Balena cu cocoaşă

1. Balena cu cocoaşă Balena cu cocoaşă (Megaptera novaeangliae) este un mamifer marin din familia Balaenopteridae (balenelor brăzdate), fiind unicul reprezentant actual al genului Megaptera (balene cu cocoaşă). Denumirea acestei specii provine fie de la înotătoarea dorsală care aminteşte de un gheb, fie de la deprinderea animalului de a-şi încovoia puternic spatele în timpul înotului.

2. Clasificare taxonomică • În lucrările ştiinţifice, balena cu cocoaşă a fost descrisă pentru prima oară ca „baleine de la Nouvelle Angleteer”, în „Le Règne animal” scrisă de Mathurin Jacques Brisson în 1756. În 1781, genul a fost descris de Georg Borowski, care a transformat denumirea balenei în latină: Balaena novaeangliae. La începutul secolului al XIX-lea, ihtiologul francez Lacépède a schimbat numele binomial al animalului în Balaenoptera jubartes, şi a mutat specia din familia Balaenidae în familia Balaenopteridae. În 1846, zoologul britanic John E. Gray a clasificat balena cu cocoaşă drept Megaptera longpinna, iar în 1932 naturalistul american Remington Kellogg i-a schimbat numele speciei în novaeangliae.[1] Ultimul a mai descris şi cele mai vechi fosile ale balenelor cu cocoaşă — Megaptera miocaena, datând din miocenul târziu. De asemenea, au fost descoperite rămăşiţe ale balenelor cu cocoaşă din pliocenul târziu şi pleistocen, în America de Nord, şi din pliocenul superior, în Europa.[2] • Denumirea genului Megaptera provine din cuvintele greceşti μεγα- (imens) şi -φτερό (aripă), făcând referire la dimensiunile extraordinare ale înotătoarelor laterale. Denumirea speciei se traduce ca a noii Anglii, întrucât primul exemplar a fost capturat pe ţărmul Noii Anglii.

3. Morfologie • Balena cu cocoaşă este un animal de dimensiuni foarte mari, cu gabaritele unui autobuz şcolar. Lungimea medie a corpului unui adult variază între 13,5 m la masculi şi 14,5 m la femele (în perioada anilor 1949–1962, femelele capturate în apele antarctice şi australiene aveau dimensiuni reduse faţă de masculii din aceleaşi regiuni). Cele mai impunătoare balene cu cocoaşă ating lungimea de 17–18 m, dar sunt rar întâlnite. Greutatea medie este de 30 t, iar cea maximă — 48 t. Dintre toate balenele brăzdate, cele cu cocoaşă dispun de cel mai gros strat de grăsime raportat la dimensiunile corpului, care e totuşi mai subţire decât la balena albastră. În afară de mărime, singura deosebire dintre masculi şi femele este forma zonei uro-genitale: femelele au o proeminenţă emisferică cu diametrul de aprox. 15 cm la capătul căilor genito-urinare Balena cu cocoaşă se deosebeşte de celelalte balene brăzdate prin forma şi coloritul corpului, forma înotătoarei dorsale, dimensiunile celor pectorale, „negii” de pe ambele buze şi de pe extremităţile înotătoarelor pectorale şi, în sfârşit, prin marginea neregulată a cozii. Corpul balenei este scurt şi „îndesat”, lăţindu-se în partea din faţă şi subţiindu-se spre coadă. Capul este lat, cu buzele rotunjite în faţă; la unii indivizi el este doar de 3,2–3,5 ori mai scurt decât întregul corp. Buza inferioară, masivă, iese înainte cu 10–30 cm. Abdomenul este coborât. „Brazdele” longitudinale de pe gât şi abdomen sunt mari (de 2–3 ori mai late şi mai adânci decât la balena brăzdată comună), dar puţine la număr: de obicei între 14 şi 22. Jetul de apă expulzat în expiraţie este difuz, uneori luând forma literei „V”, şi atinge înălţimea de 3 m.

