FRANCESCO PETRARCA

1. FRANCESCO PETRARCA La distanţă de numai o generaţie, opera lui Francesco Petrarca ni se înfăţişează, în comparaţie cu opera lui Dante, de o complexitate şi o bogăţie cu totul noi. Născut în anul 1304, mort în 1374, scriitorul ilustrează cultura florentină a secolului al XIV-lea. Între cele două generaţii, a lui Dante şi a lui Petrarca, deosebirea este izbitoare. Cu Dante, condamnarea rostită împotriva lui de Comună şi de papalitate i-a determinat soarta, i-a impus o anumită direcţie de dezvoltare. Petrarca se bucură în schimb de favoruri şi de glorie. Onorat ca poet, şi-a făcut din poezie o profesiune şi o cale spre glorie, iar prestigiul astfel dobândit nu a rămas fără influenţe asupra creaţiei artistice însăşi.

2. FRANCESCO PETRARCA În 1327 se aşează episodul întâlnirii Laurei, „cea strălucită prin virtuţi”, pe care a văzut-o întâia oară în biserica Sfânta Clara din Avignon. Istoricii au identificat-o cu Laura, fiica lui Audibert de Noves, din Avignon, care, cu doi ani în urmă se căsătorise cu Hugues de Sades şi avea să moară, în cursul unei epidemii de ciumă, în 1348. După îndelungi călătorii, Petrarca se reîntoarce în Provenţa şi se aşează la Vaucluse, locul cântat în versurile pentru Laura: „vrăjit de dulcea frumuseţe a locului, mi-am dus acolo cărţile şi mi-am orânduit locuinţa”[1]. Aici începe viaţa de meditaţie şi de creaţie, într-o singurătate voită, poetul fugind de prea plicticosul Avignon şi mărturisirea pe care o face despre bucuriile acestei izolări este a unui romantic cu totul modern, îndrăgostit de natură. Aici sunt scrise, începând din 1324 şi până târziu, în 1353, cele mai multe dintre poeziile care alcătuiesc Canţonierul („Il Canzoniere”).[1] Francesco Petrarca, Epistola către urmaşi: „captus loci dulcedine, libellos meos et meipsum illuc transtuli cum iamquartum et trigesimum etatis annum post terga reliquerem.”

3. FRANCESCO PETRARCA Există două diviziuni inegale ale operei lui Petrarca, diferite nu numai prin limbă, ci prin conţinut şi scop, în latineşte trebuind să fie scrise poemul eroic, epistolele şi tratatele, şi în limba comună, il volgare, versurile de inspiraţie prea personală pentru a fi demne de limba anticilor, Rimele. Opera poetică în latineşte este creaţia de prestigiu a poetului, aceea care între contemporani l-a făcut să merite încoronarea pe Capitoliu. Africa, începută în 1337 la Vaucluse şi publicată postum, în 1395, povesteşte, în cele nouă cărţi scrise în hexametri, faptele celui de-al doilea război punic şi victoria lui Scipio asupra Cartaginei. Petrarca este şi poet liric în limba latină, alcătuind, sub titlul de Bucolicum carmen, culegerea de douăsprezece egloge a căror temă se leagă strâns de motivul dominant al meditaţiei sale filosofice, înfăţişând conflictul dintre credinţa religioasă şi iubirea gloriei lumeşti. Epistolele şi tratatele sunt opera filosofică latină cea mai preţioasă a lui Petrarca. Cele dintâi sunt grupate în Epistulaead familiares (350 de scrisori, alcătuind 24 de Cărţi) şi Seniles (17 Cărţi).

4. FRANCESCO PETRARCA Epistolele şi tratatele sunt opera filosofică latină cea mai preţioasă a lui Petrarca. Cele dintâi sunt grupate în Epistulaead familiares (350 de scrisori, alcătuind 24 de Cărţi) şi Seniles (17 Cărţi). Secretum, scris în 1324-1343, sub impresia hotărârii recente a fratelui Gherardo, de a se călugări, este, nu un dialog filosofic care să expună o certitudine consolidată, ci o confruntare patetică între două concepţii despre lume, cea creştină şi cea laic-preumanistă.