăturilor reciproce dintre economiile naţionale, unele legi economice şi-au mondializat câmpul de acţiune, au devenit legi mondoeconomice. Ex.: legea diviziunii muncii; legea cooperării; legea concurenţei; legea ofertei; legea interacţiunii dintre cerere şi oferta. • Din punct de vedere al rolului pe care îl îndeplinesc în mişcarea economică, legile care guvernează se pot grupa în: 1. Legi structurale. Ex.: legea diviziunii muncii; legea proporţionalităţii etc. 2. Legi funcţionale. Ex.: legea profitului; legile formării şi mişcării trebuinţelor etc. 3. Legi de dezvoltare. Ex.: legea acumulării; legea creşterii productivităţii muncii; legea economiei de factori de producţie (legea economiei de muncă) şi altele. 17 17

18. Fără a epuiza clasificarea legilor economice, menţionăm că tipologia legilor economice nu este absolută, ci relativă. • Esenţialul constă însă în faptul că legile economice acţionează în cadrul sistemului şi că sistem intersectându-se şi influenţându-se reciproc şi în totalitate, în ansamblul lor guvernează existenţa economică şi mişcarea ei funcţionarea şi dezvoltarea acesteia la micro, mezo, macro şi mondo-scară. 18 18

19. Cap.3. ACTIVITATEA ECONOMICĂ 3.1. Scopul activității economice • Scopul activităţii umane este satisfacerea nevoilor, a trebuinţelor indivizilor. Realizarea acestui deziderat este posibil, în cea mai mare parte, prin intermediul bunurilor create în activitatea economică. • Activitatea economică reprezintă un subsistem, o componentă a activităţii umane, alături de cea politică, culturală, religioasă, educativă etc. care are ca obiectiv producerea de bunuri economice. • Desfăşurarea activităţii economice în lumea de azi presupune existenţa unor pieţe (cum ar fi: a bunurilor de consum, a factorilor de producţie, a capitalurilor şi valutară) precum şi unor actori sau agenţi economici. Agenţii economici pot fi clasificaţi după funcţia lor principală şi natura resurselor pe care le utilizează: 1. Gospodăriile reprezintă ansamblul consumatorilor, veniturile lor sunt legate de remunerarea muncii, capitalului sau a altor prodfactori. 2.Întreprinderile vând / cumpără bunuri şi servicii non-financiare. 3.Administraţiile publice regrupează administraţia centrală de stat, colectivităţile locale şi organismele de securitate socială. Resursele acestora provin din prelevările realizate asupra veniturilor obţinute de celelalte grupe de agenţi economici (impozite, taxe, contribuţii). 4. Instituţiile financiare colectează capitalurile disponibile în economie şi le pun la dispoziţia celor care au nevoie de ele. Veniturile acestor instituţii provin din dobânzile nete şi comisioane. 19 19

20. 5. Organisme / asociaţii cu scop non-lucrativ (sindicate, partide, organizaţii de cult religios) „produc” servicii non-marfă. • Factorii (Resursele) de producţie utilizaţi în procesul de producere a bunurilor economice se împart în următoarele categorii: a) Natura care are în componenţa sa alături de pământ, pădurile, apele, resursele minerale etc.; b) Forţa de muncă, care reprezintă capacităţile fizice şi intelectuale de care dispune omul şi pe care le pune în valoare atunci când produce; c) Capitalul, adică echipamentele de lucru folosite pentru producerea altor bunuri şi care măresc productivitatea muncii; d) Întreprinzătorul, format din acel individ care iniţiază o activitate, îşi asumă riscuri şi coordonează procesul de producţie. • Prin intermediul bunurilor economice realizate în procesul de producţie, întreprinzătorul urmăreşte maximizarea propriilor avantaje şi în primul rând, maximizarea profitului. Realizarea acestui scop depinde de comportamentul consumatorului care face o asemenea alegere între bunuri încât să obţină cea mai înaltă satisfacţie. • În deciziile lor, actorii vieţii economice trebuie să aibă în vedere nu numai preferinţele consumatorilor ci şi o restricţie extrem de importantă şi anume raritatea resurselor. Raritatea resurselor pune în faţa activităţii economice următoarele întrebări fundamentale: 1. Ce bunuri vor fi produse şi în ce cantitate? Răspunzând la această întrebare, agenţii economici decid modul de alocare a resurselor restrictive pentru utilizări alternative. 20 20

21. 2. Prin ce metode vor fi produse bunurile economice? Această problemă apare în contextul în care acelaşi produs poate fi realizat prin modalităţi tehnice diferite. 3. Cum sunt împărţite veniturile între indivizi? 4. Sunt resursele integral şi eficient utilizate? • Activitatea economică, ca parte a activităţii sociale cuprinde acţiuni, fapte complexe, diversificate şi tot mai bogate în conţinut şi din acest motiv se clasifică după următoarele criterii mai importante: I. În funcţie de natura activităţii apar următoarele sectoare în economie: 1. Primar, care include: industria extractivă, silvicultura şi agricultura; 2. Secundar, care include industria prelucrătore; 3. Terţiar, producător de servicii; II. În funcţie de specificul activităţii (diviziunea muncii), activităţile economice se clasifică pe ramuri. În fiecare ramură se produc bunuri identice sau apropiate. În economia fiecărei ţări întâlnim următoarele ramuri: industria, agricultura, construcţiile, transporturile, comerţul, comunicaţiile etc. • Activitatea economică este într-o continuă mişcare în cadrul căreia se produc modificări atât cantitative cât şi calitative. Pe termen lung, din pin punct de vedere cantitativ, se constată o tendinţă de extindere, adică de creştere a producţiei de bunuri, a veniturilor, şi a bogăţiei. Pe plan calitativ, au loc sporiri ale raţionalităţii economice, modificări ale structurii producţiei, a tehnologiilor utilizate, a metodelor de organizare şi management, schimbări în calitatea bunurilor etc. 21 21

