Izvoarele dreptului

1. Izvoarele dreptului Izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului sau a normelor de drept. Potrivit unei alte opinii, izvorul (sursa) de drept este forma prin care dreptul, în general, sau normele juridice, în special, îşi exprimă conţinutul sau sunt cunoscute. Într-o altă opinie, izvorul de drept (considerat şi sursă ideologică), constituie modalitatea prin care normele juridice devin reguli de conduită şi se impun ca modele în relaţii interumane

2. Izvoarele dreptului *Într-o primă clasificare, după forma de exprimare, putem distinge între: a) izvoare nescrise (de pildă: obiceiul sau cutuma); b) izvoare scrise (de exemplu: actul normativ, respectiv legea). *Într-o a doua clasificare, după caracterul lor, izvoarele de drept pot fi: a) oficiale (de exemplu: legea şi jurisprudenţa); b) neoficiale (de exemplu: obiceiul şi doctrina).

3. Izvoarele dreptului *Într-o a treia clasificare, izvoarele de drept mai pot fi: a) directe (de exemplu: actul normativ); b) indirecte (de exemplu: obiceiul, întrucât pentru a deveni izvor de drept, el trebuie „validat” de o autoritate statală). *Dintr-o altă perspectivă, izvoarele de drept mai pot fi: a) izvoare creatoare (sunt cele ce creează norme juridice noi, de pildă: legea sau obiceiul); b) izvoare interpretative (cele care nu creează norme juridice noi, ci doar le interpretează pe cele existente; aşa sunt: jurisprudenţa şi doctrina).

4. Izvoarele dreptului Izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluţia de până acum a dreptului (şi analizate în literatura de specialitate) sunt: obiceiul juridic, practica judiciară (jurisprudenţa), doctrina, contractul normativ şi actul normativ.

5. Izvoarele dreptului Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regulă socială, obiceiul precede dreptului. El apare în treapta primitivă de dezvoltare a societăţii din necesitatea conservării valorilor comunităţii. Obiceiul este rodul unei experienţe de viaţă a unei anumite comunităţi, al repetării unei practici. Se ajunge astfel ca oamenii să aplice în activitatea cotidiană, de multe ori inconştient, anumite reguli înfăţişate sub forma unor uzuri, obişnuinţe, datini, obiceiuri.

6. Izvoarele dreptului Pentru a fi recunoscut ca izvor de drept, în prezent, obiceiul trebuie să întrunească anumite condiţii: a) fie statul, prin organele sale legislative, recunoaşte un obicei şi-l încorporează într-o normă juridică, oficială; b) fie părţile interesate invocă obiceiul – ca normă de conduită căreia ele au înţeles să i se supună – în faţa unei instanţe de judecată, iar aceasta îl validează (recunoaşte) ca regulă juridică, în raporturile dintre acele părţi.

7. Izvoarele dreptului În prezent, în dreptul pozitiv român, rolul obiceiului, ca izvor de drept, este unul decorativ. Altfel spus, obiceiul constituie izvor de drept numai în materia dreptului privat (în dreptul civil şi comercial), şi doar în măsura în care legislaţia în vigoare face trimitere expresă la el.

8. Izvoarele dreptului Art. 970 alin. 2 Cod civil, referindu-se la forţa obligatorie a contractelor între părţi, stipulează: „convenţia obligă nu doar la ceea ce prevede expres, ci şi la toate urmările ce obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.” În Codul comercial: sunt admise uzanţele comerciale. În dreptul penal, obiceiul ca izvor de drept este exclus. Aici doar legea scrisă constituie izvor de drept.

9. Izvoarele dreptului Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de specialitate le dau fenomenelor juridice, în general şi normelor juridice, în special. Ea este ştiinţa dreptului, numită uneori şi „literatura de specialitate”. Deşi are un rol semnificativ în pregătirea practicienilor dreptului, doctrina nu constituie, în dreptul românesc actual, izvor de drept.