4. Înotătoarele pectorale (sau laterale) sunt foarte lungi (28,3–34,1 % din lungimea corpului),[6] particularitate reflectată în denumirea genului — Megaptera. Marginile lor anterioare sunt îngroşate şi poartă 10 „negi”. Dimensiunile exagerate ale înotătoarelor pectorale sunt explicate de participarea lor în locomoţie[7] şi în termoreglare.[8] Înotătoarea dorsală este destul de scundă, atingând 30–35 cm în înălţime, în schimb este groasă şi musculoasă; se situează în jumătatea posterioară a corpului. Marginea ei anterioară coboară lin spre corp, uneori fiind umflată, iar cea posterioară este abruptă, de regulă în formă de seceră. Înotătoarea codală (sau, mai simplu, coada) este foarte mare, cu marginea posterioară neregulată şi zimţată situată orizontal, ca şi la toate balenele. • Coloritul balenelor cu cocoaşă variază de la un individ la altul, ceea ce facilitează identificarea lor. Spatele şi părţile laterale sunt negre sau cenuşii-închise, uneori cu o nuanţă de cafeniu-închis, totdeauna mai închise la culoare decât la alte balene brăzdate. Culoarea gâtului şi a abdomenului variază de la neagră sau pestriţă (cu pete albe) până la albă. Înotătoarele pectorale sunt negre, bălţate sau albe deasupra şi albe dedesubt, dar se întâlnesc indivizi cu înotătoare în întregime albe sau în întregime negre. Culoarea părţii superioare a cozii coincide cu cea a spatelui, iar a părţii inferioare — cu cea a abdomenului. Albinoşii acestei specii sunt rar întâlniţi. • Pe partea superioară a capului, între marginea buzei şi nas trec 3–5 rânduri de concrescenţe de piele de formă brăzdată, asemănătoare negilor. Rândul din mijloc numără 5–8 concrescenţe, iar cele laterale — între 5 şi 15. Alte balene brăzdate au în acest loc o cocoaşă. Partea inferioară a capului găzduieşte 20–30 concrescenţe similare. Buza inferioară are formă neregulată şi diametrul de până la 30 cm. Concrescenţele reprezintă nişte foliculi din care creşte câte un fir de păr. • Întrucât fiecare individ are propriul colorit, ei pot fi identificaţi după culoarea părţii inferioare a înotătoarei codale, care devine vizibilă în timpul scufundării după un salt deasupra apei.[9] Dimensiunile şi aranjarea concrescenţelor de piele prezintă şi ele diferenţe individuale. • Coloana vertebrală a balenelor cu cocoaşă numără 7 vertebre cervicale, 14 pectorale, 10–11 lombare şi 21 codale (în total 52–53). • Fanoanele balenei cu cocoaşă sunt de culoare cenuşie-neagră cu franjuri cafenii, dure, uneori fanoanele anterioare pot fi mai deschise la culoare sau chiar albe.[6] Pe fiecare jumătate a maxilarului superior sunt aranjate între 270 şi 400 fanoane cu lungimea maximă de 1 m (de obicei nu mai mult de 80 cm). Anual, se lungesc cu 8–11 cm. Pe cerul gurii se întind două brazde longitudinale de tipul celor de pe gât şi abdomen.

5. Răspândire şi migraţii • Megaptera novaeangliae este o specie cosmopolită întâlnită în întreg oceanul planetar şi parţial în mările semiînchise (separate de ocean prin insule sau peninsule), de la cele tropicale până la cele situate la latitudini mari, cu excepţia Arcticii şi Antarctidei. În ciuda arealului de răspândire întins, populaţia balenelor cu cocoaşă este pretutindeni rarefiată. Limita nordică a arealului se află la 65° lat. N (conform altor surse — 75° lat. N). Odinioară, balenele pătrundeau şi în apele mărilor Mediterană şi Baltică. Preferă apele de litoral şi de şelf, ieşind în largul oceanului doar în timpul migraţiilor. Balenele cu cocoaşă din emisfera nordică se ţin mai aproape de ţărm în timpul acestora. • Grupurile de balene cu cocoaşă migrează atât local — în căutarea hranei — cât şi sezonier, odată cu schimbarea anotimpurilor. Îşi petrec sezonul cald în zonele reci şi temperate, iar cel rece în apele subtropicale şi tropicale, pentru reproducere. Conform cercetărilor, balenele cu cocoaşă iernează în ape cu temperatura de 21,1–28,3°C. Migraţia durează, de obicei, până la două luni; cea mai rapidă migraţie înregistrată vreodată a durat 39 zile — de la capătul sud-estic al Alaskăi până la Hawaii. De regulă, balenele parcurg până la 8.000 km în timpul unei migraţiuni, ceea ce le face unele dintre mamiferele migratoare cu cea mai mare distanţă parcursă în timpul călătoriilor.

