UNIVERSITATEA ,,AL. I. CUZA"

UNIVERSITATEA ,,AL. I. CUZA" FACULTATEA DE TEOLOGIE ROMANO-CATOLICĂ PEDAGOGIE PROF. GHIAŢĂU ROXANA STUDENTĂ: GHERGHEL CECILIA IAŞI- 2009

TEMA DE PREZENTARE STRATEGIA DIDACTICĂ METODE DE ÎNVĂŢĂMÂNT

METODA- DRUM SAU CALE DE URMAT ÎN ACTIVITATEA COMUNA A EDUCATORULUI ŞI EDUCAŢIILOR, PENTRU ÎNDEPLINIREA SCOPURILOR ÎNVÂŢAMÂNTULUI, ADICĂ PENTRU INFORMAREA ŞI FORMAREA EDUCAŢIILOR. • METODA DE ÎNVĂŢĂMÂNT- REPREZINTĂ O ENTITATE MAI CUPRINZĂTOARE, ÎN TIMP CE PROCEDEUL ESTE FIE DOAR O PARTE ALCĂTUITOARE A METODEI, FIE UN ELEMENT DE SPRIJIN, FIE UN MODEL CONCRET DE VALORIFICARE A METODEI.

SISTEMUL METODELOR DE ÎNVĂŢĂMÂNT I.METODE DE PREDARE-ASIMILARE - tradiţionale: expunerea didactică, conversaţia didactică, demonstraţia, observaţia,lucrul cu manualul, exerciţiul. - de dată mai recentă:algoritmizarea, modelarea, problematizarea, instruirea programată etc.

II. METODE DE EVALUARE -de verificare: - tradiţionale:verificare orală curentă, verificare scrisă curentă. - de dată mai recentă:verificare la şfârşit de capitol. - de apreciere: - apreciere verbală şi apreciere din notă.

EXPUNEREA DIDACTICĂ Metoda expunerii constă din prezentarea verbală monologată a unui volum de informaţie, de către educator către educaţi. În funcţie de vârsta elevilor şi de experienţa lor de viaţă, poate îmbrăca mai multe variante:povestirea, explicaţia, prelegerea şcolară.

Povestirea • Constă din prezentarea informaţiei sub formă descriptivă sau narativă, respectând ordonarea în timp sau în spaţiu a obiectelor, fenomenelor, evenimentelor. • explicaţiile ocupă un loc secundar în raport cu prezentarea faptelor.

Explicaţia • Este forma de expunere în care ,, predomină argumentarea raţională”, făcându-şi loc deja problemele de lămurit, teoremele, regulile, legile ştiinţifice. • explicaţia are şi ea la bază anumite raţiuni: elevul a acumulat o experienţă faptică suficientă, simţind nevoia să-i fie lămurită în amănunt; tendinţa dominantă a vârstei începe să fie aceea de cunoaştere a tabloului cauzal dinamic al lumii.

Prelegerea şcolară • Reprezintă forma de expunere în cadrul căreia informaţia este prezentată ca o succesiune de idei, teorii, interpretări de fapte separate, în scopul unificării lor într-un tot. • Importanţa utilizării metodei expunerii în general reiese din faptul că, pe de o parte, scurtează timpul însuşirii de către elevi a culturii multimilenare a omenirii, ceea ce prin metode bazate pe descoperire ar fi mult mai dificil; pe de altă parte, ea constituie o ocazie permanentă pentru educatori de a oferi educatului un model de ordonare, închegare, argumentare, sistematizare a informaţiei di diverse domenii.

Conversaţia didactică • Este motoda de învăţământ constând din valorificarea didactică a întrebărilor şi răspunsurilor. • Este o metodă tot verbală, ca şi expunerea, dar mai activă decât aceasta.

Coversaţia euristică • Euristică este concepută pentru a conduce la ,,descoperirea” a ceva nou pentru elev (gr. evriskein- a găsi, a descoperi). • Se mai poate numi şi conversaţie socratică. • Se prezintă sub forma unor serii legate de întrebări şi răspunsuri la finle cărora să rezulte ca o concluzie adevăru sau noutatea pentru elevul antrenat în procesul învăţării. • Conversaţia euristică are şi o formulă specifică de desfăşurare. Întrebările şi răspunsurile se încheagă în serii compacte, fiecare nouă întrebare avându-şi punctul de plecare în răspunsul anterior.

Conversaţia examinatoare (catehetică) • Are ca funcţie principală constatarea nivelului la care se află cunoştinţele elevului la un moment dat. • Se deosebeşte de cea euristică, în sensul că nu mai este obligatorie constituirea în sisteme sau lanţuri sau serii ale întrebărilor şi răspunsurilor. • Rolul ei de bază este acela de examinare a elevului. • Condiţia necesară şi suficientă a conversaţiei didactice se concretizează în câteva cerinţeprivindcalităţile întrebărilor şi ale răspunsurilor.