22. Evoluţia activităţii economice nu este nici liniară, dar nici continuu ascendentă sau descendentă. Pe baza acţiunii unor factori diverşi care uneori acţionează contradictoriu, cei mai importanţi indicatori macroeconomici au o evoluţie oscilatorie, o traiectorie sinuoasă, în cadrul căreia alternează perioadele de expansiune economică cu cele de stagnare sau chiar de regres. 3.2. Bunurile economice – rezultat al activității de producție • În cadrul procesului de producţie are deci loc, o unire şi combinare a factorilor naturali şi acumulaţi-resurse naturale, materiile prime, utilajul tehnologic – cu munca, iar rezultatul acestui proces îl constituie bunurile economice. • Bunurile economice reprezintă o formă concretă a bunurilor în general. Acestea din urmă, sunt lucruri, obiecte etc, care au proprietatea de a satisface o trebuinţă umană sau alta şi deci sunt utile omului. Aceasta înseamnă că nu toate lucrurile, obiectele utile sunt bunuri economice. Aerul, lumina naturală, căldura solară, în anumite condiţii şi apa, reprezintă fără îndoială, valori de întrebuinţare, elemente utile deoarece satisfac trebuinţe şi nu orice trebuinţe ci trebuinţe vitale, fundamentale ale omului, sunt deci bunuri, dar nu sunt bunuri economice. • Existenţa bunurilor economice presupune în general următoarele condiţii: a. Existenţa unei trebuinţe umane reale; b. Proprietatea obiectivă a lucrului, a obiectului de a satisface o trebuinţă sau alta, deci, de a fi utilă; c. Conştientizarea de către om a însuşirii respective; 22 22

23. d. Necesitatea unui efort, a suportării unui cost de producţie pentru obţinerea bunului respectiv. Uneori această condiţie este denumită raritate; e. Disponibilitatea şi accesibilitatea obţinerii şi utilizării bunului; • Un lucru care întruneşte toate celelalte condiţii menţionate, dar nu o întruneşte pe ultima este bun economic potenţial, dar nu este bun economic real, efectiv. Utilitatea se manifestă efectiv numai în procesul de consum, în procesul utilizării sale concrete. • Din punct de vedere al funcţiei sociale, bunurile economice sunt grupate în: a) bunuri de subzistenţă sau de consum; b) bunuri de producţie, care se mai numesc bunuri de capital sau mijloace de producţie; • Sub aspectul realităţii fizice, bunurile economice sunt grupate în: a) bunuri material-obiectuale; b) bunuri non-obiectuale; • Din punct de vedere al duratei de funcţionare, bunurile economice sunt grupate în : a) bunuri durabile (de folosinţă îndelungată); b) bunuri nedurabile care se consumă integral în decursul unei singure întrebuinţări. • Bunurile care se consumă şi dispar în decursul unei singure întrebuinţări şi pot fi înlocuite cu altele de aceiaşi cantitate se numesc bunuri fungibile, iar celelalte-bunuri nonfungibile; • Dacă se ia drept criteriu de clasificare data producerii bunurilor economice, acestea sunt grupate în: a) bunuri vechi; 23 23

24. b) bunuri noi; c) bunuri viitoare, care au doar o existenţă conceptuală (bunuri prognozate); • În concordanţă cu criteriul relaţiilor reciproce, dintre bunurile economice, ele sunt grupate în: a) bunuri alternative; b) bunuri-pereche; c) bunuri simultane; • Din punct de vedere al consumului sau a utilizării lor finale, bunurile economice sunt clasificate în: a) bunuri complementare (consumul unui bun presupune şi consumul altui bun); b) bunuri concurente (consumul unuia exclude consumul altuia); • Dacă se ia drept criteriu legătura bunurilor cu satisfacerea trebuinţelor, ele sunt grupate în: a) bunuri de rangul 1 (cele care sunt folosite imediat după ce au fost produse pentru satisfacerea trebuinţelor în procesul de consum); b) bunuri de rangul 2 (bunuri folosite pentru producerea bunurilor de rangul 1); c) bunuri de rangul 3 (bunurile utilizate pentru producerea bunurilor de rangul 2 şi aşa mai departe). • Bunurile care sunt întrebuinţate imediat şi generează satisfacţii neîntârziate (imediate) mai sunt numite şi bunuri directe, iar cele care concură la producerea bunurilor directe, se numesc bunuri indirecte. 24 24

25. Bunurile care satisfac trebuinţe de consum se mai numesc bunuri sau factori de satisfacţie (satisfactori), iar cele care servesc la confecţionarea factorilor de satisfacţie se numesc bunuri sau factori de producţie(prodfactori). • Bunurile au o dublă determinare-una existenţială şi alta economică. • În prima determinare bunurile – indiferent de forma concretă, ca şi de intervalul de timp în care se manifestă – trebuie să constituie entităţi identificabile. • Aşa cum ne indică însăşi denumirea, bunurile economice au pe lângă determinarea lor existenţială şi o determinare economică. Ele sunt purtătoare de relaţii economico-sociale. Pentru a le produce, subiecţii economici intră în mod obiectiv necesar în relaţii unii cu alţii; mişcarea în continuare a acestor bunuri generează alte raporturi între oameni: oamenii repartizează bunurile, le schimbă direct sau mijlocit cu alte bunuri şi apoi acestea ajung în sfera consumului unde se manifestă şi se realizează pe deplin satisfăcând trebuinţele umane. • În mişcarea lor, bunurile economice sunt obiect al relaţiilor de proprietate, aparţin unor subiecţi economici persoane fizice sau/şi juridice, se află în posesiunea, în folosinţa şi la dispoziţia lor şi sunt deci un obiect al unei forme sau alteia de proprietate. Concomitent ele pot să îmbrace forma de marfă, forma de capital, de fond etc. 25 25

26. Cap.4. TREBUINȚELE ȘI INTERESELE ECONOMICE 4.1. Conceptul de trebuință economică • Cea mai de seamă preocupare a societăţii înţeleasă ca o asociaţie de fiinţe umane este supraveţuirea prin conveţuire. Aceasta presupune, în primul rând, satisfacerea trebuinţelor de aer, apă, hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte şi căldură. • De aici decurge necesitatea obiectivă pentru fiecare colectivitate umană să-şi asigure,într-un fel sau altul, subzistenţa, deci supraveţuirea membrilor săi sau cel puţin a majorităţii dintre ei. • Ce reprezintă însă trebuinţele umane? O realitate complexă şi datorită acestei complexităţi, interpretările şi modurile de abordare sunt foarte diferite. • Numai prin „trebuinţă” se utilizează o serie de noţiuni cum ar fi: nevoie, necesitate, cerinţă, curiozitate, dorinţă, aspiraţie, gust, impuls, interes, obligaţie şi altele. • În sensul cel mai general, trebuinţele reprezintă cerinţe, nevoi, obiective ale vieţii umane, ale existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor – indivizii, grupurile sociale, statele, naţiunile, societatea în ansamblul ei. • Trebuinţa umană se concretizează într-un sentiment de privaţiune, de lipsă sau disconfort, şi în acelaşi timp, în dorinţa de a face să dispară acest sentiment. Din această perspectivă, trebuinţa economică se defineşte ca fiind un sentiment de privaţiune care conduce la a dori un bun material sau serviciu, care poate fi obţinut pe piaţă. 26 26

