Puterea creştinismului de a transcende graniţele

1. Puterea creştinismului de a transcende graniţele Hans Klein

2. Introducere Ca urmare a globalizării, grupurile de populaţie de facturi diferite ajung să se cunoască tot mai bine şi să se amestece tot mai mult. Nu doar mobilitatea crescută în privinţa locului de domiciliu, ci şi interconectarea prin mijloace tehnice conduc la un schimb de lucruri fireşti ce nu existaseră în trect în aşa manieră. Cum reacţionăm la această stare de lucruri? Unde există puncte de plecare pentru îndrumarea oamenilor în a face faţă acestei noi situaţii?

3. În tratarea unor astfel de întrebări se recurge ades la exemplul unor cazuri similare din trecut, mai ales din spaţiul cultural propriu. Şi fiindcă acesta este de secole creştin, se pune în mod firesc întrebarea, dacă Creştinismul are potenţialul de a întâmpina noua provocare. Ne întrebăm aşadar: În ce măsură este Creştinismul, prin concepţia sa în măsură să reacţioneze pozitiv la noua situaţie? Are premisele necesare pentru a transcende frontierele, depăşind astfel şi propriile limite? Doresc să răspund la aceste întrebări prin 10 teze, pe care le voi explica pe rând.

4. Teza 1 Creştinismul a debutat cu pretenţia de a oferi o evanghelie pentru toate popoarele şi s-a adresat astfel la origini tuturor popoarelor. Prin aceasta se subânţelege că Dumnezeul propovăduit este stăpânul întregii lumi, iar nu numai protectorul unui singur neam.

5. Când Creştinismul a pătruns în Împeriul Roman pentru a deveni, cum s-a arătat ulterior, o religie mondială, cadrul socio-politic dat era Imperiul Roman cu limba şi cultura sa, în mare parte unitare. Pietatea se practica în moduri diferite dar în această privinţă exista toleranţă. Se vorbea în principal greceşte, iar lumea elenismului s-a impus în mare măsură, cel puţin în rândul intelectualilor. Explicarea lumii se realiza în moduri diferite, diversitatea zeilor din religiile predominante nu incomoda pe nimeni. Filozofia încerca să-i vadă în ansamblu. În acest punct existau tendinţe uniforme.

6. Pe fundalul acestei uniformităţi linvistice şi culturale se înţelege triumful creştinismului, pe care l-a pregătit apostolul Pavel cu misiunea sa. Motivarea interioară a apostolului Pavel este exprimată programatic în Faptele Apostolilor, când cel ce se înalţă la cer grăieşte: „şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.“ (F.A. 1,8) Larga răspândire a acestei concepţii o arată afirmaţia din Evanghelia lui Marcu, după care „Mai întâi trebuie ca Evanghelia să fie predicată tuturor popoarelor“ (Marcu 13,10), iar Matei transmite în încheierea cărţii sale îndemnul celui ce-a renăscut, ca cei doisprezece să fie martori ai lui Iisus în întreaga lume şi la toate neamurile (Mat. 28,18).

7. Solia despre un Dumnezeu care a creat şi care întreţine lumea, fusese răspândită cu mai bine de 500 de ani în urmă de un profet, ale cărui vorbe sunt consemnate în Isaia 40-55. Iudaismul din timpurile acelea se dorea un crez pentru toate popoarele, dar el avea totodată şi limite clare, date de impunerea circumciziei şi de conştiinţa de neam, înrădăcinată în strămoşi. Aceste limite au fost depăşite prin Evanghelie şi mai ales datorită trăirii harului Domnului şi a prezenţei Domnului prin primirea Duhului Sfânt.

8. Teza 2 Înţelegerea dării Duhului Sfânt drept o „tăiere împrejur la inimă” a făcut creştinismul să apară ca un iudaism extins, depăşind graniţe naţionale şi culturale.

9. Această depăşire a graniţelor s-a produs odată cu apariţia unei noi solii, menită să reunească oamenii într-un fel nemaicunoscut până atunci: ”Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal.3,28). Cu aceasta se proclama un fel de egalitate a şanselor. Diferenţele nu erau anulate, ci incluse şi nu mai aveau o însemnătate reală. În comunitatea creştinilor nu mai existau decât copii ai Domnului, egali ca valoare şi importanţă.