6. Urmărirea traseului parcurs de 7 indivizi (inclusiv o femelă cu puiul său), care au iernat în apele de litoral ale Costa Ricăi (până la 11° lat. N), iar apoi s-au deplasat în zona antarctică, a determinat că indivizii adunaseră 8.300 km în călătoria lor. Este interesant faptul că în aceleaşi ape ale Costa Ricăi iernează populaţiile de balene cu cocoaşă ale emisferei nordice, astfel încât acesta este unicul loc în care se pot întâlni populaţii din ambele emisfere. • An de an, migraţiile au loc într-o ordine prestabilită. La sfârşitul toamnei, primele pornesc spre sud mamele cu pui alăptaţi, care se deplasează cel mai lent. După ele pleacă balenele tinere, masculii adulţi, femelele neînsărcinate şi, în sfârşit, femelele gravide. La sfârşitul iernii migraţia are loc în aceeaşi ordine, dar în sens opus. Totuşi, nu toate balenele cu cocoaşă migrează sezonier. De exemplu, în 1995, la ţărmul estic al au rămas să ierneze câteva femele. • În oceanul planetar au fost definite 3 populaţii izolate mari şi 9–10 grupuri separate de balene cu cocoaşă. Cu toate acestea, specia Megaptera novaeangliae nu a fost divizată în subspecii.

7. În Atlanticul de Nord vieţuiesc două grupuri: • vestic — migrează de la Islanda, Groenlanda de Sud, Labrador, Newfoundland şi Noua Anglie până la insulele Antile (în apele insulelor Haiti, Puerto Rico şi Antilele Mici) şi ţărmul Venezuelei, Columbii şi Braziliei. • estic — migrează de la Marea Barents (Spitzbergen, Novaia Zemlea) şi Finmarken (Norvegia) până la insulele Capului Verde şi Africa de Vest (Gabon). Este posibil ca ambele grupuri să se întâlnească în regiunile temperate ale Atlanticului. Uneori, ele sunt privite ca entitate unitară care iernează în regiunea Antilelor şi din care câteva intră în apele Capului Verde. În 1998 a fost observat pentru prima dată un grup de balene cu cocoaşă în apele Gabonului. • În Pacificul de Nord vieţuiesc grupuri care se deplasează dinspre Marea Ciukotka, golful Alaska, insulele Aleutine, Kamceatka şi Columbia Britanică de-a lungul şelfului continental până la: • ţărmul Californiei de Sud, golful Californiei şi litoralul Mexicului (între Sonora sudică şi Jalisco) • arhipelagul Hawaii (între insulele Kauai şi Hawaii) • insulele din sudul Japoniei (Mariane, Ogasawara şi Ryūkyū) şi Taiwan. Nu este exclus ca aceste populaţii să se întâlnească în zona rece.

8. Lipsa informaţiilor privind balenele acestei specii de la vânătorii de balene ai secolului al XIX-lea în apele hawaiene şi lipsa unui cuvânt în hawaiană care să însemne „balenă cu cocoaşă” a dus la concluzia că balenele cu cocoaşă populează aceste regiuni nu de mult timp. O descoperire similară a fost făcută în Caraibe, care servesc cel mai important loc de reproducere al balenelor cu cocoaşă. O balenă cu cocoaşă în apropierea litoralului statului Queensland, Australia • În emisfera de sud, balenele cu cocoaşă formează 5 grupuri în apele Antarctidei, care din iunie până în decembrie vieţuiesc în apropierea: • litoralului vestic al Americii de Sud (de la Chile până la Peru) • litoralului estic al Americii de Sud şi în golful Bengal • litoralului Africii de Sud-Est şi Madagascarului (în particular, strâmtoarea Mozambic) • litoralului vestic al Australiei • litoralului Australiei de Est, Noii Zeelande, Noii Caledoniişi în unele arhipelaguri din Melanezia şi Polinezia. Unii indivizi îşi pot schimba grupul. • Grupurile mari de balene cu cocoaşă se împart în grupuri mai mici. Astfel, în grupul din Atlanticul de Nord-Vest se evidenţiază 4%ndash;5 subgrupuri, care se hrănesc în golfurile Maine şi Sf. Laurenţiu, lângă Newfoundland şi Labrador, în apele Groenlandei şi ale Islandei, care se amestecă deseoriîn timpul iernii. • În Marea Arabiei îşi duce viaţa un grup de balene cu cocoaşă sedentare.

