CUVÂNTUL VIEŢII

CUVÂNTUL VIEŢII Februarie 2013

«Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă pentru că îi iubim pe fraţi» (1 In 3,14).

Ioan scrie comunităţilor creştine întemeiate de el într-un moment de mare dificultate.

Începeau să apară ereziile şi învăţăturile false cu privire la credinţă şi morală şi apoi era un mediu păgân, dur şi ostil spiritului evangheliei în care trebuiau să trăiască creştinii.

Vrând să-i ajute pe ai săi, apostolul le indică remediul radical: să-i iubească pe fraţi, să trăiască porunca iubirii primită chiar de la început în care el vede rezumate toate poruncile.

Făcând astfel, ei vor cunoaşte ce este „viaţa”, adică vor fi tot mai mult introduşi în unirea cu Dumnezeu, îl vor experimenta pe Dumnezeu-Iubire. Şi făcând experienţa aceasta, vor fi întăriţi în credinţă şi vor putea ţine piept tuturor atacurilor, mai ales în timp de criză.

«Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă pentru că îi iubim pe fraţi»

«Noi ştim....». Apostolul se referă la o cunoaştere care vine din experienţă. E ca şi cum ar fi spus: noi am încercat, l-am atins cu mâna.

Este experienţa pe care creştinii evanghelizaţi de el au făcut-o la începutul convertirii lor, şi anume că atunci când punem în practică poruncile lui Dumnezeu, îndeosebi porunca iubirii faţă de fraţi, intrăm în însăşi viaţa lui Dumnezeu.

Dar creştinii de azi cunosc această experienţă? Ei ştiu, cu siguranţă, că poruncile Domnului au o finalitate practică. În continuu Isus insistă că nu este de ajuns să asculţi, ci trebuie să pui în practică Cuvântul lui Dumnezeu (cf Mt 5,19; 7,21; 7,26).

În schimb, ceea ce nu este scontat pentru majoritatea dintre ei – fie pentru că nu ştiu, sau pentru că au despre ea o cunoaştere pur teoretică, adică nu au experimentat-o – este acest aspect minunat al vieţii creştine scos aici în lumină de către apostolul Ioan şi anume că atunci când noi trăim porunca iubirii, Dumnezeu ne ia în posesie şi semn inconfundabil al acestui fapt este acea viaţă, acea pace, acea bucurie pe care el ne face să le gustăm încă de pe acest pământ.

Atunci totul se luminează, totul devine armonios. Nu mai există ruptură între credinţă şi viaţă. Credinţa devine acea forţă care pătrunde şi uneşte între ele toate acţiunile noastre.

Acest Cuvânt al vieţii ne spune că iubirea aproapelui este calea regală care ne duce la Dumnezeu.

Dat fiind faptul că toţi suntem fiii săi, nimic nu-i este lui mai drag decât iubirea faţă de aproapele. Noi nu-i putem face o bucurie mai mare decât aceea pe care i-o producem atunci când îi iubim pe fraţii noştri.

Iar iubirea frăţească, deoarece ne produce unirea cu Dumnezeu, este un izvor inepuizabil de lumină interioară, este izvor de viaţă, de rodnicie spirituală, de reînnoire continuă.

Împiedică formarea în poporul creştin a cangrenei , a sclerozei, a stagnării; într-un cuvânt „ne face să trecem de la moarte la viaţă”.

În schimb, când lipseşte iubirea, totul se usucă şi moare. Şi se înţeleg atunci anumite simptome atât de răspândite în lumea în care trăim: lipsa de entuziasm, de idealuri, mediocritatea, plictiseala, dorinţa de a evada, pierderea valorilor, etc.

Fraţii despre care vorbeşte aici apostolul, sunt îndeosebi membrii comunităţilor din care facem parte. Dacă este adevărat că trebuie să-i iubim pe toţi oamenii, este la fel de adevărat că această iubire a noastră trebuie să înceapă de la cei care în mod obişnuit trăiesc cu noi, ca să se extindă apoi la toată omenirea.

Trebuie, aşadar, să ne gândim înainte de toate la rudele noastre, la colegii de muncă, la membrii parohiei, ai asociaţiei sau ai comunităţii religioase de care aparţinem.

Iubirea faţă de fraţi nu ar fi autentică şi bine orânduită dacă nu ar porni de aici. Oriunde ne-am afla, suntem chemaţi să construim familia fiilor lui Dumnezeu.

Acest Cuvânt al vieţii ne deschide perspective imense. El ne împinge în aventura divină a iubirii creştine care are ieşiri imprevizibile.

În primul rând ne aminteşte că unei lumi cum e a noastră, în care este teoretizată lupta, legea celui mai puternic, a celui mai viclean, a celui mai lipsit de prejudecăţi şi unde uneori totul pare paralizat de materialism şi de egoism, răspunsul pe care trebuie să-l dăm este iubirea faţă de aproapele.

Acesta este medicamentul care o poate vindeca. Într-adevăr, atunci când trăim porunca iubirii, nu doar viaţa noastră este tonificată, ci totul în jurul nostru resimte; este ca un val de căldură divină care iradiază şi se propagă, pătrunzând relaţiile dintre persoane, dintre grupuri şi transformând încetul cu încetul societatea.

Atunci să ne hotărâm. Fraţi de iubit în numele lui Isus avem cu toţii, avem întotdeauna. Să rămânem fideli acestei iubiri. Să-i ajutăm pe mulţi alţii să-i fie fideli. Vom cunoaşte în sufletul nostru ce înseamnă unirea cu Dumnezeu. Credinţa se va reînsufleţi, îndoielile vor dispare, nu vom mai şti ce este plictiseala. Viaţa va fi plină, plină.

«Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă pentru că îi iubim pe fraţi» “Cuvântul Vieţii”, publicație lunară a Mișcării Focolarelor. Text de: Chiara Lubich, scris în 1958/8 Acest comentariu al Cuvântului Vieții este tradus în 96 de limbi și dialecte, și ajunge la milioane de persoane în toată lumea imprimat, prin intermediul radioului, televizorului sau via internet.Pentru mai multe infomații, accesați: www.focolare.org Acest PPS, în diferite limbi, este publicat pe www.santuariosancalogero.org

CUVÂNTUL VIEŢII