27. În literatura de specialitate se întâlnesc două mari grupe de trăsături: trăsături comune tuturor genurilor şi formelor de trebuinţe şi trăsături proprii, specifice numai trebuinţelor economice. • Trăsăturile comune ale, trebuinţelor în general, sunt: - caracterul obiectiv – apariţia, formarea şi evoluţia trebuinţelor are loc în afara conştiinţei umane şi sunt independente de ea. - purtătorii, subiecţii oricărui tip de trebuinţe sunt oamenii, indivizii, luaţi atât la nivel individual cât şi la nivelul grupurilor – micro, macro sau mondo. - caracterul istoric – fiecare trebuinţă îşi are propria sa evoluţie. - dinamism – capacitatea nelimitată de lărgire, diversificare şi înmulţire a trebuinţelor privite în ansamblul lor. - elasticitate diferită – există trebuinţe cu elasticitate mică, medie, mare şi foarte mare. - concurenţialitate şi complementaritate – există trebuinţe care se exclud (se substituie) şi există trebuinţe care evoluează în acelaşi sens (o trebuinţă naşte pe alta). • Trăsăturile proprii, specifice trebuinţelor economice se referă la următoarele aspecte: - sunt forme de manifestare a necesităţilor economice. - câmpul de manifestare al acestui tip de trebuinţe este economia. - ocupă un loc aparte şi îndeplinesc un rol specific în cadrul economiei şi al societăţii omeneşti. 27 27

28. Pentru a fi satisfăcute trebuinţele economice, în activitatea de producere a bunurilor se stabilesc atât relaţii între oameni cât şi relaţii între om şi natură. Rolul trebuinţelor economice în viaţa economico – socială, în evoluţia individului şi societăţii umane, îşi găseşte expresia în: a. trebuinţele economice constituie punctul de plecare, cauza iniţială, fundamentală, impulsul principal şi forţa motrice determinantă a activităţilor economico – sociale. b. reprezintă scopul final al activităţii economice şi raţiunea acestui gen de activitate, a muncii economice şi a producţiei. c. ele străbat toate momentele şi fazele activităţii economice şi ale mişcării bunurilor economice – cercetarea ştiinţifică, proiectarea, producţia, repartiţia, schimbul şi consumul – şi constituie factorul de legătură între acestea. d. trebuinţele economice reprezintă una din pârghiile importante ale mecanismului de acţiune al sistemului legilor economice şi, deci, a mecanismului economic general de funcţionare şi evoluţie a societăţii. e. trebuinţele economice ocupă locul central în cadrul sistemului de ansamblu al trebuinţelor şi reprezintă, într-un anumit sens, „coloana vertebrală” a sistemului general de trebuinţe, în jurul căreia gravitează toate celelalte genuri, forme şi tipuri de trebuinţe umane. 4.2. Tipologia trebuințelor. Sistemul trebuințelor • Trebuinţele omului sunt multiple deoarece formele lor de manifestare, reale şi concrete, în viaţă sunt la rândul lor multiple. Privite în totalitatea şi interrelaţiile lor, trebuinţele umane alcătuiesc un sistem – sistemul trebuinţelor. 28 28

29. În funcţie de principalele criterii care stau la baza grupării trebuinţelor, putem avea următoarea clasificare a trebuinţelor: a. după natura sau conţinutul lor trebuinţele pot fi: fizice (naturale), sociale, intelectuale (spirituale). b. după purtătorii trebuinţelor: individuale, de grup, la nivelul societăţii. c. după intensitatea cu care se manifestă : cu intensitate mică, medie, mare. d. după frecvenţa manifestării lor în timp: zilnice, săptămânale, lunare, trimestriale, anuale, multianuale sau permanente, periodice, rare. e. după urgenţa satisfacerii: de urgenţa I, a II-a, a III-a etc. f. după gradul de extindere: locale, regionale, naţionale, mondiale. g. după rolul trebuinţelor în viaţa socială: fundamentale (de bază), secundare, terţiare. • Una dintre trăsăturile trebuinţelor este dinamismul. Ca urmare tabloul trebuinţelor se completează sistematic cu trebuinţe noi ocupat de ele în cadrul sistemului trebuinţelor a permis ierarhizarea acestora. În funcţie de elementele menţionate, trebuinţele pot fi ierarhizate schematic, în general, pe patru nivele: 1. Nivelul I cuprinde trebuinţe fizice (fundamentale) pe care se construiesc celelalte nivele. În esenţă acestea sunt trebuinţele automenţinerii şi perpetuării speciei umane care constau în hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, apărarea sănătăţii etc. 2. Nivelul al II – lea cuprinde trebuinţele fizice, mijlocite de nivelul de dezvoltare economică şi de relaţiile sociale. Ele vizează calitatea hranei, a îmbrăcămintei, modul de hrănire, moda vestimentar, gradul de confort al locuinţei etc. 29 29

30. 3. Nivelul al III – lea cuprinde trebuinţele sociale propriu-zise, în accepţiunea restrânsă a termenului. Este vorba de trebuinţele social-economice, social-politice, social-comunicative, social-etnice. 4. Nivelul al IV – lea cuprinde trebuinţele intelectuale, trebuinţe de cunoaştere ştiinţi fico-tehnică, estetice, formarea profesională, educarea şi îmbogăţirea orizontului cultural. • Intensitatea cu care se manifestă trebuinţele slăbeşte, se reduce pe măsură ce acestea sunt satisfăcute şi se stinge atunci când se atinge punctul maxim de saţietate. Continuarea consumului după acest punct, conduce la apariţia unei stări dezagreabile. 4.3. Interesele economice • Una din problemele majore ale teoriei şi practicii economice, şi nu numai a lor, este fără îndoială problema intereselor economice. Interesele economice constituie subiectul unor ample dezbateri şi controverse teoretico-metodologice încărcate cel mai adesea cu doze mai mari sau mai mici de ideologie. • Psihologii folosesc adesea termenul de interes pentru a desemna instinctele, dorinţele, sentimentele care îndeplinesc rolul de motor afectiv al vieţii şi totalitatea stărilor, acţiunilor şi relaţiilor vieţii. • Unii sociologi înţeleg interesele ca unitate a obiectivului şi subiectivului. Momentul obiectiv al interesului îl constituie starea subiectului, iar momentul subiectiv – forţele ideale impulsionate, adică motivele conştientizate ale activităţii umane. Obiectivele acestor motive reprezintă însăşi conţinutul intereselor. Potrivit altor păreri, tot de sorginte sociologică interesele reprezintă trebuinţe conştientizate şi de aceea, ele – interesele – includ în conţinutul lor momentul complicat al trecerii de la obiectiv la subiectiv adică reflectarea obiectivului în conştiinţa oamenilor. 30 30