9. Balenele cu cocoaşă pot fi întâlnite în apele următoarelor ţări şi teritorii: Africa de Sud, Angola, Antigua şi Barbuda, Antilele de Sud, Antilele Olandeze, Argentina, Australia, Bangladesh, Barbados, Benin, insulele Bermude, Brazilia, Canada, Capul Verde, Chile Columbia, Republica Congo, Republica Democrată Congo, insulele Cook, Coreea de Nord şi de Sud, Costa Rica, Republica Dominicană, Ecuador, insulele Falkland, Fiji, Franţa, Grenada, Groenlanda, Guadelupa, Haiti, India, Indonezia, Irak, Islanda, Jamaica, Japonia, Kenya, Madagascar, Malaezia, insulele Mariane de Nord, insulele Marshall, Martinica, Mexic, Mozambic, Norvegia, Noua Caledonie, Noua Zeelandă, Pakistan, Panama, Peru, Polonia, Rusia, Samoa, Samoa americană, Sfânta Lucia, Sfântul Vincent şi Grenadine, insulele Solomon, Sri Lanka, SUA, Svalbard, Tanzania, Tonga, Vanuatu, Venezuela, insulele Virgine.

10. Comportament • Balenele cu cocoaşă sunt animale de coastă şi ies în larg numai în căutarea hranei şi în timpul migraţiilor. Uneori intră în golfuri. În timpul iernării, mamele cu pui stau mai mult în apele de mică adâncime decât ceilalţi indivizi. Balenele cu cocoaşă nu au un teritoriu de vieţuire bine definit, însă unii indivizi şi anumite grupuri se întorc în aceleaşi ape în fiecare an. Balenele îşi pot schimba locurile în care îşi petrec vara şi iarna (de exemplu Hawaii cu Mexic, Hawaii cu Japonia, Japonia cu Columbia Britanică etc.). • Balena cu cocoaşă se deplasează mai lent decât alte balene brăzdate, viteza lor de înot variind în timpul migraţiilor între 8 şi 15 km/h. Viteza maximă alcătuieşte 27 km/h, dar este înregistrată numai la indivizii răniţi. În acelaşi timp, balena cu cocoaşă este una dintre cele mai energice şi „acrobatice” balene, săriturile sale deasupra apei atrăgând atenţia turiştilor. Hermann Melville o descrie, în romanul Moby Dick, astfel: • „E cea mai jucăuşă şi mai vioaie balenă, împroaşcă mai multă spumă decât celelalte.” • Deseori balenele cu cocoaşă îşi izbesc înotătoarele pectorale şi codală în suprafaţa mării, provocând spumă, se rostogolesc pe spate, îşi scot capul din apă. Câteodată, sar în întregime deasupra apei în poziţie verticală pentru ca mai apoi să cadă cu un zgomot asurzitor (probabil în încercarea de a scăpa de exoparaziţi). Un asemenea comportament este demonstrat în toate anotimpurile şi de toţi indivizii, inclusiv cei care vieţuiesc în singurătate, însă scopul lui nu este determinat. • Durata scufundării depinde de anotimp. Vara balenele nu rămân sub apă mai mult de 5–10 minute, în schimb iarna rezistă 10–15 minute (cel mult 30). Probabil că în sezonul rece se scufundă ca să se odihnească, iar în cel cald se odihnesc la suprafaţă. Ieşind deasupra apei, balenele cu cocoaşă scot jeturi de apă de 2–5 m înălţime la interval de 4–15 s. Datorită obiceiului de a-şi ridica înotătoarea codală în timpul scufundării, ele pot fi uşor identificate, întrucât coloritul părţii inferioare a cozii diferă de la un individ la altul. • Pe baza cercetărilor efectuate în Atlanticul de Nord în perioada anilor 1973–98, a fost întocmit un album fotografic cuprinzător al populaţiei nord-atlantice de balene cu cocoaşă. Un proiect similar a luat start în 2004 pentru indivizii Pacificului de Nord.

