Patologia hipofi zei

1. Patologia hipofizei Dr. Delia Ciobanu

2. Cuprins • Hipotalamusul • Axulhipotalamo-hipofizar • Adenohipofiza • Hiperfuncția adenohipofizei • Adenoamele adenohipofizare • Modificări ale secreției hormonale • Hipofuncția adenohipofizei • Tumorile adenohipofizei • Neurohipofiza

3. Hipotalamusul • Localizare: • baza ventricolului III, sub talamus, în imediata vecinătate a hipofizei • reprezintă regiunea ventrală a diencefalului. • Funcţionează ca un centru reglator pentru sistemul endocrin şi nervos - integrează semnalele neurale primite din variate părţi ale corpului/mediu înconjurător şi secretă multipli factori stimulatori sau inhibitori (hipofiza). • Cei mai importanţi hormoni hipotalamici includ: • hormonul eliberator de tirotropină (TRH sau TSH-RH); • hormonul eliberator de corticotropină (CRH); • hormonul de inhibare a prolactinei (PIF). • Funcţia hipotalamică poate fi influenţată de prezenţa la acest nivel a unor hamartoame, neoplasme, traumatisme sau inflamaţii (sarcoidoza). Rezultatul tuturor factorilor lezionali este interferarea feedback-ului hipotalamo-hipofizar.

4. Hipofiza • Glandă endocrină cu dimensiuni mici (10/12/6 mm), cântăreşte aproximativ 0,5-0,8 g (la femei greutatea ei se dublează în timpul sarcinii), cu structură şi funcţii extrem de complexe. • Situată la baza creierului, înapoia şi sub chiasma optică, într-o cavitate numită şaua turcească şi conectată cu hipotalamusul prin tija pituitară. • Hipofiza este alcătuită din două porţiuni distincte embriologic, structural şi funcţional: • lobul anterior, glandular, sau adenohipofiza • lobul posterior sau neurohipofiza • între cele două porţiuni există o zonă mică, relativ avasculară, care la om este rudimentară, dar la unele specii inferioare este bine dezvoltată şi funcţională. • Stimulată de hormonii hipotalamici adenohipofiza produce un număr mare de hormoni care acţionează asupra altor glande endocrine ţintă (tiroida, suprarenala, gonadele), asupra creşterii şi lactaţiei.

5. Adenohipofiza • Morfologic: • grămezi neregulate de celule glandulare înconjurate de o reţea de capilare sinusoide cu endoteliu fenestrat • celulele conţin granule secretorii în care sunt stocaţi hormonii secretaţi. • Tehnicile histologice clasice au permis ca, pe baza afinităţii diferite a celulelor adenohipofizare pentru coloranţi, să se diferenţieze: • celule cromofobe, care nu fixează nici un colorant şi reprezintă aproximativ 55% din totalul populaţiei celulare • celule cromofile, dintre care unele sunt acidofile (35%) şi altele bazofile(20%), după cum fixează coloranţi acizi sau bazici. • Clasificarea celulelor adenohipofizare pe baza colorabilităţii lor a fost abandonată, deoarece s-a constatat că celulele cromofobe sunt atât celule nefuncţionale cât şi celule ale oricărui alt tip funcţional care conţin un număr redus de granule secretorii din cauza hipo sau hiperfuncţiei.

6. Adenohipofiza • Tehnicile imunologice şi radioimunologice - diverşii hormoni ai adenohipofizei sunt secretaţi de celule specifice (somatotrofe, latotrofe, tirotrofe, gonadotrofe), excepţie făcând doar celulele corticotrofe, care secretă atât ACTH cât şi β-LPH şi celulele gonadotrofe, care secretă ambele gonadotropine (LH şi FSH). • ME: • hormonii sunt sintetizaţi în reticulul endoplasmic rugos, care apare foate dezvoltat în celulele active şi in vitro încorporează aminoacizi marcaţi în structura hormonilor • împachetarea hormonilor sintetizaţi în granule secretorii se face în complexul Golgi, care probabil că are o oarecare specificitate în determinarea aranjamentului şi a dimensiunilor granulelor, deoarece dimensiunile şi forma granulelor par a fi caracteristice unui anumit tip celular • granulele secretorii constau într-un miez electron dens înconjurat de o membrană derivată din complexul Golgi şi conţin hormonii respectivi. • Descărcarea granulelor secretorii din celulele adenohipofizare se face prin exocitoză, proces care implică aderarea şi apoi fuziunea membranei granulei de membrana apicală celulară, urmat de eliberarea conţinutului granulei în spaţiul pericapilar.

