Istoria religiilor Lect. Univ. Dr. Liliana Trofin

1. Istoria religiilor Lect. Univ. Dr. Liliana Trofin

2. Obiectivele cursului: - evidenţierea dimensiunii interdisciplinare a istoriei religiilor; -înţelegerea de către studenţi a impactului acesteia asupra culturii, civilizaţiei şi a mentalului colectiv; - să clasifice formele de credinţă în conformitate cu epocile de dezvoltare ale omenirii; - să determine interdependenţa dintre dezvoltarea social–economică a societăţii şi mentalitatea religioasă a oamenilor; - studenţii să apreciezediversitatea religioasă a lumii.

3. C1. Introducere în istoria religiilor

4. • Orice definiţie simplă a religiei pleacă de la existenţa unei legături strânse între credincioşi şi o Fiinţa supranaturală. Această formă de comuniune reuneşte inevitabil două universuri paralele, unul alcătuit din indivizi care trăiesc în istorie şi au o existenţă efemeră, iar celălalt populat cu fiinţe anistorice, înzestrate cu puteri nelimitate, capabile să schimbe sau să influenţeze destinul primilor. - Trăsătura majoră a gândirii religioase constă în diviziunea sau segregarea lumii în două mari domenii: sacrul şi profanul. - Noţiunile cu care operează religia sunt: divinitate, simbol, semn, hierofanie, teofanie, epifanie, etc.

5. Sociologii reduc sfera sacrului la determinarea lui socială, excluzând din discuţie transcendentul. Nicăieri nu se face aluzie la divinitate. Pentru gândirea sociologică religiile nu sunt revelate de Dumnezeu ci sunt construite exclusiv de către oameni. • Eşecul ideologiilor moderne a făcut ca politicul să vadă din nou în religie un mijloc util şi necesar înfăptuirii scopurilor sale.

6. Bibliografie selectivă: Trofin, Liliana, Istoria religiilor (curs universitar), Editura Universităţii dinBucureşti, Bucuresti, 2009. M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. 1, Editura Universitas, Chişinău, 1991. A. Van Gennep, Riturile de trecere, trad. rom. de Lucia Berdan şi Nora Vasilescu, Studiu introductiv de Nicolae Constantinescu şi Postfaţă de Lucia Berdan, Iaşi, 1996. S. D. Kunin, Religion: the modern theories, Edinburgh University Press, 2003. J. Waardenburg, Classical approaches to the study of religion: aims, methods and theories of research, Walter de Gruyter, 1999.

7. C2. Manifestări spirituale în Preistorie

8. Viaţa spirituală a omului paleolitic rămâne în esenţa ei qvasi-necunoscută şi asta în pofida numeroaselor descoperiri făcute până în prezent. Analogiile care se fac între manifestările religioase din această perioadă şi comportamentul religios al comunităţilor aborigene moderne este, oarecum, forţată, deoarece datele actuale nu coincid cu cele din zorii civilizaţiei umane. Valorizarea magico-religioasă a limbajului şi a semnelor i-au permis omului paleolitic să se integreze într-un univers plin de mistere. La baza acestei acţiuni a stat gândirea lui religioasă.

9. Oamenii de ştiinţă au elaborat de-a lungul timpului mai multe teorii cu privire la originea religiei preistorice, cum ar fi: - animismul - animatismul sau adorarea naturii - cultul strămoşilor sau manismul - monoteismul primar sau henoteismul - totemismul - fetişismul - şamanismul -magia, etc. • Apariţia primelor înmormântări în paleoliticul mijlociu a fost legaţă de credinţa în lumea de dincolo.

10. Datele arheologice sugerează existenţa unor credinţe şi practici, cum ar fi: presărarea ocrului roşu peste defuncţi; canibalismul religios; perforarea statuetelor de animale; depunerea defunctului în mormânt în poziţie chircită; Sacrificii umane cu ocazia înmormântărilor; tratarea craniilor; plăci de piatră sau coarne de cerb asezate deasupra gropii funerare; mutilarea cadavrelor; sacrificii de fundaţie, etc.