11. Alimentaţie • Balenele cu cocoaşă se hrănesc în zonele bancurilor de nisip, iar în timpul migraţiilor îndură foamea supravieţuind graţie rezervelor de grăsime de sub piele. În timpul iernii pierd 25–30% din greutate. Balenele se hrănesc cu crustacee pelagice, bancuri de peşti şi, mai rar, cu moluşte cefalopode. Anume datorită acestei raţii alimentare balenele cu cocoaşă preferă apele de adâncimi mici, de lângă litoral. Hrana principală a indivizilor din populaţiile sudice o constituie crustaceele genului Euphasia, cu precădere E. superba. Balenele se mai hrănec cu diferite specii de krill (Thysanoessa, Meganyctiphanes) şi cu bancuri de peştişori. Dieta populaţiilor nord-atlantice este alcătuită din peşte. Speciile preferate sunt hering (Clupea), scrumbie (Scomber scombrus), sardine (Sardinops, Sardinella), capelin (Mallotus villosus), eglefin (Melanogrammus aeglefinus), cod (Gadus morhua), Eleginus gracilis, Theragra chalcogramma, Boreogadus saida, peşti din genurile Ammodytes, Pollachius şi Engraulis. Specia Pleurogrammus monopterygius şi genul Scomberesocidae sunt preferatele balenelor cu cocoaşă din nordul Pacificului. În stomacul balenelor pot încăpea 500–600 kg de mâncare, echivalentul a 600 de heringi sau 800 peşti pollack de Alaska. În burta unor indivizi au fost descoperite şi rămăşiţele digerate ale unor păsări marine.

12. Vedere aeriană a spiralei de bule provocate de o balenă cu cocoaşă în timpul vânătorii • Balenele cu cocoaşă folosesc 5 tehnici de vânătoare caracteristice şi altor balene, dintre care cele mai des practicate sunt următoarele: • Balena intră cu gura deschisă într-o aglomeraţie de peşti sau de plancton, sorbind hrana împreună cu apa. Apoi închide gura şi evacuează toată apa printre fanoane, în aşa fel încât peştii şi planctonul rămân blocaţi în gură. Apoi balena înghite prada. De regulă, în timpul acestui acestui proces, ea se ridică treptat spre suprafaţă. Acesta este cel mai răspândit mod de alimentare printre balene. • Un grup de balene înconjoară bancul de peşti şi îşi izbesc înotătoarele în apă, creând un „cerc de spumă” (engleză ring of foam), din care prada nu se poate salva. În acelaşi timp, unii indivizi scot sunete stridente specifice pentru a ţine peştii în capcană. Odată ce bancul de peşti a fost izolat, balenele dau buzna în el una câte una. Această deprindere este caracteristică şi orcilor. • Al treilea mod de vânătoare presupune aceeaşi izolare a bancului de peşti, asigurată de această dată de bulele de aer pe care balenele le eliberează pe nas. În timpul acestor manevre, balenele cu cocoaşă urcă treptat spre suprafaţă. Roiul de bule de aer sperie peştii şi camuflează balenele. Această tehnică permite balenelor să vâneze atât în grup, cât şi separat, încorjurând prada în cerc sau în semicerc şi ridicându-se la suprafaţă în spirală. • Ultimele două tehnici de vânătoare cer o oarecare sincronizare din partea balenelor şi reprezintă un exemplu de conţieţuire în grup a mamiferelor marine. De menţionat că vânătoarea în grup este caracteristică doar indivizilor din populaţiile emisferei de nord. • O altă tehnică de vânătoare, utilizată de indivizii singuratici, este de a ameţi prada prin lovituri violente ale cozii. Pentru aceasta, ei înoată mai întâi într-un cerc larg, lovind puternic apa cu coada. O altă modalitate este scufundarea rapidă a individului, după care acesta descrie o curbă în forma literei „U” şi se ridică încet spre suprafaţă traversând zona turbulenţelor provocate de înotătoare.