10. Acest lucru a avut ca urmare implicarea celor mai avuţi în ajutorarea celor nevoiaşi (Fapt.2, 42-47), iar cei mai puternici în credinţă au fost chemaţi să se ocupe de cei mai slabi (Rom.1,23). Diferenţele sociale şi culturale nu mai erausemnificative, chiar dacă existau în continuare. Toate acestea funcţionau cu condiţia ca Iisus să fie acceptat ca Domn. Nu în întreaga lume, ci numai în comunitate dispăreau diferenţele, mai exact, erau lipsite de importanţă. Domnul stăpânitor, persoana centrală de referinţă, se afla lângă Dumnezeu, în ceruri; nu mai exista o legătură de neam pământească.

11. Teza 3 Isus avusese în viaţa sa deja o atitudine de depăşire a barierelor (sociale). El a primit în comunitatea sa oameni de la marginea societăţii şi i-a fericit pe cei sărmani.

12. Comportamentul lui Iisus era marcat de certitudinea apropiatei domnii a lui Dumnezeu şi de conştiinţa faptului că prin solia sa şi prin faptele sale tămăduitoare, se instaurează în lume domnia lui Dumnezeu. Pornind de la această premisă a depăşit limite, acceptând în comunitatea sa păcătoşi şi vameşi, deci persoane discriminate din punct de vedere social. Iar aplecarea sa către săraci i-a fost mereu o chestiune de suflet, dacă ne gândim doar la cuvintele sale: ”Fericiţi voi cei săraci, că a voastră e împărăţia lui Dumnezeu” (Luc. 6, 20).

13. El a pus omul, cu nevoile sale, deasupra sabatului (Marc. 2,27), indicând astfel că rânduielile acestei lumi nu au voie să îngrădească grija faţă de om. Această atitudine a lui Iisus este una de mare înţelepciune. El porneşte de la ideea că Dumnezeul unic este stăpânitorul întregii lumi, care începe o lucrare nouă spre binele oamenilor, Dumnezeul care se îngrijeşte la fel de toţi oamenii, cei buni şi cei răi, care din această pricină trebuie iubiţi deopotrivă, inclusiv duşmanii. În aceste condiţii nu mai poate exista o separare a oamenilor.

14. Teza 4 Tendinţa de depăşire a graniţelor nu este însă specific creştină, ea îşi are originea în înţelepciune şi se întâlneşte în creştinism pretutindeni acolo unde creştinismul se îmbină cu înţelepciunea. Faptul că această îmbinare e posibilă a fost dovedită de Iisus. Dar ea are alte premise decât creştinismul.

15. Înţelepciunea porneşte de la ideea că Dumnezeu, lumea şi omul sunt fundamental buni şi că omul trebuie doar să se integreze în lumea care în sine e bună. De aceea înţelepciunea are caracter internaţional şi e deschisă tuturor oamenilor, consideraţi a fi în principiu la fel şi mai ales la fel de buni în esenţa lor. E adevărat că există şi anomalii şi comportamente greşite, dar acest lucru este cauzat de neînţelegeri şi coincidenţe nefericite. Ele nu periclitează bunul mers al lumii în istoria ei. Un comportament bun înseamnă armonizarea cu legile lumii. Aici se află originea îndemnului la iubire până la iubirea faţă de vrăjmaşi.

16. Premisa unei asemenea înţelepciuni este o anume bunăstare şi o capacitate de înţelegere profundă. Gândirea sapienţială se răspândeşte în vremuri de pace şi de bunăstare crescândă. Egalitatea şanselor este premisa evoluţiei societăţii, iar o viaţă dominată de înţelepciune o sprijină şi stimulează. La această atitudine nu ajung însă niciodată toţi membrii unei societăţi. Necazurile, insuccesul, boala, dar şi o capacitate intelectuală insuficientă afectează negativ atitudinea sapienţială faţă de viaţă sau o fac pur şi simplu imposibilă. Membrii societăţii care ajung la un asemenea mod de viaţă sapienţial nu constituie mult mai mult de trei sferturi din acea comunitate. În acelaşi timp trebuie avut în vedere că lipsa de capacităţi intelectuale e greu de compensat, fiind vorba aici de o înzestrare care fie există, fie nu.