11. Bibliografie selectivă: Trofin, Liliana, Istoria religiilor (curs universitar), Editura Universităţii dinBucureşti, Bucuresti, 2009. M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. 1, Editura Universitas, Chişinău, 1991. Philo Laos Mills,Prehistoric Religion a Study in Pre-Christian Antiquity Part 1, Kessinger Publishing, 2003 (Introduction). R. D. Guthrie, The nature of Paleolithic art, University of Chicago Press, 2005. B. E. Carroll, The Routledge historical atlas of religion in America, Routledge, 2000.

12. C3. Cosmogonii, teogonii şi epifanii în spaţiul mesopotamian şi canaaneean

13. Deşi mitologiile sumerinilor (antediluvieni sau Sinari/Sennaar), grecilor minoici, egiptenilor şi dravidienilor conţin o serie de elemente culturale comune, detectate în urma analizei antropologice a miturilor, reconstituirea “timpului primordial” din datele transmise pe cale orală este dificilă. • Transmiterea miturilor s-a făcut prin intermediul unor persoane “iniţiate”. • Zeii sumerieni erau puternici şi atotstăpânitori, patronau regalitatea, comunităţile umane, le descopereau oamenilor tainele Cerului şi le influenţau destinul.

14. Supranaturalul sumerian este divizat în demoni, spirite bune şi zei. Se remarcă două triade: una masculină (An/Anu – Enlil – Enki/Ea) şi una feminină (Ninhursag –zeiţa – mamă; Ninmah – stăpâna cerului; Innana – zeiţa iubirii, fecundităţii şi patroana naşterilor). Un loc aparte în panteonul sumerian îl ocupa zeiţa Innana (“stăpâna cerului”), desemnată în unele texte drept “steaua care apune”.După cucerirea akkadiană ea devine Iştar. Unul din cele mai faimoase mituridespre Iştar se referă la coborârea ei în Infern.

15. Ca şi în cazul altor divinităţi agricole cunoscute, mitologia ei şi a păstorului Dummuzi/Tammuz (îi era frate şi soţ) este strâns legată de ciclurile vegetaţiei. Baal şi Mot se înscriu în “ritmurile vieţii agrare”; dubla încarnare a divinităţii reprezintă nota particulară a pantheonului vest-semitic. Divinităţile erau slujite de un personal specializat care reunea laolaltă preoţi, bocitoare, sacrificatori, cântăreţi, instrumentişti şi hierodule. Cea mai spectaculoasă sărbătoare era cea a Anului Nou. Ceremonialul purta numele de „akitu“ şi avea darul de a scoate în evidenţă marele rol al regelui de a regenera timpul.

16. Temele principale ale mitologiei asiro-babiloniene sunt: creaţia universului şi a oamenilor, isprăvile regelui Ghilgameş, giganţii, potopul şi coborârea zeiţei Iştar in Infern. Bibliografie selectivă: Trofin, Liliana, Istoria religiilor (curs universitar), Editura Universităţii dinBucureşti, Bucuresti, 2009. M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. 1, Editura Universitas, Chişinău, 1991. R. Turcan, Cultele orientale în lumea romană, trad. rom. de Mihai Popescu, Bucureşti, 1998. J. Markale, The Great Goddess: Reverence of the Divine Feminine from the Paleolithic to the Present, 1999, Inner Traditions / Bear & Company.

17. C4. Lumea fascinantă a zeilor egipteni

18. La baza credinţelor care au dominat bazinul mediteraneean a stat ideea de nemurire, idee care reuneşte laolaltă două registre diferite: viaţa şi moartea. • În Egiptul faraonic “dogma divinităţii” conducătorului a modelat mentalul colectiv şi civilizaţia în ansambu. • Faraonul este: - zeu-întrupat; - garantul menţinerii ordinii cosmice şi sociale; - păstorul poporului; - încarnare a lui ma’at (adevăr, ordine, dreptate); - funcţiile fertilizatoare şi fecundatoare devin anexe ale funcţiilor sale cosmice.