13. Structură socială • Balenele cu cocoaşă nu formează grupuri de lungă durată. În afară de afecţiunea mamei faţă de pui, relaţiile între indivizi sunt, de obicei, instabile, iar grupurile se împrăştie repede. Vara, în zonele bancurilor de nisip, balenele cu cocoaşă se hrănesc separat sau în grupuri mici, improvizate, mărimea cărora depinde de accesibilitatea hranei şi de necesitatea vânătorii în grup. De regulă, asemenea grupuri se dizolvă la câteva ore după formare, adică atunci când necesităţile legate de hrană au fost satisfăcute. Grupuri relativ stabile, care au convieţuit cel puţin o săptămână, au fost semnalate în apele Alaskăi şi ale golfului Maine, însă acest lucru reprezintă, de fapt, o excepţie din legitate. După toate aparenţele, indivizii oricărui grup nu sunt legaţi înde ei prin legături de rudenie. • În timpul migraţiilor şi în regiunile de reproducere balenele cu cocoaşă se află în grupuri de câte 2–15 indivizi (cel mai des 3–5), dar călătoresc şi fără companie. Femelele cu pui sunt deseori escortate de câte un mascul adult. Aceste „escorte” sunt şi ele de scurtă durată, întrucât în orice moment poate apărea un alt mascul care să-l alunge pe precedentul. Pentru a-şi demonstra superioritatea, masculii se izbesc uneori de navele maritime care circulă pe suprafaţă. S-a constatat că indivizii singuratici sunt mai puţin agresivi decât cei de grup.

14. Cântecul balenelor • Balenele cu cocoaşă sunt cunoscute datorită repertuarului lor vocal neobişnuit care, probabil, joacă un rol primordial în perioada reproducerii. Deşi femelele pot scoate diverse sunete, numai masculii pot „interpreta” cântece de lungă durată. Fiecare cântec este compus din nişte sunete scoase într-un registru jos, variind în amplitudine şi frecvenţă şi care durează cca. 10–20 minute. Cântecele se pot repeta timp de câteva ore sau chiar zile. Masculii care escortează femelele cu pui cântă mai des şi mai mult decât restul. Cântecele diferă de la o populaţie la alta şi se pot modifica în timpul reproducerii. Balenele cântă atât „solo”, cât şi în grup. Aceasta din urmă are un diapazon între 50 şi 10.000 Hz şi poate apărea din cauza agresivităţii între indivizi. Bioacusticul australian Michael Noad a descoperit, în 1996, că balenele cu cocoaşă pot prelua cântece de la alte grupuri, atunci când se amestecă în timpul verii. Datorită cântecelor specifice, zoologii pot determina traseele de migraţie a balenelor. S-a observat că aproape totdeauna cântecele masculilor se termină cu conflicte. Balenele scot sunete melodioase şi în afara perioadei de reproducere, ceea ce ar demonstra rolul lor în comunicarea cotidiană sau în ecolocaţie. Cercetări recente asupra cântecelor balenelor au scos la iveală faptul că acestea au o sintaxă ierarhizată, caracteristică şi vorbirii omului, adică sunetele lor sunt compuse din „cuvinte” şi silabe identice, unite în propoziţii.