7. Hiperfuncţia adenohipofizei • Reprezintă de cele mai multe ori rezultatul prezenţei unor tumori (în special adenoame), mai rar este generată de ariile hiperplazice sau de microadenoame. • Deşi adenoamele funcţionale generează o producţie multihormonală, se disting 3 sindroame clinice generate de hiperproducţia unui hormon: • Creşterea secreţiei de hormon de creştere (GH) • Hiperprolactinemia • Hipercorticismul

8. Adenoamele adenohipofizare

9. Adenoamele adenohipofizaremacroscopic • Noduli bine circumscrişi, de consistenţă moale; • Cei de dimensiuni mici se găsesc la nivelul şeii turceşti, cei care au dimensiuni mari depăşesc şeaua turcească spre regiunea supraselară determinând compresiuni asupra chiasmei optice sau asupra structurilor adiacente. • Unele adenoame se extind spre sinusul sfenoid şi cavernos. • Peste 30% din adenoame macroscopic apar neîncapsulate şi infiltrează osul, dura şi rar creierul – adenoame invazive. • Hemoragia masivă - apoplexie hipofizară.

10. Adenoamele adenohipofizaremicroscopic • Celule poligonale, uniforme, dispuse sub forma unor plaje, cordoane sau papile. • Stroma conjunctivă este redusă – consistenţa moale şi aspectul gelatinos • Nucleii uniformi/pleomorfi • Activitatea mitotică este de obicei redusă • Populaţia celulară este uniformă cromofobă/cromafilă şi ajută la diferenţierea adenoamelor de restul ţesutului hipofizar cu celularitate mixtă.

11. Creşterea secreţiei de hormon de creştere (GH) • Efectele sunt variate în funcţie de vârsta pacienţilor: • în perioada copilăriei generează gigantismul • la adulţi ca urmare a sudurii epifizelor scheletale rezultatul va fi acromegalia, caracterizată prin: • reluarea creşterii oaselor scurte (mandibulă, falange), • hipertrofie tisulară (piele, limbă, viscere) • adeseori galactoree • ca urmare a interferenţei GH cu toleranţa la glucoză, de multe ori aceşti pacienţi prezintă şi diabet zaharat • Gigantismul sau acromegalia este rezultatul unor adenoame hipofizare cu celule acidofile (eozinofile).

12. Hiperprolactinemia • Efectele biologice principale ale prolactinei (PRL) se exercită direct asupra ţesuturilor ţintă, nefiind mediate, similar altor hormoni adenohipofizari, de glande endocrine secundare. • La om singura funcţie cunoscută a PRL este iniţierea şi menţinerea lactaţiei. • La femeie dezvoltarea glandei mamare necesită doar prezenţa estrogenilor şi într-un grad mai redus a progesteronului. În timpul sarcinii, deşi concentraţia plasmatică a PRL creşte progresiv, nu se produce lactaţia din cauza acţiunii inhibitoare a estrogenilor asupra efectelor PRL la nivelul glandei mamare. • După naştere, ca urmare a scăderii abrupte atât a estrogenilor cât şi a progesteronului, este iniţiată lactaţia. • Acelaşi mecanism poate explica apariţia galactoreei la întreruperea bruscă acontraceptivelor orale.

13. Hipercorticismul • Corticotropina sau hormonul adenocorticotrop (ACTH) este hormonul hipofizar care controlează troficitatea şi activitatea secretorie a corticosuprarenalei. • ACTH se secretă intermitent, cu variaţii ritmice cicardiene, dar mai ales cu ocazia diverselor stresuri la care este expus organismul. • Cercetări recente au arătat că ACTH-ul este secretat şi de unele neoplasme localizate în diverse organe (plămân, parotidă, timus, tiroidă, pancreas, medulosuprarenală), în acest caz secreţia nu este intermitentă, ci continuă, lipsită de mecanismele de control hipofizare. • De aceea în asemenea condiţii concentraţia plasmatică a ACTH-ului ajunge la valori extrem de ridicate.

14. Hipercorticismul • Hipersecreţia de ACTH poate fi cauzată de o supraproducţie hipotalamică de hormon eliberator de ACTH sau de o tumoră hipofizară. • Concentraţii crescute de ACTH se pot găsi şi ca urmare a secreţiei ectopice hormonale de către o tumoră neuroendocrină. • Cele mai frecvente leziuni hipofizare constau în prezenţa de adenoame bazofile sau microadenoame. • După adrenalectomie bilaterală, unii pacienţi dezoltă sdr. Nelson, cu valori extrem de mari ale ACTH-ului şi hiperpigmentare. De cele mai multe ori la nivelul hipofizei se dezvoltă adenoame bazofile, cu caracter infiltrativ local, greu de excizat chirurgical.