19. Gândirea egipteană este remarcabilă în ansamblul ei, deşi e lipsită de dogmă şi de un corpus de scrieri sacre.Aceste lipsuri n-au împiedicat însă evoluţia ei spre un qvasi-monoteism, chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp (cultul zeului Athon). Esenţa teologiei egiptene era exprimată, aidoma altor sisteme religioase antice, de cosmogonie şi mitologie. - Mitul lui Osiris este cel mai cunmoscut. • Au existat patru sisteme doctrinare care au animat viaţa religioasă a Egiptului antic. • Gândirea egipteană evidenţiază faptul că moartea poate fi controlată până în mici amănunte cu ajutorul unor procedee magice speciale descrise în Cartea morţilor.

20. •Panteonul egiptean cuprinde numeroşi zei. • Legarea destinului după moarte al faraonului de cel al lui Osiris le-a permis teologilor Noului Regat să postuleze procesul osirizării lui Ra şi al solarizării lui Osiris. • Lumea a morţilor era compusă din două părţi: Duat sau Amduat (o zonă a tenebrelor şi a pericolelor de tot felul) şi Amenti (locul unde rezida Osiris şi se aflau CâmpiileJoncilor sau ale Preafericiţilor – Sekht-Ianru/Sekht Iaru şi Câmpiile Păcii – Sekht-Hotep). • Veşnicia în concepţia vechilor egipteni avea un anume “ritm” şi se supunea unui “ciclu” propriu. Zeii bătrâni aveau nevoie

21. vitală să fie revigoraţi periodic, fie de substanţa defuncţilor, fie de ofrandele aduse de cei vii. Bibliografie selectivă: Trofin, Liliana, Istoria religiilor (curs universitar), Editura Universităţii dinBucureşti, Bucuresti, 2009. M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. 1, Editura Universitas, Chişinău, 1991. Cartea egipeană a morţilor, XXIII, traducere, studiu introductiv şi note de Maria Genescu, Arad, 1993. J. Assmann, Of God and gods: Egypt, Israel, and the rise of monotheism, Univ of Wisconsin Press, 2008. T. Hare, ReMembering Osiris: number, gender, and the word in ancient Egyptian representational systems, Stanford University Press, 1999.

22. C5. Religia grecilor

23. Religia greacă arhaică şi clasică este o religie fără revelaţie, profeţi sau mesia (Jean-Pierre Vernant). are fără îndoială origini cretane; cel mai important complex de temple şi sanctuare se afla pe Acropole, fiind format din patru construcţii monumentale: Propileele, Pathenonul, templul AtheneiNiké şi Erechteionul; eroii aparţin memoriei colective; zeii au o formă complet antropomorfizată;

24. Moralitatea îndoielnică a zeilor reprezintă una din tarele antropomorfismului exagerat, care va conduce la scăderea pietăţii religioase. zeilor le lipsesc atributele de “sfânt” (αγιος) şi “pur” (άγνός), iar “iubirea de zei” nu apare în vocabularul limbii greceşti vechi (piXâQeoq este utilizată de Aristotel pentru prima oară); sunt superiori oamenilor (sunt puternici, au capacitatea de a-şi schimba înfăţişarea după bunul plac şi atributul nemuririi); în viziunea homericăierarhiile divine sunt bine stabilite; zeii nu sunt implicaţi în actul creaţiei.