17. Aceasta înseamnă că înţelepciunea trebuie să se aştepte – şi o şi face – ca nu toţi oamenii să ajungă la înţelegerea ei, ba chiar să fie prost înţeleasă, combătută sau chiar urâtă de cei ce nu vor să şi-o însuşească. Înţelepciunea nu poate depăşi graniţa spre o concepţie neînţeleaptă despre lume, ea poate doar invita la participare. De aceea textele înţelepte ale Bibliei invită la adoptarea înţelepciunii. Faptul că există oameni care nu sunt în stare de înţelepciune, fiindcă au prea puţină înzestrare intelectuală, nu a fost luat în considerare de gândirea Vechiului Orient. În pofida dinamicii transcendente a înţelepciunii, această limită e evidentă.

18. Spre deosebire de înţelepciune, creştinismul porneşte de la ideea că lumea nu e bună, dar că va deveni astfel. Se aşteaptă prin urmare ca lumea să fie transformată în vederea noii ere, ca oamenii să ducă o existenţă escatologică, adică o viaţă orientată întru totul asupra întâlnirii cu Mântuitorul. Acest lucru poate duce la o nouă conştiinţă de sine, exprimată de cuvintele apostolului Pavel ”totul e al vostru”, şi la lozinca ”toate îmi sunt îngăduite” (1 Cor. 6,12) până la totala negare a lumii prezente, aşa cum are ea loc în Revelaţia Sfântului Ioan.

19. Teza 5 Transcenderea graniţelor într-o generaţie duce întotdeauna şi la formarea de noi forme de viaţă, care stabilesc noi graniţe, fie şi numai într-un stil nou de viaţă.

20. Modelul de la care a pornit creştinismul timpuriu a fost cel al unei mari familii, familia copiilor Domnului. Aici puteau exista diferenţe, dar toţi aveau aceeaşi valoare. În sânul comunităţii nu mai existau diferenţe de clasă sau rang, nu se mai spunea: noi şi ceilalţi, iudeii şi elenii, elenii şi barbarii, ci toţi erau, potenţial vorbind, egali.

21. Sfântul apostol Pavel încurajase depăşirea diferenţelor sociale, îndemnând la ieşirea din robie, atunci când se va ivi posibilitatea (exegeza textului echivoc este, de altfel, controversată), însă ucenicii săi s-au văzut nevoiţi să găsească noi reglementări ale raporturilor sociale, cel puţin în cadrul familiei şi să stabilească într-un mod nou relaţia dintre bărbat şi femeie, părinţi şi copii, stăpâni şi sclavi (Col. 3, 16 - 4,1).

22. Epistolele apostolice reglementeazăaşadar şi viaţa comunităţii în sensul că există unii care hotărăsc şi alţii care preiau sarcini. Creştinismul se remodelează în cadrul lumii de influenţă elenă ca un tertius genus, un fel de comunitate aparte, care îşi stabileşte din nou graniţe. În domeniul social se observase deja cu mult mai devreme că graniţele dintre săraci şi cei înstăriţi nu dispar, altminteri apostolul Pavel n-ar fi solicitat strângerea de ajutoare pentru Sfinţi (Gal. 2,10).

23. Desigur, această strângere de ajutoare ar putea fi interpretată ca semn al solidarităţii între egali, ceea ce apostolul Pavel a şi făcut (2 Cor.9), însă ajutoarele relevă întotdeauna prăpastia dintre cei ce dau şi cei ce primesc, făcându-i pe aceştia din urmă, dacă nu au devenit independenţi prin ajutorul primit, să se transforme în veşnici solicitanţi. Acest lucru duce, cu timpul, la delimitări, cel puţin în domeniul ideal.

24. Teza 6 Evoluţia creştinismului arată că asemenea delimitări au început să fie conştientizate. Extinzându-se, biserica se percepea din ce în ce mai mult ca adevărata valoare, la care ceilalţi pot adera, dacă doresc, iar dacă nu, rămân excluşi.

25. În curând au apărut din nou deosebirile dintre diferitele grupe: creştini şi eleni, creştini şi păgâni. Trecerea era, ce-i drept, relativ simplă şi trebuia făcută dinafară înspre înăuntru. În secolele 2-4 misiunea te chema în sânul bisericii, iar depăşirea graniţelor trebuia făcută din afară. Biserica devenise conştientă de puterea ei, dar de acum nu mai era vorba de puterea spiritului de a depăşi graniţe, ci de puterea preoţilor, care stabileau noi graniţe.

26. Teza 7 Odată cu afirmarea creştinismului în timpul domniei împăratului Constantin I s-a realizat încă o dată, transcederea unor limite. În principiu toţi locuitorii lumii considerate pe atunci civilizate erau egali în calitatea lor de creştini. Însă au apărut noi delimitări.

