Teoria şi metodologia evaluării Constantin Cucoş

1. Teoria şi metodologia evaluăriiConstantin Cucoş

2. 14 Reguli pentru o evaluare reuşită 1. Faceţi din evaluare o sărbătoare a reuşitei şi o apologie a progresului. 2. Apreciaţi, întăriţi şi marcaţi orice progres realizat de elevi. 3. Încercaţi să convertiţi nerealizările sau eşecurilor elevilor în instanţe de revenire, motivare, perfectare. 4. Delimitaţi şi accentuaţi încă din etapa predării acele elemente de referinţă pe care elevii trebuie să le etaleze în procesul de evaluare. 5. Nu deturnaţi evaluarea spre alte scopuri decât cele prescrise sau permise de codurile deontologice. 6. Accentuaţi virtuţile stimulative şi minimizaţi servituţile sau atributele punitive ale evaluării şcolare. 7. Personalizaţi cât mai mult instrumentele şi tehnicile de evaluare în acord cu posibilităţile şi nevoile publicului şcolar.

3. 8. Fiţi circumspecţi atunci când preluaţi şi aplicaţi instrumente de evaluare prefabricate sau construite de alţii şi le utilizaţi la clasa dumneavoastră. 9. Emiteţi judecăţi de valoare şi apreciaţi elevii chiar şi atunci (mai ales atunci) când predaţi. 10. Nu puneţi etichete definitive în legătură cu progresele elevilor dumneavoastră, pornind doar de la câteva exerciţii evaluative. 11. Acordaţi tuturor elevilor o şansă de realizare şi afirmare, indiferent de posibilităţi şi circumstanţe. 12. Argumentaţi în faţa tuturor elevilor nivelul rezultatelor exprimate prin aprecieri sau note; ei îşi interiorizează, cu acest prilej, exigenţe, criterii, praguri ale reuşitei. 13. Nu blamaţi, înfieraţi, culpabilizaţi atunci când evaluaţi şi notaţi. 14. Nu alunecaţi în manierism, fiţi creativi şi apelaţi la strategii şi metode noi, multiple, diverse.

4. Simptome de evitat 1. Simptomul psihotic. Unii dintre profesori transformă evaluarea într-un prilej de etalare a ştiinţei, a puterii, a personalităţii lor. Naturile psihotice de abia aşteaptă să demonstreze cât de „tari” sunt. Notarea nu trebuie să se transforme într-o instanţă „psihanalitică” de deturnare a unor pulsiuni, de tratare a nervilor acumulaţi. Evaluăm nu pentru a ne „rezolva” pe noi înşine, ci pentru a-i ajuta pe alţii. 2. Simptomul obiectivităţii exagerate. Alţi profesori sunt tentaţi să „măsoare” cât mai exact conduitele elevilor, fiind atenţi mai ales la cum să fie imparţiali decât la conţinuturile care se evaluează, de ce fac evaluarea, ce efecte psihologice produc. Cunoştinţele, aptitudinile, atitudinile elevilor sunt tratate asemenea unor „obiecte” care pot fi determinate exact. Sunt conduite manifestate de elevi care nu „încap” în metodele strandardizate de care se face atâta caz.

5. 3. Simptomul instrumentalismului. O serie de profesori ajung la un asemenea grad de instrumentalizare a evaluării încât sunt copleşiţi de tehnici în defavoarea altor disponibilităţi ale evaluării. Ei cred că totul ţine de instrument, de acurateţea şi „puritatea” lui. Transferă unele responsabilităţi evaluative dinspre ei, ca subiecţi, către nişte „inocente” unelte. 4. Simptomul deturnării. Sunt şi profesori care deturnează evaluarea în mijloace de menţinere a ordinii sau de constrângere a elevilor pentru a adopta anumite conduite (de frică, de supunere, de manipulare). Funcţia evaluării nu mai este de a diagnostica, prevedea, institui o realitate pozitivă, ci de a inspira teamă şi puternicie.

6. 5. Simptomul conformităţii. Altă posibilă capcană este cea a mimetismului, a pretenţiei conformităţii celor spuse de elevi cu ceea ce s-a „dictat” de către profesor sau se găseşte în manual. Profesorul devine un „comparator” între două seturi de cunoştinţe, gratificând doar ceea ce se potriveşte mai bine cu referinţa indicată. Orice deviaţie este sancţionată, spiritul critic înăbuşit, părerea proprie şi judecata sunt desfiinţate.