31. Unii economişti şi sociologi văd în interese numai forme de manifestare a trebuinţelor. Potrivit acestei viziuni interesele au caracter obiectiv atât sub aspectul conţinutului, cât şi sub aspectul formei, atât sub aspectul genezei, cât şi sub aspectul existenţei. Nu interesul este unitatea obiectivului şi a subiectivului ci procesul de înfăptuire, de realizare a sa. Această viziune pare cea mai apropiată de adevăr. În concordanţă cu aceasta interesele economice reprezintă forme de manifestare a trebuinţelor economice. • Subiecţii şi purtătorii intereselor economice sunt tot indivizii, diferitele micro, macro şi alte comunităţi umane şi structurilor instituţionalizate. • Interesele economice ocupă un loc aparte în cadrul vieţii economico-sociale şi îndeplinesc un rol deosebit de activ în cadrul acesteia. Ele constituie piese importante ale resortului „motor” al economiei împreună cu trebuinţele, scopurile, contradicţiile interne şi cu alte piese. Interesele îndeplinesc rolul de impuls nemijlocit, de forţă motrice nemijlocită şi de cauză principală imediată a activităţii economico-sociale, a muncii, a producţiei sociale. • Într-un mediu competitiv, până şi egoismul indivizilor şi al firmelor, aflate în căutare de profit este puternic motivat să servească interesele altora şi să ofere consumatorilor cel puţin tot atâta valoare pe câtă pot aceştia din urmă găsi în altă parte. Aceasta este calea ce duce spre un venit mai mare şi spre profituri mai substanţiale. Oricât de paradoxal ar părea, interesul personal devine astfel o puternică sursă de progres economic. • Interesele economice dau conţinut, dau motivaţii oamenilor să acţioneze într-un mod sau altul, să se orienteze într-o direcţie sau alta. Ele, împreună cu trebuinţele economice dau conţinut şi substanţă scopului activităţilor economice şi îşi pun pecetea lor distinctivă pe comportamentul actorilor economici. 31 31

32. Interesele economice se disting unele de altele. Deşi sunt foarte diversificate şi eterogene, ele au anumite trăsături comune care le unesc şi care le conferă statutul de bloc sistem sau subsistem în cadrul economiei naţionale şi al societăţii omeneşti. • Ştiinţa a descoperit că între diferitele interese economice nu există numai deosebiri, ci şi asemănări, mai mult sau mai puţin vizibile cu ochiul liber. Asemănările existente între diferite interese au servit şi servesc drept criterii metodologice de tipologizare, de clasificare a intereselor economice. • Din punctul de vedere al purtătorilor de interese economice sunt grupate: a. interese economice individuale, denumite adesea şi particulare sau personale; b. interese economice ale microgrupurilor (familie, firmă, organizaţie); c. interese economice naţionale, statale sau societale; d. interese economice internaţionale; e. interese economice planetare. • Din punctul de vedere al rolului pe care îl îndeplinesc în viaţa economică a societăţii: a. interese fundamentale (cardinale, primordiale); b. interese secundare; c. interese terţiare etc. • Din punctul de vedere al caracterului legăturilor cu subiecţii purtători de interese: a. interese economice directe, nemijlocite; b. interese economice indirecte (mijlocite); • Sub aspectul duratei de manifestare în timp: 32 32

33. a. interese economice permanente; b. interese economice temporare (nepermanente), prezente, imediate şi îndepărtate; c. interese economice periodice. • Din punct de vedere al naturii: a. interese economice comune şi interese economice opuse; b. interese economice convergente şi divergente. • Fiecare actor sau subiect economic, fiecare purtător de interese economice acţionează pentru înfăptuirea (realizarea) propriilor interese. Natura diferită a intereselor generează competiţie, concurenţă, tensiune, luptă şi conflict între purtătorii lor atunci când interesele sunt opuse. Natura asemănătoare, comunitatea sau identitatea de interese generează cooperare, parteneriat şi concurs. 33 33

34. Cap.5. ÎNTREPRINDEREA 5.1. Scurt istoric • Orice activitate economică este îndreptată, în esenţă, spre acoperirea trebuinţelor umane, aflate într-un permanent proces de multiplicare şi diversificare, cu resursele limitate de care de care dispune societatea. Acest scop, aparent uşor de atins s-a dovedit a fi, în practică dificil de realizat, atât la nivel individual, cât şi la nivel societal. • Primele mari întreprinderi au fost proprietăţile agricole ale patricienilor din imperiul roman, în perioada de descompunere a sa. • La sfârşitul evului mediu, apar primele întreprinderi capitaliste care le prefigurează pe cele de astăzi sub forma companiilor (cum = cu, împreună cu; panis = pâine) adică a societăţilor familiale organizate pe principiul societăţilor în nume colectiv (toţi membri ei fiind solidar responsabili numai în limita cotei lor de participaţie). • Toate societăţile în nume colectiv au suferit însă din cauza unei împărţiri necorespunzătoare a responsabilităţilor, iar soluţia a fost comandita – prin care s-a creat o distincţie între responsabilităţile şi răspunderea juridică a celor care se mulţumesc pe de o parte să-şi dea concursul numai financiar şi care înţeleg să nu fie răspunzători de cât pentru acest aport, şi ceilalţi membri pe cealaltă parte. • O formă distinctă a organizării întreprinderii a constituit-o societatea pe acţiuni, adică o asociere de capitaluri în care asociaţii posedă fracţiuni din capitalul social denumite acţiuni. Prima societate pe acţiuni din Europa datează din secolul al XVI-lea – şi s-a numit Moscovy Companie. 34 34