27. Depăşirea graniţelor superioare în domeniul social a reuşit odată cu împăratul Constantin, în secolul al IV-lea. Acum toţi locuitorii Imperiului Roman se puteau considera egali. Dificultăţi întâmpinau doar aceia care nu vroiau să treacă la creştinism. Cu timpul, ei au dispărut. Însă odată cu transformarea creştinismului în doctrină de stat s-a creat o situaţie nouă. Creştinismul era silit să accepte iar diferenţe de clasă, în cadrul cărora graniţele dintre diferitele pături sociale erau, ce-i drept, estompate, existând totuşi delimitări clare. Şi, pe măsură ce se instaura o anumită ordine, aceste delimitări deveneau tot mai clare.

28. Fac un salt mare şi scurtez prezentarea complicatelor evoluţii din Evul Mediu, pentru a mă opri asupra Iluminismului. Fiindcă abia această epocă a relativizat, pe fondul dezvoltării economice, graniţele dintre nobilime şi pătura mijlocie, creând, în viziunea lui Hegel, un sistem unitar, în care să nu mai existe delimitări între diferitele pături sociale. Dar imediat după elaborarea acestui concept, s-a dovedit că muncitorimea în formare rămăsese exclusă. Se crease o nouă graniţă, care urma a fi înlăturată printr-o amplă mişcare de mase. Însă nu toleranţa, ci eliminarea caracteriza aceste cercuri. Pentru ele lumea nu mai era bună, ci avea să devină bună abia odată cu revoluţia. Se observă influenţele iudaico-creştine.

29. Noua situaţie se creează, de fapt, abia după cel de-al Doilea Război Mondial. E posibil ca în America, prin imigrarea celor mai felurite grupări şi populaţii să fi existat tendinţe ale unei mentalităţi de depăşire a graniţelor, dar abia mobilitatea populaţiei din ultimele decenii şi posibilităţile cu totul noi de transport şi comunicare au pus problema depăşirii graniţelor într-un mod inedit .

30. Teza 8 Forţa creştinismului de a depăşi graniţe se arată în epoca modernă în mişcarea ecumenică şi în cooperarea crescândă a bisericilor şi a instituţiilor lor, şi mai ales în conlucrarea oamenilor mobilizaţi.

31. Determinată de concentrarea crescândă a oamenilor în zonele rezidenţiale şi la locul de muncă, se conturează o nouă cunoaştere reciprocă a diferitelor confesiuni. Acest proces are ca urmare faptul că, la baza bisericii, separarea diferitelor biserici este tot mai greu de înţeles. Se ştie că fundamentul credinţei în cadrul diferitelor biserici este acelaşi şi că Biblia determină în mare măsură viaţa şi învăţăturile bisericii. Întrebarea este ce importanţă i se acordă şi căror pasaje biblice li se dă întâietate.

32. Colaborarea teologilor în domeniul exegezei biblice a determinat însă, de pildă, ca între diferitele confesiuni să nu mai existe dificultăţi insurmontabile. E adevărat că persistă divergenţe de opinie în interpretarea unor pasaje, dar ele traversează toate confesiunile. Prin aceasta s-a creat posibilitatea de dialog. În rest, diferenţele sunt în mare parte chestiuni ale dogmei bisericeşti sau de natură administrativă. Însă la bază ele sunt privite tot mai puţin ca motive de scindare şi în nici un caz de adversitate. La acest nivel, cu fiecare an ce trece, se depăşesc graniţe sau se estompează.

33. Teza 9 Deoarece bisericile mari sunt mai puţin flexibile decât cele mici, iar în cadrul celor dintâi forţa de transcendere a graniţelor este diminuată din cauza tensiunilor interne, este înţelept ca în viitorul apropiat să ne aşteptăm la depăşirea graniţelor în domenii parţiale, iar acolo unde nu se poate ajunge la această depăşire, să aspirăm la toleranţă reciprocă.

34. În cazul unor formaţiuni atât de mari, cum sunt bisericile mondiale, nu este neapărat dezirabilă o unificare generală. Rezultatul ar fi un monstru bisericesc, care oricum ar trebui apoi din nou subîmpărţit. Diferenţele de limbă şi cultură, dar şi cele privind modul de viaţă trebuie luate în serios. De aceea, cel puţin în viitorul apropiat, e recomandabil să ne aşteptăm la depăşirea graniţelor mai degrabă doar în anumite domenii, iar în altele să aspirăm la acceptarea alterităţii colective: unitate în diversitate. Unitatea nu rezidă în a crea uniformitate sau chiar impunerea unei uniforme.

