INSTITU ŢIONALISMUL ŞI RADICALISMUL ASCENSIUNEA CURENTELOR DIRIJISTE

1. INSTITUŢIONALISMUL ŞI RADICALISMUL ASCENSIUNEA CURENTELOR DIRIJISTE

2. Instituţionalismul s-a dezvoltat în Statele Unite ale Americii la sfârşitulsecolului al XIX-lea şi în primele trei decenii ale secolului al XX-lea. Format subinfluenţa Şcolii istorice germane, el a preluat şi a dezvoltat orientările teoretice şimetodologice ale acesteia, pe care le-a aplicat la problematica social-economicădin SUA. Instituţionalismul

3. Dintre exponenţii instituţionalismului s-au remarcat T.Veblen şiW.Mitchell.

4. În cea mai importantă lucrare a sa, Ciclurile de afaceri (1913), W.Mitchella introdus în literatura de specialitate conceptul de ciclu de afaceri (business cycle). • Reluând şi dezvoltând consideraţiile altor economişti, el a pus în evidenţă existenţaunei evoluţii ciclice pe termen mediu, cu o durată de 6-11 ani. În opinia sa, calea dedeterminare a ciclicităţii economice o constituie analiza fluctuaţiilor preţurilor.

5. Ascensiunea curentelor dirijiste. Apariţia neoliberalismului Procesul de erodare a poziţiilor curentului liberal neoclasic, început încădin primele decenii ale secolului al XX-lea, s-a accentuat după declanşarea crizeieconomice din 1929-1933. Aceasta a pus în evidenţă existenţa unei rupturi întreteoria neoclasică şi practica economică.

6. NEOLIBERALISMUL În aceste condiţii, în deceniul al patrulea al secolului al XX-leaneoliberalismul înlocuieşte liberalismul neoclasic ca principal curent de gândireeconomică de factură liberală. Între neoliberalism şi liberalismul neoclasic semanifestă elemente atât de continuitate, cât şi de înnoire teoretică, metodologică şi,mai ales, privind recomandările de politică economică.

7. Exponenţii orientării conservatoare s-au situat, în general, pe poziţiaconsolidării, cu ajutorul unui instrumentar teoretic şi metodologic mai perfecţionat,a abordărilor liberale tradiţionale. Ei au fost prezenţi atât în cadrul acelor şcolineoclasice care şi-au continuat activitatea, cum era Şcoala de la Stockholm, cât şiîn cadrul unor şcoli nou înfiinţate de gândire economică neoliberală, cum erauŞcoala de la Londra, Şcoala de la Chicago, Şcoala din Virginia şi altele. Principalulcurent al acestei orientări neoliberale este monetarismul.

8. Curentele de factură dirijistă preconizau, în limite şi de pe poziţii diferite,intervenţia permanentă şi organizată a statului în viaţa economică. Principalelecurente dirijiste sunt keynesismulşi corporatismul.

9. Corporatismul este un curent de idei economice şi social-politice, care s-abucurat de o largă răspândire în deceniile trei-cinci ale secolului al XX-lea.

10. Doctrinarii corporatismului apreciau, sub influenţa solidarismului social şia unor curente socialiste şi anarhiste, că structura proprietăţii şi repartiţiaveniturilor în economia de piaţă genera, pe de o parte, o apreciabilă eficienţăeconomică şi, pe de altă parte, permanente frământări sociale. Ca soluţie pentruremedierea acestei situaţii, ei avansau ideea structurării întregii societăţi înorganizaţii profesionale, numite corporaţii, în care urmau să fie cuprinşi toţi cei ceîşi desfăşurau activitatea într-un anumit sector, indiferent de poziţia lor – patronisau salariaţi – fapt ce amintea de organizarea breslelor medievale.

11. Precursori ai radicalismului Fenomene de marginalizare şi, după caz, de dezagregare au cunoscut nunumai vechile şcoli neoclasice, ci şi unele curente reformiste şi contestatare. Protecţionismul, şcoala istorică germană, instituţionalismul, precum şi unelecurente socialiste nemarxiste şi-au încheiat activitatea, din motive diferite(incapacitatea de a se adapta noilor realităţi social-economice; ascensiuneacurentelor dirijiste, care le-au preluat o parte din bagajul de idei), în deceniul altreilea sau în prima parte a deceniului al patrulea al secolului al XX-lea.

12. Unii gânditori formaţi în cadrul, fie al acestor curente reformiste şicontestatare, fie al şcolilor liberale neoclasice şi-au continuat activitatea cagânditori heterodocşi, precursori ai radicalismului. Dintre aceştia pot fi menţionaţi: W.Sombart, S.Gesell şi J.A.Schumpeter.

13. Radicalismul În sens larg, radicalismul cuprinde ansamblul curentelor şi teoreticienilorde orientare reformistă şi contestatară în raport cu gândirea economicăconvenţională modernă şi contemporană. În sens îngust, radicalismul reprezintă un curent de gândire economicăcontemporan, care a luat fiinţă în deceniul al cincilea al secolului al XX-lea şi s-adezvoltat pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a acestui secol.

14. Răspunzând necesităţii deelucidare a acestor noi procese şi fenomene, precum şi de reevaluare, dintr-o nouăperspectivă, a altora mai vechi, economiştii radicali au acordat atenţie studierii: 1. genezei, naturii şi căilor de depăşire ale subdezvoltării economice; 2. raporturilor dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare privindfluxurile internaţionale de mărfuri, capital, tehnologie şi forţă demuncă; 3. fluctuaţiilor, crizelor şi asimetriilor din economia mondială contemporană; 4. raporturilor dintre individ şi societate, precum şi dintre grupurilesociale legat de producţia şi repartiţia bunurilor.

15. În ţările dezvoltate, radicalismul s-a aflat într-o relativă izolare în mediileacademice, în care predominau curentele tradiţionale. Printre cei mai importanţireprezentanţi ai săi se numără J.K.Galbraith şi I.Wallerstein din SUA, A.Emmanuelşi J.Attali din Franţa, G.Myrdal din Suedia şi alţii.

16. În schimb, în ţările în curs de dezvoltare, au luat naştere veritabile şcolinaţionale de orientare radicală, cum sunt cele din Brazilia (C.Furtado, J.deCastro),Argentina (R.Prebisch), Mexic (V.Urquidi), Egipt (S.Amin), India şi altele. Acestfapt a permis abordarea problematicii economice de pe poziţia intereselor specificeacestor ţări.