35. Un moment apare în evoluţia întreprinderii, concepută ca un organism economic care reuneşte trei elemente fundamentale – capitalul, munca şi forţele naturale, îl constituie, începând cu secolul al XII-lea, apariţia, ca rezultat al adâncirii diviziunii muncii, a corporaţiilor, entităţi economice care grupau membrii ai breslelor care practicau aceleaşi meserii în scopul protejării intereselor lor în cadrul actelor de schimb. Primele corporaţii sunt menţionate a fi apărut în Spania. • Secolul al XVII-lea marchează momentul apariţiei unor întreprinderi cu caracter special, a căror obiect de activitate îl constituiau în principal activele financiar-monetare: băncile şi bursele. • Conjugată cu începuturile procesului de industrializare, dezvoltarea burselor şi băncilor, în special începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, a permis dezvoltarea firmelor de afaceri, concentrarea capitalului şi apariţia marilor firme monopoliste, care au dominat piaţa până la începutul celui de-al doilea război mondial. • La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a apărut în Germania o nouă formă societară: societatea cu răspundere limitată (S.R.L.) care grupează atât elemente specifice societăţilor de persoane cât şi elemente din cadrul societăţilor pe acţiuni. La această dată este cea mai răspândită formă societară. 5.2. Concept. Tipologie • Firma de afaceri reprezintă o unitate economică de bază în jurul căreia polarizează subunităţi economice sub o singură conducere şi gestiune financiară. 35 35

36. Ea este alcătuită dintr-un grup de persoane organizate potrivit unor cerinţe juridice, economice, tehnologice şi manageriale care concep şi desfăşoară un complex de procese lucrative, concretizate în producerea de bunuri şi servicii în scopul obţinerii unui profit. • Conform textului articolului nr 3 din Legea nr 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor şi mijlocii, prin întreprindere se înţelege orice formă de organizare a unei activităţi economice autonomă patrimonial şi autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte şi fapte de comerţ, în scopul obţinerii de profit prin realizarea de bunuri materiale respectiv prestări de servicii din vânzarea acestora pe piaţă în condiţii de concurenţă. • Firmele de afaceri reprezintă în fapt: - spaţii geografice în care se desfăşoară activităţi economice care au drept rezultat producerea de bunuri tangibile sau intangibile destinate satisfacerii trebuinţelor umane; - segmente de piaţă în cadrul cărora au loc tranzacţii pe baze contractual – formale; - centre de decizie privind alocarea resurselor, stabilirea limitelor de preţ şi distribuţia veniturilor; - un set de contracte pe care un agent central (antreprenorul) căruia i se încredinţează responsabilitatea de a conduce şi gestiona resursele de care dispune firma respectivă le încheie în vederea bunei desfăşurări a activităţii respective; - o entitate socială care desfăşoară în esenţă trei tipuri de activităţi: cumpără servicii productive, le organizează în cadrul procesului de producţie şi apoi vinde producţia obţinută; 36 36

37. - o entitate raţională care îşi desfăşoară activitatea în vederea atingerii unui scop bine definit; - un sistem socio-economic complex, deschis şi operaţional în cadrul căruia imputurile (factorii de producţie) sunt transformate în autputuri (bunuri şi servicii marfare sau non marfare); • Clasificare: a. după criteriul de ramură (ramurile agregă unităţi cu producţie omogenă care produc exclusiv un produs sau o grupă de produse) întreprinderile pot aparţine: - sectorului primar: agricultura, silvicultura, industria minieră; - sectorului secundar: industria prelucrătoare (metalurgie, siderurgie, construcţii de maşini, electrice etc.) şi construcţiilor; - sectorului terţiar: transporturi, comerţ, servicii financiar bancare, publicitate; - sectorului cuaternar: cercetare, servicii tehnologice. b. după criteriul instituţional: se consideră că un agent economic reprezintă o unitate instituţională care dispune de autonomie de decizie în exercitarea funcţiilor sale. În funcţie de acest criteriu, firmele se grupează în următoarele categorii: 1. Întreprinderea individuală este unitatea de producţie al cărei patrimoniu aparţine unei singure persoane şi care foloseşte direct factorii de producţie de care dispune; 2. Cooperativa – forma de organizare economică care apare pe baza liberului consimţământ al unor mici proprietari individuali care desfăşoară activităţi similare. Dreptul de proprietate asupra patrimoniului este extins asupra tuturor membrilor cooperatori care gestionează în comun cooperativa, îşi însuşeşte salariul corespunzător pentru activitatea prestată în cadrul ei şi îşi împart profitul său, după caz, pierderile cu capitalul deţinut 37 37

38. 3. Întreprinderea societară grupează toate unităţile instituţionale ale căror activităţi constau în producerea de bunuri materiale şi servicii non financiare destinate pieţei. În cadrul acesteia, se disting următoarele tipuri: a. Societatea în nume colectiv – este o formă juridică adecvată asocierii a cel puţin două persoane a căror răspundere asupra bunurilor personale este nelimitată şi solidară. Înfiinţarea unei societăţi în nume colectiv nu presupune un minim de capital. Asociaţii contribuie , conform înţelegerii libere dintre ei, la constituirea patrimoniului social al societăţii prin aportul în banii sau natură, proporţiile contribuţiilor determinând ponderea veniturilor precum şi participarea la luarea deciziilor. Ei răspund solidar şi nelimitat de realizarea obligaţiilor firmei faţă de terţi sau în situaţia în care aceasta este declarată în stare de faliment. b. Societatea în comandită – se constituie prin asocierea a cel puţin două persoane, asociatul comanditat participând la administrarea societăţii şi având o răspundere nelimitată, în timp ce comanditarul, asociat cu drepturi limitate, răspunde în limita aportului său la constituirea capitalului social (pentru care nu există un minim impus). Conducerea societăţii este asigurată de cel puţin o persoană care nu poate fi un asociat comanditar. Uneori societatea în comandită poate îmbrăca forma societăţii în comandită pe acţiuni, care se prezintă ca o asociere între investitori (numiţi comanditari) pentru care participarea la conducere se limitează la plata acţiunilor şi comanditaţi, care răspund solidar şi nelimitat pentru datoriile şi obligaţiile societăţii. c. Societate pe acţiuni (denumită şi societate anonimă) – presupune importante resurse financiare. Această formă este specifică firmelor de dimensiuni mari. În general, acţionarii a căror limită minimă variază de la unul (în Danemarca) la şapte (în Franţa) îşi propun să apeleze la împrumuturi pentru a obţine o cifră de afaceri ridicată, asumându-şi riscuri financiare considerabile. Acţionarii pot fi persoane fizice sau juridice, iar patrimoniul se formează pe baza participării financiare a acestora. 38 38