15. Reproducere • La fel ca majoritatea balenelor, reproducerea are loc într-un anumit sezon al anului. Reproducerea, gestaţia şi naşterea sunt concentrate, de obicei, în sezonul de iarnă -primăvară, atunci când se află în apele subtropicale sau tropicale. În această perioadă femelele întră în estru, iar la masculi se intensifică spermatogeneza. Ovulaţia femelelor din populaţiile emisferei sudice se cuprind între lunile iunie şi noiembrie, cu culminare în sfârşitul lui iulie. La femelele din populaţiile nordice aceste perioade întârzie cu respectiv şase luni. Puţine femele ovulează de 2 ori pe an (16–28%), iar cele care ovulează de 3 ori anual alcătuiesc doar 8% din totalul populaţiei de sex feminin. În timpul montei, balenele sunt foarte excitate. Câte 2–20 de masculi se bat pentru a cuceri o singură femelă. Actul sexual are loc într-o atmosferă foarte romantică: masculul şi femela înoată unul lângă altul, îşi ating înotătoarele pectorale, lovesc apa cu coada, după care încep să se ridice lent spre suprafaţă, înotând vertical în spirală, cu abdomenele lipite. • Gestaţia durează în jur de 11 luni. Embrionul se dezvoltă foarte repede, crescând cu 17–35 cm pe lună. După viteza de dezvoltare a embrionului, balena cu cocoaşă se află doar în urma balenei albastre şi celei brăzdate comune.Deşi în placenta femelei se pot dezvolta doi pui, balena cu cocoaşă naşte numai unul. Luna cea mai productivă din punct de vedere al naşterilor este februarie la populaţiile nordice şi august la cele sudice. Nou-născuţii au o lungime medie a corpului de 4,5 m şi o greutate între 700 kg şi 2 t. Mamele îşi alăptează puii până la 10–11 luni, totuşi puiul se poate alimenta de unul singur deja de la vârsta de şase luni. Atunci când puiul este „înţărcat”, el măsoară deja 8–9 m şi cântăreşte 9 t. Puiul consumă 40–45 kg de lapte zilnic, acesta având un procentaj de grăsime de 45–49%. Mamele au grijă de urmaşi până când aceştia împlinesc vârsta de un an, mai rar până la doi ani. Puii răniţi sunt scoşi la suprafaţă de adulţi, pentru a-i forţa să respire. Masculii nu participă la îngrijirea puilor. • Balenele cu cocoaşă ating maturitatea sexuală la vârsta de 5–6 ani, când femelele au 12 m lungime, iar masculii — 11,6 m. Maturitatea sexuală deplină este, însă, atinsă abia după 8–12 ani. Femelele nasc o dată la doi-trei ani, dar pot naşte şi anual sau o dată la patru-cinci ani. Întrucât la femele perioada de lactaţie poate coincide parţial cu cea de gestaţie, sporul natural este mai mare decât la alte balene brăzdate.

16. Longevitate şi paraziţi • Longevitatea exactă a balenelor cu cocoaşă nu este cunoscută, şi asta posibil din cauza vânătorii excesive de balene de odinioasră, în care au fost capturaţi o mulţime de indivizi bătrâni. Ipotetic, balenele trăiesc în jur de 40–50 de ani. Cel mai în vârstă mascul capturat vreodată avea, judecând după straturile de ceară din canalul auditiv, 48 de ani. Cea mai în vârstă femelă avea doar 38. • Dintre toate balenele, cele cu cocoaşă au de suferit cel mai mult de pe urma ectoparaziţilor. Acest lucru este legat de viteza scăzută de deplasare a animalului, datorită căreia paraziţii se pot instala comod pe pielea lui. Cele mai „populate” zone ale corpului sunt cele uro-genitale şi gâtul. Cei mai des întâlniţi paraziţi sunt ciripedele (Coronulla diadema, Coronulla regina), copepodele (Penella) şi păduchele-balenei (Paracyamus boopis, Cyamus elongatus). Unii paraziţi (viermii cilindrici din specia Ogmogaster ceti, de exemplu) sunt comensali specifici balenei cu cocoaşă. Printre paraziţii interni se numără trematodele, nematodele, cestodele şi acantocefalii. • Balenele cu cocoaşă au puţini prădători naturali. În timpul migraţiilor, indivizii tineri pot fi atacaţi de orci şi rechini, care lasă cicatrice pe coadă şi înotătorile pectorale. Bolile de care suferă balenele practic nu au fost studiate.