15. Hipofuncţia adenohipofizei • Deşi se pot întâlni deficienţe hormonale izolate, de cele mai multe ori ca urmare a distrugerii hipofizei, se întâlneşte o hiposecreţie hormonală complexă denumită panhipopitiutarism. • Rezultatul lipsei stimulării organelor ţintă endocrine duce la apariţia hipotiroidismului, hipogonadismului şi hipoadrenalismului, caracterizat prin letargie, infertilitate şi susceptibilitate la infecţii. La copii apare nanismul, ca urmare a scăderii GH. • Distrucţia glandei hipofize este rezultatul fie a unor tumori hipofizare de vecinătate (adenoame), care comprimă restul ţesutului glandular, a unor metastaze, a unor tumori embrionare,ale iradierilor în acastă zonă, ale inflamaţiilor (sarcoidoză), dar mai ales a infarctului instalat postpartum (sdr.Sheehan). • Sindromul „şeii turceşti goale”(„empty sella syndrom”), este de cauză necunoscută şi asociază o şa turcească lărgită la examenul radiologic şi o glandă hipofiză distrusă sau absentă.

16. Tumorile adenohipofizei • Tumorile adenohipofizei în marea lor majoritate sunt adenoame, carcinoamele fiind extrem de rar întâlnite. • Adenoamele prezintă dimensiuni variabile, uneori sunt descoperite doar la examenul microscopic (microadenoamele). • Adenoamele funcţionale sunt de obicei monoclonale, generând hipersecreţia unui hormon hipofizar, mai rar se pot produce şi secreţii hormonale mixte. • Adenoamele non-funcţionale sunt mai rare. • Când sunt de dimensiuni mari, înlocuiesc glanda normală şi generează panhipopituitarism. • Clinic ca urmare a compresiunii asupra chiasmei optice apare hemianopsia bitemporală. • Morfologia tumorilor hipofizare se suprapune peste aspectul general al tumorilor endocrine. • Sunt compuse din plaje celulare uniforme ce asociază o stromă vasculară fină. Sunt utile tehnici imunohistochimice pentru determinarea tipului de secreţie hormonală.

17. Neurohipofiza • Localizare: în imediata vecinătate a adenohipofizei • Embriologic: apare prin invaginarea planşeului ventricolului III şi este de fapt o formaţiune nervoasă în continuitate cu diencefalul, constituită din: • peste 100 000 de fibre nervoase, axoni ai neuronilor din nucleii supraoptici şi paraventriculari (bulbi terminali/preterminali cu granule de secreţie) • celule gliale (pituicite) • vase sangvine. • Neuronii sistemului magnocelular secretă 2 hormoni principali: • hormonul antidiuretic (ADH) controlează eliminările hidrice renale • ocitocina (OT) determină contracţia uterului şi canalelor galactofore. • Cercetările imunhistochimice au precizat că în nucleii hipotalamici se găsesc atât neuroni care secretă ADH cât şi neuroni care secretă OT, la om raportul între ei fiind de 2,5/1. • Cei mai mulţi neuroni din nucleii supraoptici conţin ADH şi doar într-un număr mai redus există OT, în timp ce în nucleii paraventriculari raportul este inversat. • De aceea se admite că ADH ar fi secretat mai ales de către neuronii supraoptici şi secundar de cei din nucleii paraventriculari, în timp ce sursa principală de OT ar fi neuronii paraventriculari.

18. Neurohipofiza • Defectul sintezei dehormon ADH (vasopresină) generează diabetul insipid, manifestat clinic prin excreţia unui volum mare de urină diluată (poliurie) însoţit de creşterea aportului hidric (polidipsie). • Cauzele deficienţei de vasopresină le constituie compresiunea sau distrucţia neurohipofizei de către tumori locale, iradieri, leziuni vasculare, traumatisme sau intervenţii neurochirurgicale. • Hipersecreţia de ADH îşi poate avea originea ectopică la nivelul unor tumori neuroendocrine, în special cele pulmonare. • Descărcările de OT se produc obişnuit separat de cele ale ADH-ului, având stimuli şi mecanisme specifice. • În anumite condiţii patologice (hemoragie, durere, ocluzia carotidelor, anestezie generală) se produc concomitent descărcări neurohipofizare atât de OT cât şi de ADH. Nu se cunosc la om tulburări legate de secreţia de OT.