35. Teza 10 Depăşirea graniţelor spre alte religii e posibilă doar într-o măsură foarte limitată. Atunci când are loc, ea se realizează doar pe baza unei anume bunăstări şi mentalităţii sapienţiale, iar nu a atitudinii tipic creştine.

36. Depăşirea graniţelor spre celelalte religii e dificilă şi aceasta din pricină că este vorba de religii. Religia şi emoţiile se află într-o strânsă legătură. Şi fiindcă religia presupune legătura cu divinitatea, ea este, în esenţa ei, misionară, dar nu tolerantă. Ea vrea să îl câştige pe celălalt pentru sine, dar nu îl tolerează pur şi simplu. Părerea că credinţa ar fi posibilă şi în alt fel îi periclitează propria convingere. Doar acolo unde religia se îmbină cu înţelepciunea este posibilă transcenderea graniţelor. Acest lucru presupune, la rândul său, un anumit nivel de trai şi o anume intelectualitate.

37. Este evident că în sânul creştinismului există această disponibilitate. În schimb, în cadrul islamismului asemenea voci sunt mult mai slabe şi mai rare. Aceasta se explică prin monoteismul pronunţat al islamicilor. Creştinismul a sădit, prin dogma trinităţii, ideea de toleranţă, de manifestare a divinităţii prin diferite modalităţi. Aceasta nu se regăseşte în cadrul islamismului, deşi există, incontestabil, trăsături ale unei cunoaşteri sapienţiale. Acest lucru înseamnă că creştinismul ca religie poate dispune şi aici de tendinţe de depăşire a graniţelor, întrebarea este însă dacă această putere nu este percepută ca o ameninţare de către musulmani.

38. Acelaşi lucru e valabil şi pentru celelalte religii. Cine dispune de forţe unificatoare şi le pune în acţiune, are un efect intimidant aupra celeilalte tabere, în măsura în care se simte nesigură, fiindcă astfel îi e pusă la îndoială propria identitate.

39. Aşadar, cine meditează asupra puterii creştinismului de a depăşi graniţe trebuie să fie conştient şi de faptul că puterea este întotdeauna şi o forţă. În măsura în care ea îi integrează, grijulie, şi pe alţii, trebuie privită ca un lucru extrem de pozitiv. Dar mai mult ca Iisus nu va reuşi nici apostolul: cine vine cu iniţiative îl sperie pe cel care ar fi vrut să aibă el iniţiativa sau pe cel lipsit de ea. Ţine de această putere de transcendere să accepţi şi asemenea oameni, dar trebuie să fim conştienţi că iubirea adversarului nu ”îngrămădeşte” neapărat ”cărbuni aprinşi pe capul” vrăjmaşului, după cum spune apostolul Pavel (Rom.12, 20), ci dă naştere şi la ură, care instigă la eliminare. Dar creştinii au fost dintotdeauna conştienţi de acest lucru, căci: ”căci oricine va voi să-şi scape viaţa o va pierde” (Marc. 8,35).

40. Încheiere Imensa putere de a transcende graniţe a creştinismului decurge din certitudinea că lumea va deveni bună, în măsura în care nu este deja. Fiindcă Dumnezeu e tatăl tuturor oamenilor şi toţi oamenii sunt meniţi mântuirii, nu pot exista graniţe reale care să-i despartă pe oameni. De aceea creştinii se implică tot mereu în activităţi de colaborare, de întrajutorare, de schimb de idei. Creştinii se sprijină reciproc în lupta pentru o lume mai bună, mai frumoasă, pentru ca viaţa să capete mai mult sens. Ei cunosc greutăţile care ne amărăsc viaţa şi depun eforturi pentru ca lumea să devină spaţiul unei calităţi optime a vieţii.

41. Pentru a atinge aceste ţeluri, aspiră la o iubire faţă de aproapele trăită cu adevărat, dusă până la iubirea pentru duşmani. Dar tocmai această trăsătură nu este tipic creştină, ci o dovadă de înţelepciune. Creştinismul are cu adevărat puterea de a depăşi graniţe doar în măsura în care se deschide înţelepciunii. Creştinii ştiu că o asemenea viaţă nu poate fi întotdeauna atinsă. Mântuirea este o chestiune de timp apocaliptic. În întâmpinarea ei merită nu doar să trăieşti, ci şi să devii activ.