17. Aspecte ecologice • Numărul populaţiei • Mult timp balenele cu cocoaşă erau o pradă preţuită de vânătorii de balene, fapt care le-a scăzut foarte mult numărul populaţiei. Înaintea campaniilor de vânătoare, specia Megaptera novaeangliae număra 125–150 mii indivizi, iar când acestea au fost interzise, existau între 30 şi 60 mii de indivizi (numărul nu poate fi calculat cu exactitate din cauza arealului foarte mare a balenei). • Numărul iniţial al indivizilor populaţiilor nordice este estimat la 15 mii, iar cel de după vânători — la doar 700 capete. Începând cu anii 1980, populaţiile de balene au crescut în număr până la 5500–6570 balene în Atlantic şi câteva sute în Pacific. În anii ’90, „recensământul” a fost făcut utilizând tehnologii mai noi, şi anume înregistrarea repetată a indivizilor însemnaţi. Cifrele rezultate sunt: 10600 capete în Atlanticul de Nord şi aprox. 1100 în Marea Barents. • Numărul iniţial al indivizilor populaţiilor nord-pacifice este rotunjit la 10–15 mii. Acesta a scăzut până la 1200–1600 în 1976 şi până la600–900 în 1983. Situaţia s-a schimbat spre bine la sfârşitul anilor ’90, când populaţiile nord-pacifice numărau peste 6000 de capete. • Se consideră că în emisfera sudică vieţuiau aproape 100 mii balene înaintea vânătorilor, dar mai puţin de 3000 la sfârşitul acestora. În prezent, de-a lungul coastelor Antarcticii înoată peste 20 mii de balene cu cocoaşă. • În nordul Oceanului Indian, anii 1980 au cunoscut un număr de 500 balene cu cocoaşă.

18. Factori limitativi • Ca şi toate speciile de balene, cele cu cocoaşă au cunoscut o scădere drastică a numărului populaţiei, care către 1966 a ajuns la 10% din cauza vânătorii excesive de balene. Prima capturare a unei balene cu cocoaşă a fost înregistrată în anul 1608 lângă Nantucket, Massachusetts. Comerţul propriu-zis cu carne şi grăsime de balenă a început în secolul al XVIII-lea. Balenele cu cocoaşă erau cele mai expuse din cauza deprinderii lor de a înota pe lângă ţărm. În secolul al XIX-lea vânătoarea de balene în Atlanticul de Nord (mai ales în apele SUA) şi-a atins apogeul, dezvoltându-se şi în oceanele Pacific şi Indian. Din 1904 au început a fi urmărite populaţiile sudice de balene. Din momentul în care vânătoarea de balene a fost mecanizată (anul 1868) şi până la protejarea definitivă a balenelor (în 1965), au fost omorâte 181 400 indivizi ai Megaptera novaeangliae., cu toate că cifra aceasta este considerată irelevantă, întrucât se consideră că au fost vânate mult mai multe balene. Balenele cu cocoaşă nordice au fost protejate de lege în 1937, dar peste 12 ani aceasta a fost abrogată. Legi mai drastice au venit după mijlocul secolului al XX-lea — speciile nord-atlantice au fost protejate în 1955, în 1963 cele din emisfera sudică, cele sud-atlantice în 1964, iar balenele din Pacificul de Nord au intrat sub protecţia organelor de profil în 1966. În acelaşi an Comisia internaţională privind vânătoarea de balene interzice definitiv exterminarea acestora. În prezent numai câteva balene pe an sunt capturate pentru necesităţi economice — în Marea Caraibilor (Sfântul Vincent şi Grenadine). În Japonia, pentru realizarea unui program de ordin ştiinţific numit JARPA-II, au fost capturate 50 de indivizi de balene cu cocoaşă.

19. După interzicerea vânătorii de balene, populaţia acestora a început să se restabilească încetul cu încetul, datorită cărui fapt experţii de la IUCN au schimbat statutul speciei Megaptera novaeangliae de la ameninţat (Endangered) la vulnerabil (Vulnerable). În prezent, balenele pot fi afectate de navele maritime care traversează oceanele şi de poluarea sonoră la care vietăţile marine sunt expuse, cu toate că aceşti factori nu le influenţează prea mult. Se poate întânpla ca, din cauza faptului că nu dispun de ecolocaţie, balenele cu cocoaşă să seblocheze în năvodurile aruncate de navele de pescuit. Astfel de incidente se întâmplă foarte des în regiunea Newfoundlandului şi Labradorului, cât şi în golful Man, unde populaţiile de batog sunt foarte numeroase şi ademenesc balenele. Între noiembrie 1987 şi ianuarie 1988 14 balene cu cocoaşă au murit intoxicate cu scrumbie infectată cu saxitoxină. Locurile de reproducere ale balenelor sunt ameninţate de activitatea omului (cuterele şi vasele turistice de la suprafaţă), dar ele sunt cunoscute ca fiind uşor adaptative la astfel de condiţii de viaţă.