Limba română contemporană: Stilistica. Curs I

1. Limba română contemporană: Stilistica. Curs I Stilistică, stil.Diversitateastilistică a limbiiromâne 19 noiembrie 2013

2. Cuprins • 1. Stilistica • 2. Stilul • 3. Diversitatea stilisticǎ a limbii

3. 1. Stilistica • în literatură, arhitectură, pictură, muzică etc. • în legătură cu conceptul de stil – „manieră specifică de expresie” • în secolul al XIX-lea, stilul era văzut ca propriu artelor, între care un loc central îl ocupa literatura

4. 1.1. Tipuri de stilistică 1.1.1. Stilistica estetică, literară (apropiată de teoria literaturii) Stilistica genetică - şcoala germană (müncheneză); tradiţie estetică şi filologică Karl Vossler (1872-1949) – precursor: - "limbile naţionale ca stiluri": limba ca operă de artă, ca fapt de creaţie - "stilul ca expresie a personalităţii" – aplicat în literatură Leo Spitzer (1887-1960) – "limba întrebuinţată ca artă se numeşte stil" - analize imanentiste: punct-cheie, imagine fundamentală care strânge într-o "monadă" inexpugnabilă esenţa individualităţii creatoare (ex.: Racine – "flacăra neagră") - dezvoltat de critica psihanalitică (descoperă obsesii secrete); structuralism - psihologism Ex.: J. Starobinsky, "Voltairiana puşcă cu două focuri": structurile duale în proza lui Voltaire: în fonetică, lexic, sintaxă – expresia unei viziuni a lumii în care răul şi binele sînt interdependente şi se echilibrează

5. Stilistica „figurilor", retorică • Stilistica - urmaşa directă a retoricii? • Retorica – tehnică a persuasiunii (juridice, politice etc.) redusă treptat la o artă a ornării (literare). • Din părţile ei – inventio, dispositio, elocutio, memoria, actio – se amplifică elocutio; în secolele XVII-XIII, inventare de figuri – rigiditate, mecanism formal. Devine o disciplină normativă, prescriptivă. • Ex.: Du Marsais, Despre tropi (1730), Pierre Fontanier, Figurile limbajului (1821): taxinomie, suprapuneri (epanadiploza A...A, poliptoton, parigmenon, antanaclază, zeugmă, antonomază etc.) • Devine o tradiţie şcolară: prin reducerea la cîteva figuri fundamentale (metaforă, metonimie, repetiţie) şi aplicarea exclusiv la literatură • Ideea că figurile nu sunt specifice limbajului artistic, ci ţin de funcţionarea normală a limbajului. Du Marsais: "Sînt, într-adevăr, încredinţat că în Hală, într-o zi de tîrg, se fac mai multe Figuri decît se fac zile de-a rîndul prin adunările academice. Drept care, nu poate fi vorba ca Figurile să se depărteze de limbajul obişnuit al oamenilor; dimpotrivă, vorbirea fără Figuri s-ar depărta de acesta, de cumva ar fi cu putinţă să se facă un discurs în care să nu se afle decît expresii nefigurate" (p. 34)

6.  Stilistica românească: • T. Vianu, Arta prozatorilor români, 1932 • T. Vianu, Studii de stilistică (ed. S. Alexandrescu), 1968 • D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu, 1938; • D. Caracostea, Expresivitatea limbii române, 1942 • G. I. Tohăneanu, Stilul artistic al lui Ion Creangă, 1969 • G. I. Tohăneanu, Expresia artistică eminesciană, 1975 • M. Mancaş, Stilul indirect liber în româna literară, 1972 • M. Mancaş, Limbajul artistic românesc în secolul al XIX-lea, 1983 • M. Mancaş, Limbajul artistic românesc în secolul XX, 1991 • M. Mancaş, Limbajul artistic românesc modern, 2005 • Ileana Oancea, Istoria stilisticii româneşti, 1988

7. 1.1.2. Stilistica lingvistică – a afectivităţii, a expresivitătii - Creată de Ch. Bally la începutul secolului XX (Précis de stylistique, 1905; Traité de stylistiquefrançaise, 1909) - studiază latura afectivă a limbajului, funcţia expresivă şi efectele ei; „sistemul mijloacelor de expresie ale unei limbi" (1951, I: 1) - dintr-o perspectivă psihologizantă: limbajul are un conţinut raţional + afectiv; lingvistica anterioară s-a ocupat doar de primul aspect (gramatică) - interes pentru oralitate, limba vorbită, populară – vie, naturală, spontană – în opoziţie cu artificialitatea textelor scrise, elaborate - limba generală, nu a unor anumiţi autori - inventarul posibilităţilor de expresie ale unei limbi date - prin interesul pentru enunţare, precursor al pragmalingvisticii - reevaluarea rolului afectivităţii, al subiectivităţii în limbaj