39. Constituirea patrimoniului societăţilor pe acţiuni se poate face în două moduri: simultan sau continuu. În cazul constituirii simultane, băncile subscriu întregul capital cerut de lege şi obţin autorizarea funcţionării şi înfiinţării societăţii pe acţiuni. După publicitate, banca plasează acţiunile clienţilor potenţiali prin subscripţie publică. În cazul constituirii continue patrimoniul se formează prin asocierea mai multor persoane fizice sau juridice care depun capitalul minim cerut de lege şi apoi lansează ei înşişi, în calitate de membri fondatori, subscripţia publică.. În România, constituirea propriu-zisă a societăţii are loc atunci când a fost subscris (creat) întregul capital social, iar fiecare acţionar a depus în numerar la o bancă cel puţin jumătate din valoarea acţiunilor subscrise. După aceasta, ea este înscrisă în Registrul Camerei de Comerţ şi Industrie, dobândind personalitate juridică. Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi administratori, numiţi pe o perioadă limitată de timp, şi care formează Consiliul de Administraţie şi este condusă de o echipă de execuţie care are în frunte un director general numit de Consiliul de Administraţie pe o perioadă nedeterminată. Obligaţiile societăţilor pe acţiuni sunt garantate cu patrimoniul social al acesteia, acţionarii fiind obligaţi numai la plata acestuia. d. Societatea cu răspundere limitată – reprezintă forma juridică predilectă a întreprinderilor mici şi mijlocii, constituirea unui asemenea tip de societate fiind motivată de faptul că asigură un înalt grad de autonomie acţionarilor restrângându-le responsabilitatea în limita aportului adus de fiecare dintre aceştia la formarea patrimoniului. De remarcat că asociaţii care îşi constituie o asemenea societate nu dispun, de regulă, de mijloace financiare semnificative. e. Întreprinderea privată de familie – este acea formă de organizare a afacerilor în care proprietarul, privat, angajează salariaţi, iar conducerea este realizată fie de proprietar, fie de către un manager angajat. De regulă întreprinderea privată de familie este de mici dimensiuni, cuprinzând până la 10 persoane – membrii familiei – care sunt nu numai proprietari, ci şi lucrători. f. Întreprinderea privat asociată – este o persoană juridică ce se prezintă sub forma societăţilor comerciale. 39 39

40. 4. Întreprinderea publică – patrimoniul ei aparţine în întregime sau în majoritate statului. Întreprinderile publice îmbracă forma regiilor autonome şi a societăţilor comerciale: a. Regiile autonome - reprezintă acea formă de administrare a patrimoniului care are ca obiect producerea de bunuri economice sau prestarea de servicii în scopul obţinerii de profit, precum şi gestionarea bunurilor aflate în proprietatea statului. Regiile autonome îşi desfăşoară activitatea în general în ramurile considerate strategice ale economiei naţionale: siderurgie, transporturi feroviare, exploatarea pădurilor, telecomunicaţii, industria de armament etc. b. Societăţile comerciale cu capital majoritar de stat sunt entităţi economice formate din persoane fizice sau juridice numite asociaţi sau acţionari, având cel puţin un interes comun pe baza căruia contribuie la formarea unui patrimoniu social în scopul desfăşurării unei activităţi oarecare şi a obţinerii de profit. În economia de piaţă, societăţile comerciale îmbracă cel puţin următoarele forme: - societăţile naţionale, entităţi juridice constituite prin reorganizarea unor regii autonome; - companiile naţionale; • În afară de tipurile simple de organizare ale firmelor de afaceri, se întâlnesc şi formele complexe ale acestora, forme care iau naştere prin cooperarea, fuziunea sau combinarea firmelor simple la nivel de ramură sau în funcţie de scopul urmărit. Se disting astfel: a. „gentiemen’s agreement” format din firme care participă la un angajament În cadrul căruia îşi menţin autonomia însă îşi coordonează activităţile în scopul contracarării concurenţei şi a impune preţul pe piaţă; b. fuziunile – situaţie în care o singură firmă achiziţionează acţiunile uneia sau mai multor firme care îşi pierd independenţa; 40 40

41. c. holdingurile – formă de subordonare a diferitelor societăţi prin controlul participanţilor de către o societate anonimă pe acţiuni. O firmă deţine majoritatea acţiunilor uneia sau mai multor firme. Companiile care fac parte din holding îşi menţin independenţa. d. concernele sau conglomeratele formate prin reunirea unor firme aparţinând unor ramuri diferite. Ele iau naştere în urma fuziunilor şi absorbirilor sau achiziţionării pachetului de control al unor firme care, în urma acestui proces, îşi pierd independenţa. f. grupul de interes economic şi grupul european de interes economic intrate recent în legislaţia românească. 5.3. Firma de afaceri. Dimensiune optimă • În condiţiile economiei de piaţă , se observă o creştere semnificativă a numărului şi importanţei firmelor mici, datorită specificului activităţii acestora – cele mai multe firme mici desfăşoară, în general, activităţi de prestări de servicii sau de producţie mică – în condiţiile în care sfera serviciilor s-a extins rapid, în ultimii treizeci de ani ponderea serviciilor în totalul activităţii economice dublându-se în ţările dezvoltate şi crescând semnificativ în celelalte ţări. • O firmă mică se defineşte prin aceea că: - capitalul social al firmei este deţinut de un singur individ, sau de un număr restrâns de posesori ai capitalului care sunt şi deţinători ai proprietăţii; - aria de activitate este, în principal, locală; - firma respectivă nu este dominantă în ramura de activitate; - managerul firmei este, în multe cazuri şi proprietarul acesteia, dar există şi situaţii în care managerii pot fi independenţi de proprietari; 41 41