25. Un reper important pentru studiul mitologiei greceşti îl constituie poemul lui Hesiod, Munci şi zile, deoarece reţine istoria lui Prometeu şi a Pandorei. În epoca elenistică şi cea romană au loc schimbări în sferele cosmologiei, antropologiei şi eschatologiei. Stoicii au eşuat în încercarea de revigorea religiei printr-o interpretare alegorică a tradiţiilor populare. BIbliografie selectivă: Trofin, Liliana, Istoria religiilor (curs universitar), Editura Universităţii dinBucureşti, Bucuresti, 2009.

26. M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. 1, Editura Universitas, Chişinău, 1991. N. Achimescu, Istoria şi filosofia religiei la popoarele antice, ediţia a II-a, Iaşi, 2000. J. N. Bremmer, Interpretations of Greek mythology, Taylor & Francis, 1987. Th. Bulfinch, Bulfinch's Greek and Roman Mythology: The Age of Fable, Courier Dover Publications, 2000.

27. C6. Religia romanilor

28. Deşi există numeroase izvoare literare şi arheologice, cercetarea religiei romană întâmpină greutăţi, cum ar fi: - absenţa unei mitologii complexe; -natura contradictorie a informaţiilor de natură religioasă înainte de secolul al IV-lea îdHr; - suprapunerea mai multor straturi de credinţe şi practici religioase peste fondul original, etc. • Propaganda aristocratică l-a transformat pe Romulus în fondatorul auspiciilor şi al ordinului patrician. • Prin atribuţiile lor, zeii Triadei (Jupiter, Marte şi Qvirinus) se încadrează în schema trifuncţională.

29. Structurările care afectează statul conduc la substituirea Triadei precapitoline cu cea capitolină (Jupiter/Iupiter Optimus Maximus, Iunona şi Minerva) în perioada Tarqvinilor. Actele cultice se desfăşurau îniţial în peşteri, păduri sau în acele locuri unde zeii şi-au făcut simţită prezenţa, iar memoria mitică a reţinut acest amănunt. Cu timpul s-au construit temple. Cultul suveranilor orientali şi credinţa străveche a romanilor în puterile supranaturale ale conducătorului au stat la originea cultului Romei Eterne şi a lui Augustus.

30. Bibliografie selectivă: Trofin, Liliana, Istoria religiilor (curs universitar), Editura Universităţii dinBucureşti, Bucuresti, 2009. M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. 1, Editura Universitas, Chişinău, 1991. N. Achimescu, Istoria şi filosofia religiei la popoarele antice, ediţia a II-a, Iaşi, 2000. E. M. Orlin,Temples, religion, and politics in the Roman Republic (volumul 164 din Mnemosyne, Bibliotheca Classica Batava), BRILL, 2002. R. Turcan, The Gods of Ancient Rome: Religion in Everyday Life from Archaic to Imperial Times, Taylor & Francis, 2001.

31. C7. Doctrine orientale cu mistere

32. În societăţile antice mai evaluate succesiunea anotimpurilor era imaginată ca episoade ale vieţii zeilor. Zeii misterelor aveau atribute legate de cultivarea pământului. • Cultele orientale au un caracter orgiastic. Cel care patrona fertilitatea şi vegetaţia în imaginarul mitic al vechilor greci era Dionysos, o figură captivantă şi controversată în acelaşi timp a pantheonului grecesc.

33. - Reţin, în mod special, atenţia ipostazele zeului de vindecător, de salvator şi de erou civilizator, precum şi latura lui sălbatică şi malefică. - Îşi depersonaliza ritualic şi temporar adepţii aflaţi în extaz. • La Eleusis mitul lui Demeter şi al fiicei sale constituie esenţa cultului. • Sosirea zeului la Eleusis vestea în mod tainic renaşterea naturii şi regenerarea sufletelor. • Preoţii Cybellei se numeau Galli şi se mutilau ritual în semn de omagiu adus acesteia.