8.  Stilistica românească: • I. Iordan, Stilistica limbii române (1944): material bogat de limbă vorbită – din experienţa cotidiană, presă – dar şi autori: Creangă, Caragiale (nu pentru efectele literare, ci ca sursă). • Ex.: accentul afectiv deplasat la începutul cuvintelor (i-àuzi, àlo); simbolismul fonetic (balcâz, leoarbă, dobzăla, ghibirdic); diminutivarea ironică (profesoraş, revistuţă); listă de "izolări" (= expresii populare şi familiar-argotice)

9. 1.1.3. Pragmastilistică şi analiza discursului Ex.: D. Maingueneau, Eléments de linguistique pour le texte littéraire, 1986 - situaţia de enunţare, persoană, temporalitate, reliefare, polifonie, „gramatica textului” (coeziune, progresie etc.)

10. 1.1.4. Stilistica funcţională - disciplină lingvistică datând de pe la jumătatea secolului XX, datorată Şcolii de la Praga, structuralismului - Coşeriu: variantele diastratice şi diafasice - în anii '60, funcţionalismul englez; D. Crystal (1941-) - fără a se numi totdeauna stilistică: studiul registrelor, al limbajelor de specialitate, al varietăţilor socio-culturale ale limbii (limba publicităţii, limbajul politic; argou) - apropiere de sociolingvistică  Stilistica românească: - în anii '60-'70, numeroase articole, discuţii asupra "sistemului stilistic", a numărului de stiluri etc. I. Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române, I, 1973 vol. II, 1985 – limbajul poeziei moderne D. Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane, 1986

11. “roata lui Virgiliu" • tradiţia retorică a Antichităţii: ierarhia stilistică, exprimată de exemplu în trei nivele (în Evul Mediu, „roata lui Virgiliu": schemă circulară, cu exemplificări din poetul latin: Bucolice, Georgice, Eneida): stil umil, jos / stil mediu, mijlociu / stil sublim, înalt

12. 1.1.5. Alte direcţii • filosofie, estetică: Blaga • stilistica lui G. Guillaume • stilistica structuralistă – M. Riffaterre

13. 1.2. Interferenţe cu alte discipline lingvistice şi non-lingvistice Poetica – interferenţe cu stilistica literară: în tradiţia formaliştilor ruşi, a şcolii de la Praga, a structuralismului francez: investigarea ştiinţifică a literarităţii = a proprietăţilor formale (lingvistice) ale textului literar - în anii '70-'80, asociate curent: "poetică şi stilistică" Sociolingvistica – variaţia lingvistică; corelaţii limbă-societate (generaţie/vârstă, sex, grad de cultură, profesie); sociolecte, registre... - opoziţia formal / informal (stil oficial / colocvial) Ex.: "Vă rog să părăsiţi sala" / "Hai, valea!"  Pragmatica – limbajul în comunicare, modul în care vorbitorii folosesc limbajul - intenţionalitate - actele de limbaj (sfat, rugăminte, ordin) - presupoziţii, implicaţii, implicaturi conversaţionale - interacţiunea dialogală, codul politeţii - ex.: ironia  Lingvistica textului / analiza discursului - domenii de interes specifice: coeziunea şi coerenţa, reliefarea - centrarea pe text, nu pe "sistem" - tipologia textelor, ca practici discursive; diversitate mult mai mare: scrisoarea, anunţul publicitar, buletinul meteorologic Semiotica – analiza sistemelor de semne (culturale)

14. Toma Pavel: "Vigoarea tradiţională a ştiinţelor umaniste izvorăşte, însă, din practicile descrierii şi înţelegerii (...) [care] garantează stabilitatea empirică a obiectului de studiu (...). Se dezvoltă astfel sentimentul unei apartenenţe şi se ivesc reguli şi obiceiuri tacite (...), savoir-vivre şi tact intelectual" (Mirajul lingvistic, p. 34) Prin obiect (cu toată dificultatea de a găsi unul comun mai multor tipuri de stilistică): zonele variaţiei semnificative non-referenţiale din interiorul unei limbi – zonele de posibilă alegere, de libertate - determinată social şi individual - manifestată în comunicare (discurs, vorbire, parole)