10. Izvoarele dreptului Practica judiciară, denumită şi jurisprudenţă, este alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele dintr-un anumit stat, indiferent de gradul de jurisdicţie. Potrivit scopului lor, instanţele de judecată soluţionează anumite cauze ce sunt aduse (deduse) în faţa lor şi pronunţă hotărâri (sentinţe, decizii sau încheieri), în baza legii. Se observă deci că rolul jurisprudenţei este acela de a interpreta şi aplica legea la cazurile concrete.

11. Izvoarele dreptului În dreptul românesc în vigoare, de principiu, jurisprudenţa nu poate fi izvor dedrept. Cu titlu de excepţie, în dreptul român există două situaţii când precedentul judiciar capătă statutul de izvor de drept, fiind obligatoriu pentru instanţele de judecată. a) deciziile date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (I.C.C.J.) în materia „recursului în interesul legii” (cale extraordinară de atac prin care se urmăreşte asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legilor pe întreg teritoriul ţării) sunt obligatorii pentru toate instanţele şi se publică în Monitorul Oficial.

12. Izvoarele dreptului b) deciziile Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea: unui text de lege, a unei legi în ansamblul ei, a unei ordonanţe ori a regulamentelor Parlamentului. Deciziile Curţii Constituţionale au efecte „erga omnes” (faţă de toţi) şi nu doar pentru părţile litigante. Atribuţiile C.C. se limitează doar la a verifica conformitatea cu Constituţia României a unei anumite dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă ori a întregului act normativ respectiv.

13. Izvoarele dreptului Contracte normative sunt cele care creează reguli (norme) opozabile erga omnes, astfel întălnim: a. În dreptul muncii, contractele colective. b. În dreptul internaţional public, tratatele, convenţiile şi alte acorduri internaţionale.

14. Izvoarele dreptului Actul normativ sau legea în sens larg este cel mai important şi răspândit izvor de drept. În dreptul român, actul normativ este principalul izvor de drept. Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris. Legea, ca izvor de drept, are două sensuri: a) restrâns – actul normativ pe care-l adoptă, după o procedură specifică, parlamentul; b) larg – orice act normativ cu putere obligatorie (în acest sens sunt legi şi decretele, ordonanţele, ordinele miniştrilor etc.).

15. Izvoarele dreptului Sistemul actelor normative este compus din: a) legi; b) decrete; c) hotărâri de guvern; d) ordonanţe ale guvernului; e) regulamente şi ordine ale ministerelor; f) decizii şi hotărâri ale organelor administrative locale. Cel mai important act normativ este însă CONSTITUŢIA, care fixează regulile esenţiale de organizare şi funcţionare a ordinii într-un stat, ca şi drepturile şi libertăţile fundamentale.

16. Izvoarele dreptului Legile sunt adoptate de Parlament şi pot fi: 1) constituţionale (Constituţia şi legile de revizuire a acesteia); b) organice (cele adoptate în domeniile cele mai importante); c) ordinare (restul).

17. Izvoarele dreptului Decretele sunt actele normative emise de Preşedintele României (art. 100 din Constituţie: de numire a magistraţilor, de graţiere individuală, de pildă).

18. Izvoarele dreptului Hotărârile de guvern(HG) sunt actele normative emise pentru organizarea executării legilor, pentru punerea acestora în aplicare.

19. Izvoarele dreptului Ordonanţele(OG) sunt acte normative emise de Guvern, în temeiul unei legi speciale de abilitare dată de parlament, în limitele şi condiţiile prevăzute de acesta (de regulă în timpul vacanţelor legislative). Ordonanţele nu se pot emite în domeniile care fac obiectul legilor organice, cum ar fi:în materie electorală,în cea a infracţiunilor şi pedepselor,regimul general al proprietăţii şi al moştenirii(domenii prevăzute expres de art.73 alin.3 din Constituţia revizuită)

20. Izvoarele dreptului Ordonanţele de urgenţă(OUG) sunt acte normative adoptate de guvern numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, guvernul având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora. O.U.G. poate cuprinde unele norme de natura legilor organice. Indiferent de felul lor,ordonanţele se aprobă sau se resping de Parlament ,ulterior,printr-o lege.

21. Izvoarele dreptului