34. Cultul traco-frigianului Sabazios, zeul “sucului” fermentat (saba/sapa), era “înrudit” cu Dionysos prin “riturile corybantice”. - Zeului i se aduceau sacrificii numai noaptea “din cauza ruşinii ce apăsa aceste reuniuni” (Diodor din Sicilia). • Toate noutăţile care apar în domeniul moral şi religios au fost puse, de regulă, pe seama orfismului. Orfeu aparţine aceleaşi familii spirituale din care mai fac parte Musaios şi Zalmoxis: cea a taumaturgilor. Ca stăpân al Infernului, Osiris permite regenerarea şi învierea defuncţilor care se identifică cu el.

35. Mithraismul este o religie a criptei care nu comportă ceremonii publice. Mithra este singurul zeu al misterelor care nu moare. Bibliografie selectivă: Trofin, Liliana, Istoria religiilor (curs universitar), Editura Universităţii dinBucureşti, Bucuresti, 2009. R. Turcan, Cultele orientale în lumea romană, trad. rom. de Mihai Popescu, Bucureşti, 1998. I.P. Culianu, Experienţe ale extazului, ediţia a II-a, trad. rom. de Dan Petrescu, Prefaţă de Mircea Eliade, Iaşi, 2004. P. Nabarz, The mysteries of Mithras: the pagan belief that shaped the Christian world, Inner Traditions / Bear & Company, 2005.

36. C.8. Religia celţilor, vechilor germanici şi traco-dacilor

37. Pantheonul zeilor celţi este bogat (peste 400 de zei), fiind dominat de trinitatea Teutates /Toutatis/ Tutatis Taranis (Apollo), “taran”însemnând “tunet” şi Esus(Marte,Odinn). Celţii îşi oficiau cultul în aer liber (într-un loc consacrat numit nemeton), în pădure, pe înăţimi, în poieni sau temple din lemn sau piatră. Triada zeilor de la Upsala care domina ansamblul miturilor şi legendelor şi ideologia trifuncţională indo-europenă era compusă din Odinn, Porr şi pe Freyr. Odin/Odhinn/Odinn este marele zeu care domină pantheonul vechilor germanici. Este asimilat celticului Lugh şi magicianului Varuna de la inzi.

38. Vechii germanici credeau în nemurirea sufletului şi acordau o mare importanţă ceremonialului funerar. Pantheonul tracilor sudici avea in frunte triada Zbelsurdos, Bendis şi Dionysos (Zagreus/Sabazios). Eroul Trac avea multe şi importante atribuţii complexe, ca binefăcător al oamenilor, al sănătăţii şi bunăstării credincioşilor devotaţi. În Istorii lui Herodot este consemnată credinţa în nemurire a geţilor.

39. Nu se cunosc mijloacele sau tehnicile utilizate în vederea obţinerii nemuririi (“geţii care se fac nemuritori'”/“Gétos toús athanationtas”). Bibliografie selectivă: Trofin, Liliana, Istoria religiilor (curs universitar), Editura Universităţii dinBucureşti, Bucuresti, 2009. G. Dumezil, Zeii suverani ai indo-europenilor, a treia ediţie, revăzută şi corectată în româneşte de Petru Creţia, Bucureşti, 1997. M. Eliade, I.P. Culianu, Dicţionar al religiilor, în colaborare cu H.S. Wiesner, trad. rom. de Dan Petrescu, Iaşi, 2007.

40. C9. Iudaismul - între tradiţie şi modernitate

41. Chemarea lui Avraam şi făgăduinţa unui “pământ nou” reprezintă momentul despinderii “evreilor” din marea masă a semiţilor vestici. Relaţiile dintre comunitatea lui Israel şi zeul suprem se sprijină pe cei doi piloni de bază ai cultului: rugăciunea şi sacrificiul. Potrivit Vechiului Testament divinitatea “naţională” este creatoare, puternică şi unică. - Divinitatea este legată de Israel printr-un contractsacru (în limbaj teologic este numit Legământ) încheiat pe muntele Sinai.