15. 2.Conceptul de stil 2.1.Mai multe accepţii: • stil individual (mai ales în literatură; de fapt – fenomen general) • stil "colectiv" - manieră caracteristică unei şcoli, unui curent, unei epoci, unui gen etc. ("stil romantic"; literatură) • stil funcţional (limbaj; domeniu socio-cultural) = ansamblul particularităţilor de expresie: în funcţie de locutor sau "domeniu"; în scris sau în oralitate - stilul individual = întrebuinţarea individuală a limbii generale = fel propriu de a scrie/ vorbi - stilul funcţional = varietate a limbii specializată (individualizată prin particularităţi lingvistice) în redarea conţinutului unui domeniu socio-cultural –. Variantă diafasică. - în arte (muzică, arhitectură); în istoria culturii ("matricea stilistică" a lui Blaga) Celebra formulă a naturalistului Buffon (sec. 18: 1707-88) "Stilul e omul" ["Le style est l'homme même"] – de obicei înţeleasă ca formulă de maximă individualizare: stilul e expresia personalităţii, fiecare om/autor e caracterizat de stilul său. De fapt, vorbea (discurs de recepţie la Academie, 1753) de om în genere: ideile sînt în afara omului, stilul e omul însuşi (emoţii, subiectivitate, integralitate). E de mai mare interes uman cum, nu ce spui: "Lucrările bine scrise sînt singurele care vor rămâne". - o accepţie descriptivă şi una valorizantă ("nu are stil" = e banal, şters, nu se remarcă; nu are calităţi formale)

16. 2.2. Modalităţi de definire a stilului a) - ca rezultat al unei selecţii: fapt incontestabil, condiţie de existenţă: între mai multe posibilităţi de expresie ale limbii b) - ca deviere (de la o normă) c) - ca adecvare (la o situaţie, context, intenţie) Selecţia= întrebuinţarea individuală (particulară) a limbii generale De fapt, nu e absolut liberă: determinată de constrîngeri prin plasarea în anumite subvariante ale limbii. Ex.: - în textele administrative – selecţie socială şi fixată, nu individuală şi liberă. - în argou, în literatură: selecţie socială (subcoduri), dar şi inovaţie individuală

17. Devierea = concept mult vehiculat în stilistica structuralistă: écart, abatere, anormalitate, subversiune, infracţiune, distorsiune, abuz (Valéry), violare (Cohen), scandal (Barthes), anomalie (Todorov) etc. - cantitativă (de frecvenţă: obiectul stilisticii statistice); ex.: număr mare de neologisme // calitativă ("agramaticalitate"); ex.: asocierea metaforică - noţiune esenţialmente relativă şi negativă - deviere de la ceva: - normă / grad 0 / nivel mediu, reper - ipoteză veche, controversată – totuşi operaţională în identificare - face stilul perceptibil: de ex. repetiţia, hiperbola, o metaforă îndrăzneaţă - Şcoala de la Praga: prin deviere se obţine reliefare (foregrounding), de-automatizare a limbajului

18. Probleme: a) limitele: nu orice deviere e fapt de stil (ex.: greşelile); poate că nu orice fapt de stil e o deviere b) care e norma, nivelul 0, reperul?  deviere faţă de un limbaj - uzul standard, nemarcat, neutru (româna standard; discurs referenţial, cotidian) - limbajul ştiinţific (referenţial, "tranzitiv") - limbajul matematic (S. Marcus) Obs.: perspectivă care azi ne apare ciudată: faţă de limbajul conversaţiei curente, de exemplu, limbajul ştiinţific este extrem de "deviant" (abstract, non-ambiguu, impersonal). De fapt, se pornea de la ipoteza că limbajul e esenţialmente referenţial (condiţie realizată cel mai clar în limbajul ştiinţific) Soluţie: deviere faţă de diverse norme (ierarhizate): generală, socio-culturală, chiar individuală  deviere faţă de context / norma textului (Riffaterre): un enunţ plat e deviant într-un text metaforic (v. poezia postbelică – la noi Sorescu / optzecişti)  M. Riffaterre: Eseuri de stilistică structurală (1971), Semiotica poeziei (1978), Producţia textului (1979) - lectura, interpretarea "reduc" devierea, o elimină Obs.: "devierea" devine sistematică, devine convenţie c)e conştientă, intenţionată? - în genere răspunsul e afirmativ >> extremă limitare a obiectului