42. - firma respectivă are mai puţin de 250 de angajaţi (cu unele excepţii în Statele Unite unde, în unele domenii de activitate, numărul acestora poate ajunge la până la 1500 şi în Uniunea Europeană unde limita maximă este de 500 de angajaţi). - încasările anuale se situează sub o anumită limită – în Uniunea Europeană aceasta înseamnă o cifră de afaceri anuală de sub 75 mil. de euro, în timp ce în Statele Unite ea vizează sectorial între 17 mil. de USD în construcţii şi 1 mil. în agricultură. • Firmele mici prezintă o serie de avantaje ce decurg din însăşi dimensiunea lor. Ele sunt mai mobile, se pot adapta mai uşor cererii pieţei , îşi pot modifica, fără dificultăţi majore, profilul, atunci când genul de activitate pe care îl desfăşoară nu mai corespunde necesităţilor pieţei. În general, micile firme, sau micile afaceri, sunt considerate drept punctul de pornire al unui nou produs sau serviciu, experienţa dobândită de pe urma desfăşurării activităţii respective permiţând dezvoltarea, sau, în cazul obţinerii unor rezultate negative, restrângerea activităţii. • Un alt avantaj important al firmelor mici decurge din însuşi faptul că, în condiţiile economiei contemporane, gusturile şi preferinţele consumatorului, aflate într-o permanentă schimbare, conduc la modificări ale structurii tradiţionale a cererii. O parte a consumatorilor, mai ales cei din ţările cu o economie dezvoltată, nu mai sunt satisfăcuţi de produse provenind din producţia de serie, căutând produse unicat a căror fabricaţie este asigurată de micile firme şi nu de marii producători, în cadrul producţiei de masă. • Datorită creşterii contribuţiei firmelor mici şi mijlocii la crearea bunăstării materiale şi sociale, ele sunt protejate şi încurajate în dezvoltarea lor de sistema legislative din ţările dezvoltate dar şi de cele ale ţărilor aflate în tranziţie spre economia de piaţă. În acest sens, menţionăm faptul că în Uniunea Europeană firmele mici sunt sprijinite printr-o legislaţie care prevede o serie de facilităţi privind scutirea parţială sau totală de la plata impozitului pe profit, subvenţii pentru investiţii, acordarea de credite în condiţii avantajoase, acordarea unor prime pentru stimularea exportului, susţinerea activităţii de cercetare-dezvoltare, asistenţă şi consultanţă în domeniul economic şi juridic. 42 42

43. Desfăşurarea activităţii în cadrul acestui gen de firme prezintă şi dezavantaje: - existenţa unor puternice bariere de intrare pe piaţă , cărora firmele mici trebuie să le facă faţă, bariere provenind , pe de o parte, din costurile mari pe care aceste firme le obţin în comparaţie cu firmele mari, care datorită producţiei la scară obţin aceleaşi produse la costuri mult mai mici, iar, pe de altă parte, din concurenţa pe care firmele mari o fac tocmai datorită puterii de a controla piaţa şi de a ridica bariere artificiale de intrare în calea firmelor mici. Un alt gen de bariere îl reprezintă reglementările juridice şi diversificarea caracteristicilor tehnico-funcţionale ale produselor, dar şi influenţa monopolistă a convenţiilor şi înţelegerilor de pe piaţa muncii etc. - un alt dezavantaj îl reprezintă faptul că,datorită capitalului mic de care dispun, firmele mici nu-şi pot permite să folosească sume importante pentru reclamă, studiul pieţei, dimensionarea optimă a producţiei etc. Ele sunt, din acest motiv, nevoite deseori să îşi dimensioneze activitatea în funcţie de comenzile clienţilor, sau, în unele situaţii, atunci când sunt furnizori de materiale sau semifabricate, ele devin dependente de activitatea firmelor mari. - accesul la credite este, de asemenea, un dezavantaj propriu activităţii firmelor mici şi mijlocii. De menţionat că, în general, finanţarea întreprinderilor mici şi mijlocii este asigurată în special prin credite bancare. - salariile reduse pe care le pot plăti firmele mici marchează încă un dezavantaj în activitatea acestora. De aceea, rareori firmele mici îşi pot permite să angajeze şi să menţină specialişti de înaltă clasă, a căror activitate să contribuie la dezvoltarea şi bunul mers al firmei respective. 43 43

44. Firmele mari prezintă o serie de avantaje dintre care: - datorită dimensiunilor lor mari, capitalul corporaţiilor se formează în general prin asocierea mai multor acţionari ai căror răspundere este limitată de mărimea capitalului subscris. - în cadrul corporaţiilor se face distincţie între răspunderea acţionarilor ca persoane fizice, respectiv juridice, ceea ce în cadrul firmelor mici era mai greu de delimitat. - îşi pot mări capitalul prin emisiunea şi vânzarea de acţiuni. - datorită dimensiunii lor, a puterii economice pe care o deţin şi cu care pot garanta împrumutul contractat, corporaţiile pot emite titluri de credit sub forma obligaţiunilor. - accesul la credite este facilitat atât de existenţa unui patrimoniu de dimensiuni considerabile care le oferă posibilitatea de a depune garanţii solide, cât şi de renumele de care se bucură firma respectivă (mai ales în situaţia în care solicită credite fără garanţie). - prin amploarea activităţilor pe care le desfăşoară, dar şi prin mărimea patrimoniului de care dispun, marile firme îşi desfăşoară activitatea pe perioade îndelungate de timp, In care îşi creează o reţea stabilă de furnizori sau creditori, şi o imagine stabilă pe piaţă. - dobânda plătită pentru creditele luate, şi transferată în costul producţiei este mai uşor recuperată, deoarece este inclusă în costul, respectiv preţul de vânzare a unui număr mare de produse, şi ca atare nu modifică în mod substanţial preţul acestora. - datorită fondurilor de care dispun, marile corporaţii dezvoltă un puternic sector de cercetare – dezvoltare, în care sunt atraşi specialişti în domeniu care promovează, în exclusivitate pentru firma respectivă, produse sau tehnologii noi. - nevoile de securitate ale firmelor mari, privind păstrarea secretelor de fabricaţie, a tehnologiilor de producţie, a stabilirii diferitelor strategii de piaţă pe de o parte, nevoia de a se informa în privinţa concurenţei pe de altă parte a determinat crearea şi dezvoltarea unor adevărate „agenţii de spionaj”. 44 44

45. - o firmă de mari dimensiuni, care dispune de o cifră de afaceri mare, îşi poate permite o serie de cheltuieli legate de desfacerea produsului sau a serviciului pe care îl oferă, cum ar fi cele legate de designul ambalajului, testarea gusturilor consumatorului, reclama produsului prin distribuirea gratuită a unor eşantioane etc. de asemenea, sunt important de menţionat cheltuielile mari privind culegerea de informaţii despre parteneri sau concurenţi (inclusiv spionajul economic). 45 45