Calităţi ale întrebărilor • Să fie formulate corect, atât sub aspect gramatical, cât şi logic; • Să fie precise; • Întrebarea să aibă concizie convenabilă şi să se refere la un conţinut limitat; • Întrebările să fie de o varietate suficientă; • Întrebarea să fie asociată cu timpul de gândire; • Pe timpul formulării răspunsului, se intervine în caz de greşeli mari ale elevului; • Mai întâi să se formuleze întrebarea şi să adreseze întregii clase; • Nu sunt indicate întrebările voit eronate.

Calităţile răspunsului • Să aibă întotdeauna corectitudinea gramaticală şi logică necesară; • Răspunsul să acopere sfera întrebării; • Să vizeze conţinutul esenţial al întrebării; • Să aibă concizia cea mai convenabilă; • Răspunsul să fie prezentat într-o propoziţie sau frază încheiată; • Să evite formulările fragmentare, sacadate.

Metoda demonstraţiei • Lat. ,,demonstro-demonstrare”-> a arăta, a înfăţişa. • Este o metodă de predare-învăţare, în cadrul căreia mesajul de transmis către elev se cuprinde într-un obiect concret, o acţiune concretă sau substituitele lor. • S-ar putea delimita 5 forme de demonstraţie relativ distincte, în funcţie de mijlocul pe care se bazează fiecare:demonstraţia cu obiecte de stare naturală; demonstraţia cu acţiuni; demonstraţia cu substitutele obiectelor, fenomenelor, acţiunilor; demonstraţia de tip combinat; demonstraţia cu mijloacele tehnice.

Demonstraţia cu obiecte • Caracteristica ei este aceea că sursa principală a informaţiei elevului constă dintr-un obiect natural (roci, seminţe, plante, substanţe chimice). • Avantajul acestei forme de demonstraţie este că imprimă o notă deosebit de convingătoare, dată fiind evidenţa faptelor constatate de elevi în acest fel.

Demonstraţia cu acţiuni • Când sursa cunoaşterii pentru elev este o acţiune pe care educatorul i-o arată, iar ţinta de realizat este transformarea acţiunii respective într-o deprindere, avem de a face cu demonstraţia cu acţiuni.

Demonstraţia cu substitute • Substitutele sunt materialele confecţionate sau preparate, putând sta adesea mai uşor la îndemâna educatorului. • Substitutele se înfăţişează sub mai multe variante concrete: planşe, hărţi, fotografii, materiale tridimensionale: machete, corpuri geometrice.

Demonstraţia combinată • Există anumite combinaţii demonstrative: • Demonstraţia prin experienţe -> reprezintă combinaţia dintre demonstraţia cu obiecte şi cea cu acţiuni; • Demonstraţia prin desen didactic -> se concretizează în efectuarea desenului de către educator în faţa elevilor, aceştia desenând în paralel cu el. Scopul: însuşirea informaţiei elevului, formarea deprinderii lui de a reda grafic.

Demonstraţia cu mijloace tehnice • Există şi o formă aparte de demonstraţie, care îşi datorează separarea de toate celelalte sprijinirii ei pe mijloacele tehnice: mijloacele audio, video, audio-vizuale;

Metoda observării • Constă în urmărirea sistematică de către elev a obiectelor şi fenomenelor ce constituie conţinutul învăţării, în scopul surprinderii însuşirilor semnificative ale acestora; • Observarea reprezintă una dintre metodele de învăţare prin cercetare şi descoperire.

Lucrul cu manualul • Metodă didactică în cadrul căreia învăţarea are ca sursă esenţială şi ca instrument de formare a elevului cartea şcolară sau alte surse similare. • Lectura este o materie instrument de care fiecare se serveşte o viaţă întreagă;

Metoda exerciţiului • Este executarea repetată şi conştientă a unei acţiuni în vederea însuşirii practice a unui model dat de acţiune sau îmbunătăţirii unei performanţe; • Exerciţiul nu se limitează doar la formarea deprinderilor, ci vizează în acelaşi timp consolidarea unor cunoştinţe.

Exerciţiile pot fi grupate în funcţie de cel puţin două criterii: • După formă; • După scopul şi complexitatea lor.

După formă: • Orale • Scrise • Practice • După complexitate şi scop: • Exerciţii de introducere într-un model dat sau exerciţii introductive; • Exerciţii de însuşire sau consolidare a modelului dat; • Exerciţii de legare a cunoştinţelor şi deprinderilor mai vechi cu cele noi; • Exerciţii de creaţie sau euristice.

Problematizarea • Este denumită şi predarea prin rezolvare de probleme/ predarea prin rezolvare productivă de probleme. • O metodă didactică ce constă din punerea în faţa elevului a unor dificultăţi create în mod deliberat, în depăşirea cărora, prin efortul propriu, elevul învaţă ceva nou.

Aplicarea problematizării nu este posibilă însă în orice împrejurări. Iată câteva condiţii strict obligatorii: • Existenţa unui fond aperceptiv suficient al elevului; • Dozarea dificultăţilor; • Alegerea celui mai potrivit moment pentru problematizare; • Existenţa interesului de a rezolva problema; • Un efectiv nu prea mare în clasă; • Evitarea supraîncărcării.

UNIVERSITATEA ,,AL. I. CUZA"