19. Adecvarea – alegerea orientată către maxima eficacitate a comunicării, maxima relevanţă - la scop şi la situaţia de comunicare (R, canal etc.); inclusiv pentru literatură şi în raport cu originalitatea modernă (un conţinut nou şi o formă nouă) - aproximativ "specializarea", la Irimia - nici adecvarea nu e neapărat conştientă, intenţionată - Caragiale, Câteva păreri: "A! sfântă retorică!" – evocă un manual de retorică, cu: "nenumăratele feluri de stiluri – stilul clar, concis, pompos, uşor, măreţ, simplu, sublim, patetic, larg, ornamental, chiar înflorit şi alte multe". Lipsea doar “stilul potrivit" Ex.: Petru stă cu halba ridicată deasupra frunţii lui Paul; cititorul nu vrea consideraţii filosofice şi morale despre sufletul omului pasionat: "Eu voi s-auz pocnetul paharului spart în capul lui Paul" Statuie de marmură, popă de turtă dulce – criteriul "îl prinde" (adaptare la conţinut, la funcţie)

20. 2.3. Modalităţi de descriere • Există "unităţi stilistice"? – fapte de stil, mărci stilistice – inventariabile în tradiţia retorică. În structuralism ("stilem" – în ipoteza izomorfismului între nivelele limbii) Altă poziţie (Riffaterre): nu pot fi izolate de context, îşi pierd relevanţa Utile, dar cu prudenţă: acelaşi procedeu poate avea funcţii foarte diferite. Ex.: repetiţia = - mijloc de reliefare, de insistenţă - mijloc dialogal de reformulare, sau fatic - rezultat al comodităţii, minimului efort monotonie etc.

21. a) Deci spun asta pentru a mai spune o dată, dacă e nevoie... b) ... cum să-ţi spun.. o s-o sun pe emilia, tot voiam să vorbesc cu ea, şi-am să-i spun, tu spune-i să nu-mi mai îmi bage poze cu cu cu... c) Hai, spune, spune o dată! d) Spune ce spune, apoi tace. e) I-ai spus? – I-am spus.

22. Precizări terminologice • stil • limbaj • registru (scala formal/informal)

23. 3. Diversitatea stilistică 3. 1. Variantele limbii • E. Coşeriu: limba – variante : • – diacronice (T) – faze de evoluţie • - diatopice (L) – dialecte, graiuri • - diafasice- (dependente de adaptarea la situaţia de comunicare) – diferenţe de registru – solemn, familiar (gr. phásis – activitate lingv.) • - diastratice – straturi culturale (sociale, dependente de nivelul de educaţie şi cultură al vorbitorilor); sociolecte • s-au adăugat: diamesice (canal) : oral / scris

24. Câtestilurifuncţionaleare limbaromână? -în anii '60-'70 se vorbea de "sistemul stilistic" • Ierarhizare: între nivelul cel mai abstract – limba - şi cel mai concret: text, discurs, mesaj individual – existănivele intermediare: varietăţi socio-culturale, registre, stiluri funcţionale, stiluri colective, limbaje speciale, subcoduri • dimensiune istorică: varietăţile limbii se dezvoltă în timp, se multiplică (iniţial: limbaj magic/mitic – cotidian; terminologie a ocupaţiilor – vânătoare, pescuit) Câte? Care? În ce relaţii? E greu de imaginat un "sistem" perfect delimitat, ierarhizat etc. - opoziţia principală: popular / cult (legat de oral / scris) - spontan / instituţionalizat (normă explicită)

25. Diversitatea stilistică a limbii române Limba românǎ eo limbaj popular (necultivat) limbaj cult (literar) eo eo limbajul popular rural limbajul popular urban [=se realizează argotic /\ familiar (colocvial) în variante regionale] argoul interlop / argoul comun cotidian (de conversaţie) artistic: proză / poezie tehnic? solemn?

26. limbaj cult(cultivat, literar) eooo limbajul standard limbaje ştiinţifice şi tehnice  [limbaje de specialitate, limbaje speciale] eo..... limbaj juridic-administrativ limbaj publicistic limbaj publicitar limbaj politic limbaj religios limbaje artistice eo.................

27. pe lângă marile domenii – şi zone specializate restrânse: sunt subordonate principalelor "stiluri" sau nu? • nu sunt în număr infinit; demne de interes, indiferent de încadrare - unele pot fi tipuri de texte / discursuri - la intersecţia unor categorii şi criterii Ex.: limbajul buletinului meteo: popularizare ştiinţifică - limbaj ştiinţific + discurs mass-media, cu adresabilitate largă + text de previziune - clasificarea e bună când serveşte descrierii Ex.: • limbajul sportiv • stilul epistolar • limbajul modei • al buletinului meteo • al horoscopului... etc.