46. Cap.6.COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI. 6.1. Coordonatele mărfii • În cadrul procesului de producţie are loc o unire şi combinare a factorilor naturali şi acumulaţi: - resursele naturale, materiile prime, utilajul tehnologic cu munca, iar rezultatul acestui proces îl constituie bunurile economice. • Existenta bunurilor economice presupune, în general, următoarele condiţii: - existenţa unei trebuinţe umane reale; - proprietatea obiectivă a lucrului, a obiectului de a satisface o trebuinţă sau alta, deci, de a fi utilă; - conştientizarea însuşirii respective; - necesitatea unui efort, a suportării unui cost de producţie pentru obţinerea lucrului respectiv. Uneori aceasta condiţie este denumită raritate; - disponibilitatea şi accesibilitatea obţinerii şi utilizări bunului respectiv. • Un lucru care întruneşte toate celelalte lucruri menţionate, dar nu o îndeplineşte pe ultima, este un bun economic potenţial dar nu este un bun economic real efectiv. 46 46

47. Cercetarea ştiinţifică a elaborat o tipologie a bunurilor economice şi care sunt clasificate şi grupate în concordanţă cu diferite criterii – realitatea fizică a bunului, durata, funcţia socială îndeplinită, gradul de transformare sau prelucrare, criteriul producţiei, al consumului etc. a. din punct de vedere al funcţiei sociale: - bunuri de subzistentă sau bunuri de consum; - bunuri de producţie, care se mai numesc şi bunuri de capital sau mijloace de producţie; b. sub aspectul realităţii fizice: - bunuri materiale obiectuale; - bunuri non-obiectuale; c. din punct de vedere al duratei de funcţionare: - bunuri durabile (de folosinţă îndelungată); - bunuri nedurabile care se consumă integral în decursul unei singure întrebuinţări. Bunurile care se consumă şi dispar în decursul unei singure întrebuinţări şi pot fi înlocuite cu altele de aceiaşi calitate şi în aceiaşi cantitate, se numesc bunuri fungibile, iar celelalte bunuri nonfungibile. d. după data producerii bunurilor economice: - bunuri vechi; - bunuri noi; - bunuri viitoare care au doar o existenţă conceptuală. 47 47

48. e. în concordanţă cu criteriul relaţiilor reciproce dintre bunurile economice: - bunuri alternative; - bunuri pereche; - bunuri simultane; f. din punct de vedere al consumului sau al utilizării finale: - bunuri complementare (consumul unui bun presupune şi consumul altui bun); - bunuri concurente (consumul unuia exclude consumul altuia); g. dacă se ia drept criteriu legătura bunurilor cu satisfacerea trebuinţelor: - bunuri de rangul 1 (bunuri folosite imediat după ce au fost produse pentru satisfacerea trebuinţelor în procesul de consum); - bunuri de rangul 2 (bunuri folosite pentru producerea bunurilor de rangul 1); - bunuri de rangul 3 (bunuri utilizate pentru producerea bunurilor de rangul 2)şi aşa mai departe. • Bunurile au o dublă determinare - una existenţială şi alta economică. • Se consideră mai corect că bunurile economice să includă în componenţa lor atât bunurile obiectuale, cât şi pe cele neobiectuale concretizate în servicii utile care satisfac diferite trebuinţe umane, precum şi în informaţii disponibile indiferent dacă acestea sunt integrate, personificate în fiinţa umană (pregătire, experienţă etc.) sau sunt depozitaţi pe suporţi materiali (hârtie, filme, benzi şi discuri magnetice, circuite electronice ş.a.). • Bunurile economice au, pe lângă determinarea lor existenţială, determinare economică. Ele sunt purtătoare de relaţii economico- sociale. 48 48

49. În mişcarea lor, ele sunt obiect al relaţiilor de proprietate, aparţin unor subiecţi economici persoane fizice sau/şi juridice, se află în posesiunea, în folosinţa şi la dispoziţia lor şi sunt deci obiect al unei forme sau alteia de proprietate. • Primul şi cel mai important element al economiei de schimb în general şi al economiei capitaliste în special este marfa – care este produsă şi vândută în deplină concordanţă cu regulile pieţei concurenţiale. În cadrul acestui sistem vom privi schimbul ca procesul de vânzare-cumpărare a mărfurilor. • Marfa este caracterizată de o serie de însuşiri: - Este un bun, obţinut în urma unei activităţi productive umane, care prin proprietăţile sale satisface anumite trebuinţe ale omului, indiferent de natura lor. Atributul de a satisface o trebuinţă reprezintă o condiţie necesară pentru ca bunul respectiv să devină marfă, chiar şi în acest context nu toate bunurile sunt mărfuri. - Marfa este un bun economic, deoarece este creată de munca omenească. Trebuie avut în vedere faptul că nu orice bun economic este marfă: doar acelea ce sunt destinate procesului de schimb devin mărfuri cu o anumită utilitate socială. Bunurile destinate auto-consumului nu pot fi considerate mărfuri, tocmai din cauza faptului că nu sunt implicate în procesul de schimb. - Cel mai important element în transformarea unui bun economic în marfă este dat de schimb, de faptul că trece de la producător la consumator prin intermediul procesului de vânzare-cumpărare. • Luând în considerare însuşirile ce caracterizează un bun economic în procesul de devenire al acestuia marfă: 49 49

50. Marfa denumeşte orice bun economic care serveşte satisfacerii nevoilor oamenilor şi /sau producţiei, destinat procesului de vânzare-cumpărare prin tranzacţii de piaţă şi apt să satisfacă o trebuinţă socială reală. • Principalele categorii de mărfuri sunt: - mărfuri corporale de consum personal: alimente, îmbrăcăminte, articole de igienă; - mărfuri corporale de consum îndelungat: locuinţe, mobilă, autoturism; - servicii şi informaţii destinate consumului personal şi sau social: învăţământ, sănătate, servicii de poştă, transport; - servicii, informaţii şi bunuri corporale destinate activităţii economice: bunuri de capital fix şi circulant, servicii de marketing, management, consultanţă economică şi tehnico ştiinţifică; - active monetare şi financiare. 6.2. Teorii cu privire la valoare • Istoria gândirii economice prezintă o amplă dispută în legătură cu valoarea bunurilor economice, cu determinarea şi exprimarea acesteia. În această privinţă s-au emis numeroase ipoteze şi s-au făcut o multitudine de încercări, în dorinţă de a elabora o teorie general valabilă a valorii. • Înainte de a evidenţia câteva dintre cele mai importante puncte de vedere în privinţa valorii, nu putem ignora faptul că indiferent de modul în care acesta a fost definită, valoarea bunurilor economice poate fi privită ca având o dublă determinare: valoare de întrebuinţare (utilitate) şi valoare de schimb. 50 50