42. Preoţia a fost instituită prin poruncă divină de către Moise, iar primul preot a fost chiar fratele lui, Aaron. O descoperire făcută la Arad a evidenţiat un lucru important: templul din Ierusalim nu este singurul lăcaş de cult centralizat al evreilor. Mesianismul s-a dezvoltat începând cu cel de-al doilea sadochitism şi a continuat şi pe parcursul epocii macabeice şi haşmoneice. - Ideea mesianică şi-a schimbat conţinutul după sfârşitul republicii sadochiţilor.

43. Profeţii sunt păstrători şi apărători ai credinţei adevărate. Ziua de odihnă generală este sâmbăta (Shabbàt/sabath). Teologia iudaică admite existenţa îngerilor buni şi a celor răi, învierea morţilor şi Judecata de Apoi. Cartea sacră a iudaismului este Torah. Religia evreilor este monoteistă. Omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

44. Bibliografie selectivă: Trofin, Liliana, Istoria religiilor (curs universitar), Editura Universităţii dinBucureşti, Bucuresti, 2009. D. M. Goodblatt, Elements of ancient Jewish nationalism, Cambridge University Press, 2006. Monica Broşteanu, Numele lui Dumnezeu în Coran şi în Biblie, Prefaţă de Nadia Anghelescu, Iaşi, 2005. M. Katz, Understanding Judaism: a basic guide to Jewish faith, history, and practice (ArtScroll series), Mesorah Publications, 2001.

45. C10. Apariţia şi răspândirea creştinismului

46. Creştinismul este o religie relevată, având un mesaj universal. Întemeietorul cultului este Iisus Hristos, iar începutul acestuia este plasat în ziua Cinzecimii. Noutatea cu care vine creştinismul priveşte delimitarea strictă între religie şi politică, care în epoca modernă va conduce la separarea între Stat şi Biserică. În epoca persecuţiilor, neîncrederea autorităţilor păgâne a fost alimentată de atitudinea creştinilor care se supuneau formal statului, dar nu recunoşteau cultul imperial. Creştinismul preia tradiţia veche testamentară care evită să prezinte o teogonie.

47. Teologia patristică evidenţiază că lumea a fost creată de Dumnezeu în aşa fel încât să-i permită omului să se înalţe spiritual (Sfântul Vasile cel Mare,Omilii la Hexaemeron). În concepţia neotestamentară unirea sufletului cu trupul se face într-un chip tainic şi incognoscibil raţiunii umane. Se poate recunoaşte lucrarea Logosului în toate. Adunările liturgice în epoca apostolică şi post apostolică aveau loc noaptea, mai precis, sâmbătă seara spre duminică (Faptele Apostolilor şi Scrisoarea consulului Bithiniei adresată împăratului Traian).

48. Tainele au fost instituite direct de către Hristos, dar au fost puse în practică de către apostoli şi de cei investiţi de ei. Acestea sunt: euharistia botezul hirotonia mărturisirea căsătoria confirmarea sau mirungerea maslul. Ierarhia bisericească cu cele trei trepte ale sale, diaconatul, preoţia şi episcopatul s-a format în perioada apostolică.

49. În cultul creştin un rol important îl joacă icoana, care este privită de unii teologi creştini ca o mărturie a întrupării Domnului. Sacrificiul şi jertfa joacă un rol important şi în creştinism. Sub patronajul Bisericii au intratşi riturile de iniţiere, riturile de fundaţie şi riturile de curăţie, după epurarea de elementele magice (care dădeau forţa acestor rituri). Domeniul funerar a rămas tributar credinţelor păgâne, iar sancţiunile bisericeşti n-au reuşit să le anihileze definitiv.

50. Secole de-a rândul Biserica s-a străduit să elimine din sânul ei disidenţele şi să instaleze pacea în sânul comunităţii. Cea mai mare sărbătoare creştină este Paştele. • Creştinismul s-a confruntat de-a lungul timpului cu numeroase erezii şi schisme. Toate încercările de unificare a Bisericii au eşuat.